Florin Popescu [vezi episod anterior si alte articole din rubrica Romania pe marea tabla se sah]

ÎN CONTINUAREA PRIMEI părţi, episodul de faţă va încerca să aducă o serie de argumente în favoarea opiniei potrivit căreia includerea unui stat musulman ca membru permanent al Consiliului de Securitate (CS) al ONU este, la acest moment, o cvasi-imposibilitate. Argumentele contra acestei teorii vor fi lăsate la latitudinea celor care au convingerea că acest fapt s-ar putea materializa mai devreme decât susţine acest articol.

Din păcate, sursele de informare şi luările oficiale de poziţie privitoare la intenţiile membrilor aşa-numitului grup P5 referitoare la (ne)acceptarea unui stat musulman ca membru permanent al CS, nu sunt foarte numeroase, o parte din motive constând şi în faptului că pe agenda internaţională se află deja în discuţie solicitarea grupului de ţări G4 (Germania, Brazilia, India şi Japonia), existând chiar şi cu privire la acestea un număr considerabil de opinii divergente. Cu toate acestea, tocmai pentru a demonstra faptul că prezentul punct de vedere se doreşte a fi unul echilibrat şi nepartizan, în final va fi prezentată o „portiţă”, o şansă ca acest deziderat politic al lumii musulmane să fie realizat mai devreme.

Să ne reîntoarcem, aşadar, la poziţiile referitoare la accederea în rândul membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al ONU a unui stat islamic, pe care fiecare dintre statele P5 ar putea să le adopte sau le adoptă deja în mod implicit.

Primul dintre cei cinci membri permanenţi ai CS a cărui poziţie faţă de problema enunţată va fi analizată este, în ordinea influenţei de care dispun la ora actuală, Statele Unite al Americii. Nu este nicio noutate faptul că, în rândul cetăţenilor ţărilor musulmane, SUA beneficiază de o imagine negativă, nu de puţine ori această atitudine fiind în mod expres etalată cu ocazia diverselor manifestaţii publice, mai mult sau mai puţin spontane, ale populaţiei aparţinând unora dintre aceste state, prilejuri cu care au fost arse însemne americane şi scandate lozinci anti-SUA. Având în vedere aceste fapt, precum şi cele ce urmează, se pune întrebarea: oare administraţia americană, fie ea cea actuală ori cea care va rezulta în urma viitoarelor alegeri, chiar şi de dragul obţinerii unui plus de imagine la nivel internaţional, îşi va putea permite luxul de a accepta pe acelaşi nivel al deciziei, un stat care să aibă puterea de a-i împiedica atât de „profitabila” politică în regiunea Orientului Mijlociu? O simplă analiză cost-beneficiu elimină din start o astfel de concluzie, ştiut fiind că, dacă pragmatismul nu ar fi fost inventat până la naşterea SUA, cu siguranţă această ţară ar fi fost originea conceptului.

Cu toate acestea, SUA au numeroşi „prieteni” în spaţiul ocupat de statele islamice – ghilimele nu au fost folosite în mod întâmplător; există un număr de state musulmane considerate pe plan internaţional ca fiind aliaţi ai Statelor Unite în regiune. Mai corect însă ar fi să se afirme că SUA au un număr de regimuri aliate şi nu un număr de state, întrucât guvernele acestor state nu întrunesc, de cele mai multe ori, atributele unui regim democratic, nefiind întotdeauna reprezentative pentru voinţa popoarelor pe care le conduc: bunăoară, harta pe anul 2006 a Freedom House (organizaţie non-guvernamentală de referinţă în ceea ce priveşte acordarea de rating-uri regimurilor aflate la putere în lume) ilustrează că Egiptul, Arabia Saudită, Pakistan, principalii piloni ai influenţei americane în regiune, nu se află nici măcar printre statele cu un grad mediu de libertate în privinţa drepturilor individuale acordate cetăţenilor lor.

