Aurora Mihacea [Citeste prima parte]

Abordarea figurată

În ceea ce priveşte pronunţarea verdictului de negaţionism adus unui autor sau altuia, consider că solicită multă prudenţă, întrucît un text poate fi uneori un teren în care nimic nu este ceea ce pare a fi. Iată, aşa cum am demonstrat, textele lui Paul Goma nu sunt negaţioniste deşi la o citire superficială ar putea părea aşa, în timp ce textele lui Andrei Oişteanu, autor ce nu poate fi bănuit sub nici un motiv de negaţionism, creează multe semne de întrebare. În plus, deşi ambii autori au în ceea ce priveşte tragedia evreilor români din anii 40 opinii diferite privind termenul care o desemnează, există totuşi un aspect extrem de important al acestui dureros subiect de reflecţie asupra căruia par a fi de acord. Voi detalia.

Holocaust “la figurat”

Potrivit lui Andrei Oişteanu, termenul de Holocaust nu trebuie folosit „la propriu”, iar cum „tertium non datur”, ar însemna că se impune folosirea termenului la figurat; citez: “Sunt comentatori, însă, care în mod eronat consideră termenul la propriu. O greşeală generatoare de confuzii, uneori intenţionată” (1).

Voi reaminti ce spune DEX-ul despre cuvîntul “figurat” şi despre sintagma “la figurat”:
„figurat,-ă, figuraţi, figurate (despre cuvinte, expresii sau despre sensul lor), întrebuinţat în alt sens decît cel obişnuit, propriu, de obicei pentru obţinerea unor efecte stilistice. (Substantivat n.) La figurat = într-un sens deosebit de cel propriu.” (2) . Dar, sensul „propriu”, caracteristic termenului de Holocaust, este acela de exterminare obţinută prin ardere…Iar sensul figurat cerut s-ar obţine prin eliminarea notelor caracteristice acestui termen, respectiv prin eliminarea notei distrugere prin ardere, ca şi a notei de distrugere totala.

Într-un sens deosebit …cît de deosebit? Înţeleg că este normal să se facă abstracţie de modalitatea în care s-a comis Crima; indiferent cum, prin ardere sau în alt mod, tot de crimă – curmare a firului vieţii- vorbim. Pînă unde poate merge însă figurarea acestui termen? Noul sens, poate merge pînă la eliminarea notei care arată cantitatea cvasi-totală a distrugerii, adică pînă la eliminarea notei de exterminare?

Critica Definiţiei Senatorilor

În 2002, a fost formulată de către Comisia de Cultură a Senatului, următoarea definiţie termenului de Holocaust: “exterminarea sistematică în masă a evreilor europeni în lagărele de exterminare naziste, în timpul celui de-al doilea război mondial ”(3).

După cum se poate vedea, aceasta este o definiţie centrată pe nota esenţială a Holocaustului, aceea de exterminare; Andrei Oişteanu reacţionează prompt, specificînd: necesitatea incriminării prin definiţie şi a aliaţilor statelor naziste; necesitatea cuprinderii şi a etniei rrome în definiţia termenului de Holocaust; distincţia între lagărele de exterminare şi lagărele care nu erau “propriu-zis” de exterminare (4); totuşi, acolo au murit oameni… să înţelegem că Andrei Oişteanu ne propune să le gîndim ca pe nişte lagăre de exterminare „la figurat”? Apoi: aceste lagăre care nu erau “propriu-zis” lagăre de exterminare, deduc din context că le mai numeşte şi ”lagăre antonesciene”(5) ; corect ar fi fost ca Andrei Oişteanu să ne lămurească, de vreme ce tot a făcut o comparaţie între cele două tipuri de lagăre – lagăre naziste şi lagăre care nu sunt “propriu-zis” de exterminare -, care sunt deosebirile esenţiale dintre ele pe linia dimensiunilor exterminării deoarece ne transmite ideea că acestea sunt deosebiri importante de vreme ce numirea lagărelor de exterminare naziste nu le include şi pe cele care, nu sunt „propriu-zis lagăre de exterminare” cu toate că, o altă autoritate în domeniu, M. Shafir, susţine la pag 63 a cărţii sale ( 6), că România împărtăşea “credo-ul ideologic nazist” şi precizează că era un stat care prin acţiunile sale a participat la crimă.

