COMBINAŢIA NEFASTĂ dintre creşterea nevoii de apă potabilă şi micşorarea drastică a resurselor de apă potabilă a stârnit interesul corporaţiilor multinaţionale care vând apă pentru sume mari de bani. Industria apei este speculată de Banca Mondială ca o industrie potenţială cu profituri de ordinul trilioanelor de dolari. Astfel, apa a devenit “aurul albastru” al secolului XXI (pe locul 2 după petrol, considerat aurul negru).

Privatizarea apei reprezintă unul dintre obiectivele de la Washington, care fac parte din filosofia economiei unice mondiale. În baza acestei filosofii, se stipulează liberalizarea oricăror tranzacţii, investiţii şi privatizări. Maude Barlow, membru în Consiliul Canadei şi Tony Clarke, director al Institutului Polaris sunt coautori ai unui studiu intitulat: „Aurul albastru: Marea hoţie corporatistă a resurselor mondiale de apă potabilă”. În cele ce urmează, prezentăm un rezumat al mai multor conferinţe desfăşurate la New York în septembrie 2003, cunoscute sub numele „Apă pentru Viaţă”, cosponsorizate de editura revistei Resurgence Magazine şi Institutul Omega.

Tratatele mondiale comerciale au devenit, probabil, cea mai importantă unealtă a corporaţiilor multinaţionale în ceea ce priveşte resursele de apă potabilă. Toate conducerile marilor corporaţii, precum NAFTA (Trustul Liber Comercial Nord American), GATT (Monopolul American al Preţurilor şi Comerţului) şi WTO (Organizaţia Mondială a Comerţului) au stabilit că apa este o marfă. Din momentul adoptării acestor tratate, apa va fi vândută şi distribuită în baza legilor specifice petrolului şi gazelor naturale. Sub impactul combinat al acestor legi, o ţară nu are dreptul să interzică sau limiteze exportul apei fără aprobările severe ale WTO.

În baza clauzei proporţionalităţii, stabilită de NAFTA, dacă o ţară are dreptul să exporte resursele naturale, ea nu va avea dreptul să oprească exportul decât în momentul în care se dovedeşte că toate resursele sale interne au fost epuizate, inclusiv cele ale populaţiei. În plus, dacă NAFTA sau alte organizaţii similare descoperă prezenţa unor resurse naturale importante pe teritoriul unei ţări, ea poate cere guvernului să exporte aceste resurse spre alte teritorii (probabil tot în virtutea aşa-zisei clauze a proporţionalităţii).

Mai mult decât atât, grăbirea privatizării serviciilor de apă va fi accelerată de noi regulamente de comerţ stabilite de WTO prin aşanumitele norme GATS (Reguli Generale ale Comerţului în Servicii). Sub auspiciile acestora, numai că guvernele vor fi obligate să liberalizeze şi privatizeze companiile de apă (ceea ce în România se întâmplă de peste 5 ani), dar acestea vor fi cumpărate în mod obligatoriu de investitori străini la preţuri de nimic iar în momentul când resursele de apă vor fi controlate de filialele corporaţiilor multinaţionale, orice eforturi ulterioare de a prelua controlul asupra distribuirii apei în acel oraş vor fi penalizate sever de către WTO. Lupta corporaţiilor de a privatiza resursele de apă ale Lumii a treia au devenit ţinta protestelor societăţilor civile, dar majoritatea acestora au rămas nesoluţionate. Marile companii ale resurselor de apă îşi concentrează operaţiunile şi investiţiile pe cele mai sigure pieţe de desfacere din Europa şi America de Nord.

În prezent, în S.U.A., ca. 85% din serviciile resurselor de apă sunt încă în domeniul public, astfel că ele sunt cea mai bună ţintă pentru SUEZ, VIVENDI şi RWE, trei supercompanii care speră că vor dobândi controlul a 70% din resurse în următorii 10 ani. În prezent, ele au cumpărat cele mai importante companii publice ale resurselor de apă, ca U.S.Filter, United Water şi American Water Works. Dar trebuie amintit faptul că SUEZ, VIVENDI şi RWE sunt doar motoarele unui mecanism mondial de privatizare a apei în S.U.A. Este o iluzie faptul că odată ce o supercompanie a preluat controlul asupra unui sistem municipal ale resurselor de apă, aceasta va satisface nevoile cetăţenilor oraşului respectiv şi nu va încerca să speculeze la maxim aceste resurse în interesul alianţelor globale. Institutul Polaris propune tuturor cetăţenilor o strategie de luptă în 3 etape:

1. Crearea unei reţele prin intermediul căreia să fie identificate toate operaţiunile companiei străine, ţintele, destinaţiile produselor şi modul în care pot fi oprite abuzurile; 2. Crearea unei echipe care să organizeze grupuri de cetăţeni care să elaboreze strategii de protejare a resurselor de apă. Ulterior, acestea se vor putea afilia la forurile internaţionale deja existente, precum Public Citizen şi Council of Canadians; 3. Nu e suficientă lupta ideologică împotriva privatizării resurselor de apă, ci sunt necesare acţiuni concrete pentru prevenirea atentatelor şi sabotajelor.

Institutul Polaris consideră că apa trebuie să fie corelată cu trei principii: a) Dreptul la conservarea resurselor de apă; b) Dreptul echitabil al tuturor oamenilor la resurse de apă şi nu în baza posibilităţilor financiare ale acestora; c) Democratizarea apei: Nu putem lăsa managementul resurselor în mâna birocraţilor guvernului sau a corporaţiilor multinaţionale, indiferent că sunt sau nu bine intenţionate.

În opinia cercetătorului David G. Yurth, cursa pentru controlul resurselor de apă este în plină ascensiune: „În următorii 50 ani, vom fi martorii vânzării apei la preţuri exorbitante, deoarece se ştie că nu se poate supravieţui fără aceasta. Omenirea este pe cale de a deveni sclavul corporaţiilor multinaţionale şi noi toţi suntem vinovaţi prin acţiunile noastre nefaste prin care am poluat şi distrus mediul, respectiv prin ignoranţa şi nepăsarea pe care le manifestăm faţă de privatizarea resurselor de apă. Nimeni şi nimic nu mai poate opri acest mecanism.” (articol de C.M.)