Mai mult, chiar şi acolo unde avem de a face cu regimuri democratice sau care tind să capete acest atribut, există o parte însemnată a populaţiei care susţine mişcări de tip islamist-extremist, termenul consacrat fiind acela de „teroriste”. Un exemplu în acest sens este chiar Iordania, stat care, în ansamblul celorlalte ţări musulmane, poate fi considerat o democraţie în devenire, regatul haşemit fiind printre primele care a încercat, încă din 1952, să introducă monarhia parlamentară şi care, cu toate acestea, l-a dat pe unul dintre cei mai renumiţi adversari ai SUA, Abu-Musab al-Zarqawi.

Toate aceste aspecte ar putea conduce la concluzia că SUA promovează o politică incoerentă, fapt care, finalmente, i-ar ştirbi propriile interese în regiune, prin nemulţumirea aliaţilor săi, dornici de a avea un membru permanent în cadrul Consiliului de Securitate. O astfel de concluzie, cu siguranţă, nu ţine cont de ceea ce se numeşte „predictibilitatea” unui regim politic. Pe scurt, acest concept nu se referă atât la a cunoaşte ce decizie va lua un guvern sau conducerea unei ţări cu privire la un aspect punctual, de moment. În primul rând are în vedere estimări pe termen îndelungat, precum şi o continuitate a deciziilor în acord cu programe şi obligaţii asumate cu diferite prilejuri (alegeri, încheierea de acorduri internaţionale, etc). De ce este important? Pentru că una dintre caracteristicile care lipsesc unui regim nedemocratic este tocmai „predictibilitatea”, fapt care ar putea duce la schimbări majore şi, de multe ori, imprevizibile ale politicii unui stat, fie datorită reorientării intereselor elitei politice din acel stat, fie datorită unor schimbări prin forţă lovituri de stat, etc.

Un regim democratic, prin însăşi definirea sa, implică existenţa de alegeri libere şi corecte pe o scenă politică în care să fie reprezentate cât mai multe curente ideologice. Evident, oricare guvern rezultat în urma unui astfel de proces ar beneficia de o mult mai mare legitimitate pe plan intern, căpătând, pe cale de consecinţă un mai mare grad de stabilitate şi, în final, de „predictibilitate”. Ignorând necesitatea acestui atribut, Statele Unite şi-ar asuma marele risc al promovării pe o poziţie privilegiată a deciziei politice internaţionale a unui stat care, deşi iniţial ar fi reprezentat un punct de sprijin, ar fi putut deveni foarte uşor şi în foarte scurt timp, un adversar.

În acest sens, exemplul Iranului este cât se poate de relevant. Bunăoară, se cunoaşte că Iranul, aflat sub conducerea autocratică a Şahului Mohammad Rheza Pahlavi, sprijinit de către guvernele occidentale pentru a prelua puterea din mâinile tatălui său, precum şi pentru a o păstra ulterior, a reprezentat un aliat al SUA, care, la sfârşitul anilor `70 deja putea fi considerat unul „tradiţional”. Acelaşi aliat, datorită faptului că regimul care l-a condus nu a reprezentat voinţa populară, nu a încercat să îşi asigure un echilibru real în interiorul ţării, ci a încercat doar să se menţină la putere, a sfârşit prin a deveni, într-un mod brusc, unul dintre cei mai mari adversari ai Satelor Unite în regiune, situaţie declanşată de revoluţia islamică din 1979 şi menţinută până în prezent.

China, pe de altă parte, deşi duce o politică de contrabalansare a influenţei Statelor Unite în lume, fiind din acest punct de vedere ţara cu cele mai mari şanse de a deveni, într-un viitor nu prea îndepărtat, o adevărată contrapondere a puterii americane, nu se arată nicedecum mai favorabilă procesului de extindere. Statul chinez se opune, în principiu, unei reformări imediate ale structurii Consiliului de Securitate al ONU, accentuând necesitatea realizării unor reforme procedurale în scopul eficientizării acestui organism.

Poziţia Chinei a fost oficializată prin vocea ambasadorului său la ONU, Wang Guangya, în cadrul unui discurs susţinut pe 11 iulie 2005 în faţa Adunării Generale a organizaţiei, care după ce s-a arătat în mod explicit împotriva stabilirii unui calendar al extinderii, a afirmat că „reforma Consiliului de Securitate trebuie să se realizeze pe mai multe planuri, care să includă atât chestiunea lărgirii prin adăugarea de noi membri, cât şi îmbunătăţirea procedurilor sale. De asemenea, autoritatea şi eficienţa Consiliului de Securitate trebuie asigurate”.