Poate că autorii A.Oişteanu şi M. Shafir ar trebui să lămurească aspectul: a fost sau nu România stat nazist? Şi asta în ce perioadă – în perioada Statului Naţional Legionar, sau în toată perioada în care Ion Antonescu s-a aflat la putere? Poate mi se va spune că pun întrebări fără rost, dar, este posibil să ni se explice că România a fost stat nazist „la figurat”, aşa că întrebarea nu este chiar de prisos…).

Contradicţia fundamentală a unui text

Nu pot să nu remarc contradicţia în care se zbate acest text al lui A. Oişteanu : pe de o parte, datorită « situaţiei atipice » a României unde a supravieţuit anilor 40, o parte a comunităţii evreieşti – aflăm din cartea lui Teşu Solomovici (7)că în mai 1945 rămăseseră în viaţă jumătate din 810 mii de evrei romani existenţi în 1940, iar Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru studiul Holocaustului din România , este una din sursele de bază ale acestui autor -, situaţie ce ar putea fi « speculată de negaţionişti », ni se cere să nu luăm la propriu, să nu punem accentul pe cele două note din conţinutul termenului de Holocaust, să nu gîndim termenul de Holocaust « la propriu », ceea ce înseamnă, altă posibilitate neexistînd, să gîndim termenul în sensul figurat, să facem abstracţie de exterminare….Pe de altă parte, ni se cere să introducem persecuţiile în definiţia Holocaustului pe lingă exterminarea la care au fost supuşi evreii şi rromii…Ceea ce înseamnă păstrarea notei de exterminare din conţinutul termenului. Adăugaţi la aceasta şi faptul că mai toate lucrările care abordează tematica Holocaustului românesc ale cunoscutului antropolog, scot în relief nota de exterminare.

Teoria etapei precedente, punct de întîlnire între A.Oişteanu şi Paul Goma…

Criticînd definiţia senatorilor, A.Oişteanu spune, citez: “ În fine, ca şi Gulagul, Holocaustul este un fenomen complex, cu implicaţii politice, juridice, sociale şi morale. După părerea mea, acest termen nu acoperă semantic doar „exterminarea evreilor”, ci şi măsurile care au precedat-o şi au pregătit-o şi au făcut-o posibilă: discriminarea prin lege, pierderea drepturilor civile, destituirea din funcţii, confiscarea proprietăţilor, emigrarea forţată, stigmatizarea cu stea galbenă, ghetoizarea, deportarea în lagăre… “ (8).

Conform spuselor lui A.Oişteanu: persecuţiile, ghetoizarea, deportarea, fac parte dintr-o prima etapă, precedentă, pregătitoare a etapei exterminării evreilor („măsurile care au precedat-o şi au pregătit-o şi au făcut-o posibilă”), deci a Holocaustului, căci măcar aceasta este caracteristica ce dă unicitate Holocaustului, exact cum susţine şi M.Shafir, exterminarea evreilor indiferent de ce ar fi optat aceştia în plan politico-ideologic…

Dacă este aşa cum spune A Oişteanu, atunci, etapa precedentă – in care sunt cuprinse persecuţiile, ghetoizările, deportarile, ar fi altceva decît ”exterminarea evreilor” (adică decît Holocaustul), implicînd un alt nivel de culpă; dacă este aşa, atunci, această teorie a etapei precedente a Holocaustului ce reiese din textul lui A.Oişteanu, este locul de întîlnire cu Paul Goma care recunoaşte persecuţiile, deportările evreilor şi ţiganilor „doar pentru că erau evrei, ţigani” înTransnistria, dar nu consideră că termenul de Holocaust este adecvat descrierii lor.