Diplomatul chinez a adăugat că „lărgirea Consiliului de Securitate trebuie să ţină seama de principiul echilibrului geografic şi să reflecte reprezentarea diferitelor culturi şi civilizaţii. Diversele formule de reformare care privesc anumite regiuni, ar trebui ca, în primul rând, să beneficieze de consensul ţărilor din respectivele regiuni”.

Deşi Wang Guangya nu se referă în mod explicit la chestiunea includerii unui stat musulman pe lista candidatelor pentru un loc permanent în cadrul Consiliului de Securitate, se pot trage câteva concluzii interesante cu privire la această problema.

Astfel, pe de o parte, discursul accentuează asupra primordialităţii păstrării eficienţei şi autorităţii Consiliului de Securitate prin fixarea acestui element ca o condiţie sine qua non a desfăşurării discuţiilor privind reforma. Acest fapt, în contextul părerilor deja existente care susţin ideea că un organism lărgit şi-ar pierde din eficienţă, pare deja descurajant pentru adepţii creşterii numărului de membri permanenţi.

Pe de altă parte, diplomatul chinez a accentuat asupra importanţei problemei reformării mecanismelor de luare a deciziilor, fapt care, coroborat cu determinarea cu care a respins fixarea unui calendar al acceptării de noi membri, ar putea fi interpretat ca fiind un mod elegant/diplomatic de a spune: „mai discutăm, dar acum avem probleme mai presante”.

Mai mult, faptul că Wang Guangya a susţinut o mai corectă reprezentare a regiunilor lumii în cadrul Consiliului, însă numai în urma ajungerii la un consens în cadrul fiecărui grup regional de state interesate în a avea un reprezentant, are cel puţin două valenţe.

Prima, este în mod evident de factură populistă, încercând să arate deschiderea Chinei pentru includerea de state din orice regiune, eventual la alegerea membrilor grupului în cauză. Cea de a doua valenţă constă în faptul că redirecţionarea dezbaterilor privind alegerea unui stat reprezentativ pentru o anume regiune, către nivelul de decizie al regiunii respective, ar beneficia de disputele din interiorul grupului (eventual alimentate discret?!), fapt care ar duce la perpetuă amânare a luării unei decizii până în momentul în care interesele Beijingului ar fi servite de restructurarea de care vorbim.

Acest ultim aspect, readuce în prim plan chestiunea dezbinării din interiorul lumii musulmane, enunţată în prima parte a articolului, dovedind că, la rândul ei, China este un obstacol în calea extinderii Consiliului de Securitate în general, şi pe cale de consecinţă şi a acceptării unui loc de membru permanent pentru un stat musulman.

Rusia este, surprinzător, statul care din toţi membri permanenţi ai P5, a avut cea mai deschisă atitudine cu privire la o eventuală includere de noi membri permanenţi în cadrul CS. Motivele unei atari poziţii sunt greu identificat în întregime, dar este puţin probabil că ar fi vorba doar de un exerciţiu de imagine sau de o simplă intenţie de a contrabalansa influenţa Statelor Unite, ştiut fiind faptul că Rusia se consideră, în continuare, o superputere şi nu un simplu challenger. Situaţia este cu atât mai interesantă cu cât luările de poziţie ale reprezentanţilor marilor puteri, sunt adesea „îmbrăcate” în cuvinte tinzând, mai degrabă, să sugereze o intenţie decât să o afirme, tocmai pentru a nu reprezenta un angajament politic definitiv.

Bunăoară, în cadrul vizitei întreprinse în Egipt în aprilie 2005, preşedintele Vladimir Putin a semnat o declaraţie comună alături de liderul egiptean, Hosni Mubarak, prin care şi-a afirmat sprijinul pentru candidatura acestui stat la cursa pentru obţinerea unui loc permanent în cadrul Consiliului de Securitate. Declaraţia comună stipula că “Federaţia Rusă priveşte Republica Arabă Egipt ca pe un membru important şi influent al comunităţii internaţionale şi, în această lumină, declară că Egiptul este un candidat care merită să obţină unui loc permanent în cadrul unui Consiliului de Securitate lărgit”.

Această situaţie nu este întâmplătoare, fapt evidenţiat de aceeaşi manieră tranşantă în care s-a înscris poziţia Federaţiei Ruse, şi în ceea ce priveşte candidatura Indiei, aspect desprins din declaraţia comună a preşedintelui rus şi a primului ministru indian, Manmohan Singh din decembrie 2004, realizată aproximativ în aceeaşi termeni. În acest document, a fost făcută precizarea că „India este un membru important şi influent al comunităţii internaţionale şi [Rusia] îşi confirmă sprijinul pentru candidatura acestei ţări în cursa pentru accederea în grupul membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate lărgit”, reiterându-şi, însă, opoziţia privind acordarea dreptului de veto, noilor membri.

De asemenea, Rusia sprijină deschis şi candidatura Germaniei, devenită un partener economic extrem de important după căderea URSS, dar nu şi-a exprimat o poziţie clară faţă de candidatura Japoniei, poate şi pentru a nu afecta în mod negativ relaţia cu China, cunoscut fiind faptul că regimul de la Beijing se opune categoric accederii Japoniei în rândul membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate.

Cât priveşte poziţiile Franţei şi Marii Britanii, acestea nu rezultă cu claritate din declaraţii politice sau luări de poziţie oficiale, cele două state având puncte de vedere clare doar cu privire la accederea statelor G4 şi nu referitor la eventuala candidatură a unui stat musulman. Cu toate acestea, pe baza istoricului relaţiilor dintre cele două puteri europene şi lumea musulmană, precum şi a relaţiilor acestora cu Statele Unite se pot realiza o serie de speculaţii. Spre exemplu, deşi imediat după sfârşitul celui de al doilea război mondial a fost o susţinătoare activă a Israelului, odată cu venirea la putere a lui Charles de Gaulle, Franţa s-a reorientat cu 180 de grade; practic, noul regim a încercat să îşi extindă sfera de influenţă în cadrul fostelor sale colonii, devenind unul dintre principalii jucători din regiune într-o încercare de a limita puterea Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice în regiune. Mai mult, cea de a V-a Republică, aşa cum este denumită odată cu accederea la putere a lui de Gaulle, a încheiat rapid vechile conflicte cu lumea arabă (războiul din Algeria, vechile disensiuni cu Egiptul referitoare la Canalul de Suez, etc), ajungând să condamne Israelul pentru ocuparea teritoriilor palestiniene în timpul Războiului de 6 zile (1967) şi să îşi exercite în mod repetat dreptul de veto în cadrul Consiliului de Securitate al ONU pentru a bloca iniţiative favorabile statului evreu.

De asemenea, Franţa a fost unul dintre principalii susţinători, în perioada anilor `70, ai programului nuclear derulat de regimul irakian.

Toate acestea, precum şi recenta poziţie vis-a-vis de invadarea Irakului, susţin ipoteza că un stat arab, candidat la obţinerea unui loc de membru permanent în cadrul CS al ONU, ar putea deveni beneficiarul unui important sprijin din partea guvernului de la Paris. Luând în calcul aceleaşi considerente de ordin istoric şi în cazul Marii Britanii, precum şi alianţa strânsă dintre Londra şi Washington în problema luptei împotriva terorismului şi, implicit, a invadării Irakului, nu ar fi exagerat a susţine că, cel puţin în acest moment poziţia acestui stat ar fi defavorabilă susţinerii candidaturii unui stat musulman în cursa pentru obţinerea statului de membru permanent al CS.

Marea Britanie se află, în prezent într-o poziţie similară cu cea a Statelor Unite, în ceea ce priveşte imaginea sa în rândul lumii arabe şi, cel puţin din acest punct de vedere, interesele sale nu ar fi servite de sprijinirea unui stat reprezentant al acestei părţi a lumii pentru obţinerea unei poziţii atât de importante.