Negaţionism prin sensul propriu: culpa Comisiei Senatoriale

În concluzie, A.Oişteanu constată că definiţia acestei Comisii neagă Holocaustul din România şi acuză Comisia Senatului de negaţionism deşi aceasta defineşte Holocaustul la propriu, ca fiind exterminare a etniei evreieşti în lagărele naziste; apar însă semne de întrebare deoarece, pe de o parte, dacă România era prin „credo-ul” ei şi prin acţiunile sale, un stat nazist (considerat aşa chiar şi „la figurat” de vreme ce această abordare figurată este recunoscută de specialiştii domeniului), atunci, menţionarea apartenenţei lagărelor în definiţia senatorilor, nu avea cum exclude România, iar crearea unei definiţii speciale pentru a include şi state ca România înseamnă că România nu era un stat nazist, nici măcar „la figurat” ; pe de altă parte, dacă lagărele din Transnistria, şi aici nu îmi permit decît să îl citez pe A.Oişteanu, nu erau “propriu-zis”lagăre de exterminare”… atunci este posibil ca aici să nu fi avut loc – citez acum din definiţia Comisiei Senatoriale -,”exterminarea sistematică în masă a evreilor europeni” ca în lagărele naziste şi aşa se justifică cerinţa unei precizări pe linia dimensiunilor exterminării, a unei diferenţe între statele naziste şi România din acest punct de vedere. Altfel, de ce ar fi protestat A. Oişteanu împotriva acestei definiţii acuzînd senatorii de negaţionism? ).

Paradoxul extinderii prin retractare

Cerinţa gîndirii la figurat a termenului de Holocaust, este de fapt….o retractare, căci, este o retractare atunci cînd, după ce aduci acuze la propriu pentru pogromuri, masacre, pentru pieirea şi asasinarea unui mare număr de oameni nevinovaţi în Transnistria, ajungi să ceri incriminarea, încadrarea la termenul de Holocaust a realităţii istorice ”atipice” a României (9) nu în baza exterminării „la propriu”, ci a exterminării la figurat.

Pe cale figurată , este realizată concomitent o retractare în privinţa faptelor la propriu (căci, înţelegem din textul lui A.Oişteanu, la propriu nu a fost exterminare a întregii etnii, citez : „Cum comunitatea evreilor din România Mare nu a fost distrusă în totalitate…” (10), fapt confirmat si de Teşu Solomovici care ne spune că în mai 1945 rămăseseră în viaţă jumătate, dintr-un număr de 810 mii de evrei români existenţi înainte de Diktat (11), dar, tot pe cale figurată este realizată şi o extindere a culpei: deşi la propriu nu s-a înfăptuit exterminarea întregii comunităţi, iertat să-mi fie pleonasmul, ni se cere pe linie figurată (făcînd abstracţie de nota de distrugere totală) să considerăm că s-a produs exterminarea intregii etnii, căci asta înseamnă totuşi termenul de Holocaust în percepţia majorităţii cititorilor; în plan juridic, atunci cînd s-ar impune condamnarea unei persoane pentru că nu ar recunoaşte adecvarea termenului de Holocaust datorită extinderii, este îngreunat actul de justiţie căci el însuşi, actul de justiţie, produce sentinţe exact pentru ceea ce s-a făptuit la propriu si nu in baza a ceea ce se consideră ca ai facut la figurat.

Întrebare pentru sesiunea de examene a magistraţilor: este posibil ca pentru o culpă să se folosească prin Lege în Codul Penal, un termen „la figurat”? Culpa nu trebuie clar delimitată prin termeni precişi?

A. Oişteanu versus M Shafir….?

Din punctul de vedere al realităţii istorice, prin suferinţa îndurată în ţările europene în epoca respectivă, poporul evreu şi-a descris tragedia trăită folosind pe bună dreptate termenul de Holocaust . Dar folosirea la figurat a termenului ar putea fi permisă din punct de vedere logic şi istoric deopotrivă, doar dacă păstrează nota esenţială din conţinutul propriu al termenului de Holocaust şi anume aceea de exterminare a Subiectului Comunitar.

Astfel, sensul figurat al termenului de Holocaust rezultă din faptul că se face abstracţie de cea de-a doua nota, cea de distrugere prin ardere; în fapt, pieirea atîtor vieţi, indiferent pe ce cale ar fi provocată, este la fel de gravă. Dar, nota de exterminare a Subiectului Comunitar, nu poate fi eliminată din conţinutul termenului de Holocaust, această notă este acel invariabil pe care folosirea figurată a termenului trebuie să o păstreze în mod obligatoriu. În caz contrar, nu am mai avea de a face cu termenul de Holocaust ci..cu un alt termen, numai cu termenul de Holocaust, nu. În plus, „extirparea” notei de „exterminare”, obţinută la vorbitorii limbii române cu ajutorul termenului „anihilare” ca substitut pentru termenul de „exterminare”, face imposibilă veridicitatea a ceea ce M Shafir, mergind pe urmele lui Yehuda Bauer, susţine a fi singularitatea Holocaustului, unicitatea sa: intentia totalitaţii privind exterminarea evreilor indiferent ce anume ar fi gîndit aceştia, indiferent de ideologia pe care aceştia ar fi adoptat-o sau ar fi simulat că o adoptă.