Odată epuizată lista membrilor permanenţi ai CS, merită readusă în prim-plan posibilitatea menţionată în deschiderea acestei a doua părţi, prin care statele musulmane şi-ar putea atinge obiectivul oficial exprimat în cadrul reuniunii din 28 iunie 2005 din capitala Yemenului, Sanaa, a Organizaţiei Conferinţei Islamice.

Astfel, în lumina celor prezentate mai sus, Egiptul, stat care se bucură, după cum am arătat, de sprijinul oficial al Rusiei se desprinde ca fiind un candidat cu şanse reale de a depăşi barierele menţionate.

Fiind primul stat arab care a încheiat o pace separată cu Israelul în 1978, la Camp David, având o relaţie strânsă cu Statele Unite, o forţă militară considerabilă la nivelul continentului african şi dispunând de o diplomaţie solidă foarte activă în regiune, statul egiptean, potrivit declaraţiei ministrului său de externe, Ahmed Aboul Gheit, „se califică pentru preluarea responsabilităţilor de nou membru al Consiliului de Securitate extins”.

Diplomaţia egipteană, însă, accentuează că luptă pentru o mai largă reprezentare a continentului african în cadrul forurilor internaţionale, argumentele legate de apartenenţa sa la lumea islamică fiind, în mare măsură, trecute sub tăcere. Acest din urmă aspect este evidenţiat atât la nivel discursiv cât şi prin concurenţa acerbă pentru obţinerea unui loc de membru permanent din partea Africii, instaurată între Egipt şi Nigeria, acest din urmă stat fiind cel mai populat de pe continent, important exportator de petrol şi unul dintre cei mai mari contribuitori la derularea misiunilor ONU de menţinere a păcii din Liberia, Sierra Leone, Sao Tome şi Principe şi Togo.

În cadrul acestei dispute, Egiptul, prin vocea ministrului său de externe, a acuzat în mod direct Nigeria că trădează cauza Africii, prin renunţarea la a mai susţine acordarea dreptului de veto pentru noii membri permanenţi, precum şi prin acceptarea ca acest continent să fie reprezentat doar de patru în loc de cinci membri nepermanenţi.

Este evident că Egiptul, aflându-se în poziţia privilegiată de stat arab-musulman şi african, încearcă să evite eventualele dispute pe tema obţinerii pe criterii de religie a unui loc permanent în CS, accentuând calitatea sa de reprezentant al Africii.

Dr. Farooq Hassan, director al Institutului American pentru studii Strategice Sud-Asiatice din Boston şi fost ambasador al Pakistanului la ONU, situează alături de Egipt, ca şi candidat cu şanse de accedere în poziţia de membru permanent al CS, statul indonezian – cea mai mare ţară musulmană.

Cu regret, însă, fostul diplomat menţionează că nici unul dintre cele două nu îşi fundamentează politica de realizare a acestui deziderat pe apartenenţa la lumea musulmană, deplângând, totodată, lipsa de unitate a ţărilor islamice care, spre deosebire de cele latino-americane şi africane, nu şi-au desemnat propriile state candidate.

În lumina celor exprimate mai sus, se desprinde concluzia că, în primul rând, includerea unui stat musulman pe lista membrilor permanenţi ai ONU depinde de voinţa politică a celor cinci membri, cu drept de veto, actuali. Evident, această voinţă politică va fi dictată strict de interesele şi obiectivele pe care aceste state şi le definesc.

Însă, cu mult mai important este faptul că acordarea unui loc în cadrul Consiliului pe criteriul apartenenţei unui stat la o anumită religie, aşa cum a susţinut Ekmeleddin Ihsanoglu, secretarul general al Organizaţiei Statelor Islamice, pare cu mult mai puţin probabilă decât atingerea aceluiaşi deziderat pe calea susţinerii ideii de reprezentare regională.

O astfel de orientare ar elimina numeroase dispute atât la nivelul ONU, cât şi în sânul lumii islamice, care nu are şi, probabil nu va avea suficientă coeziune pentru putea să fie reprezentată în mod echitabil, pe baza acestui criteriu. S-ar părea, totuşi, că cel puţin unul dintre aspiranţi a înţeles …

Sfârşit