Confuzia

Este adevărat însă că uciderea şi a unui singur om, este o culpă extrem de gravă, pieirea unui om fiind o pierdere uriaşă; dar, într-un asemenea caz, este vorba de un alt plan -cel al individului- şi de un alt termen, cel de “omor”. Să nu confundăm deci planurile: termenul de “omor”, desemnează acţiunea de luare a vieţii exercitată asupra Subiectului Individual, pe cînd termenii de Holocaust şi Exterminare, desemnează acţiunea de curmare a vieţii exercitată asupra Subiectului Comunitar, ceea ce implică un nivel de periculozitate şi culpă diferit, de alt tip. Cele două planuri nu se confundă nici faptic şi nici juridic şi cea mai bună dovadă este faptul că, dacă în cazul individului mai pot fi găsite circumstanţe atenuante, în cazul exterminării cvasi-totale a unei întregi comunităţi, acestea sunt greu de invocat.

(precizare: abordarea figurată a termenului de Holocaust, impune abordarea figurată a termenului de exterminare, care, dacă înseamnă distrugere a Întregului „la figurat” înseamnă distrugere numai a Părţii la propriu…Deci precizarea „exterminarea întregii etnii”, nu mai este un pleonasm).

Aurora Mihacea
(Urmeaza Partea a III-a, luni 13 august)

Bibliografie
1. A.Oişteanu, HOLOCAUST. ÎNCERCARE DE DEFINIRE, Lumea Libera, New York, nr770 – 4 iulie 2003, pag 7;
2. Dex, HYPERLINK “http://dexonline.ro/search.php?cuv=figurat” http://dexonline.ro/search.php?cuv=figurat
3. A.Oişteanu, „HOLOCAUST. ÎNCERCARE DE DEFINIRE, Lumea Liberă New York, nr770 – 4 iulie 2003, pag 7
4. (A.Oişteanu, „HOLOCAUST ÎNCERCARE DE DEFINIRE”, Lumea Liberă New York, nr 770 – 4 iulie 2003, pag 7. Citez „Definiţia comisiei senatoriale se referă la uciderea evreilor doar “în lagăre de exterminare”. Or, la definirea Holocaustului trebuie considerată nu numai exterminarea în lagăre ci şi orice altă formă de decimare practicată de autorităţi, aşa cum a fost cazul în România în perioada : deportările în Transnistria (unde nu erau propriu-zis ”lagăre de exterminare”), masacrele din oraşe (Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa), “trenurile morţii”etc.
5. A.Oişteanu, „HOLOCAUST ÎNCERCARE DE DEFINIRE”, Lumea Liberă New York, nr 770 – 4 iulie 2003, pag 7. Citez” “ Se menţionează”lagărele naziste” nu şi lagărele antonesciene (unde evreii deportaţi au murit în masă ca urmare a supunerii la un crunt regim de exterminare prin frig, foame, boli, epuizare etc) sau masacrele la care a participat armata română (Dorohoi, Odessa), sau armata, poliţia şi jandarmeria română (Iaşi, „trenurile morţii”) sau miliţiile legionare (Bucureşti, etc) .”
6. Michael Shafir, „Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de est”, Editura Polirom, 2002, pag 63;
7 Teşu Solomovici, “Istoria Holocaustului din România”, Editura Teşu, Bucureşti, 2005,vez şi Teşu Solomovici, „Holocaustul Asimetric”, „Ziua”, sîmbătă 21 mai 2005, dosare secrete, pag I-III
8. A.Oişteanu, HOLOCAUST.ÎNCERCARE DE DEFINIRE, Lumea Libera, New York, nr770 – 4 iulie 2003, pag 7;
9. Idem;
10 Idem.
11 Teşu Solomovici, „Holocaustul Asimetric”, „Ziua”, sîmbătă 21 mai 2005, dosare secrete, pag I-III