de G. Edward Griffin [cititi episodul precedent]

SA NE INTOARCEM la Jekyll Island. Au avut bataie de cap acolo cu numele pe care sa il dea creaturii lor. Acest parteneriat intre guvern si banci nu a luat nastere odata cu Sistemul Federal de Rezerve. De fapt, este un concept creat in Europa in secolul al XVI-lea. A fost perfectionat prin formarea Bancii Angliei in 1694 si de atunci toate guvernele Europei au folosit Mecanismul Mandrake. Nu l-au numit asa, evident, l-au numit “banca centrala”, aceasta este fraza tehnica pentru acest parteneriat. Daca vreti sa-l cautati in enciclopedie il gasiti la “Banca Centrala”.

De la Banca Angliei incoace, toate guvernele Europei au avut banci centrale, si pentru un motiv intemeiat. Regii si printii Europei au invatat in urma unor experiente neplacute ca pot ridica taxele subiectilor lor numai pana la un anumit nivel, in urma caruia se alegeau de regula cu o revolta ale carei consecinte erau grave, prin care isi pierdeau slujbele (si capetele). Pare-se ca acest nivel era in jur de 40-43%; oamenii tolereaza taxe de pana la 40-43%, mai mult de atat nu. Dar prin mecanismul implementat de banca centrala, pleoapele sunt inchise. Acum aceste guverne isi pot taxa subiectii 50%, 60%, 70% si in unele cazuri chiar 80% din tot ceea ce ei produc, fara a se alege cu o revolta. Nu exista resentimente pentru ca oamenii nu stiu ca platesc o taxa. Stiu doar ca preturile cresc, dar nu inteleg de ce, nu stiu cine primeste prin transfer puterea lor de cumparare.

Astfel aranjamentul a fost atractiv pentru aceste guverne. Si a avut loc chiar in acel moment al istoriei cand razboaiele au inceput sa se inteteasca. Mai mereu au fost razboaie, dar erau relativ mici, deoarece sunt scumpe iar oamenii nu platesc mai mult de 40% pentru nimic in lume, inclusiv pentru razboaie. Acum insa, avand o metoda de a impune taxe mai mari, guvernele se puteau angaja in razboaie cu adevarat scumpe. A fost acel moment al istoriei cand Europa s-a trezit inglodata in conflagratii mari, foarte costisitoare. Oamenii au platit pentru ele fara sa se planga prin procesul numit inflatie.

Deci, atunci cand a venit vremea transpunerii acestui concept in viata americana, acesti sapte barbati de la Jekyll Island stiau foarte bine ca ei creeaza o banca centrala; acesta a fost motivul pentru care Paul Warburg era atat de valoros, deoarece avea cunostiinte tehnice detaliate despre cum opereaza bancile centrale. Aveau o problema insa. Cum sa ascunda asta poporului american, deoarece Congresul declarase deja ca nu isi doreste o Banca Centrala in America. Nu cred ca stiau ce inseamna expresia cu exactitate, dar stiau ca Europa avea asa ceva, si orice ar fi fost acestea, ei nu isi doreau de nici un fel. Spuneau ca in America, daca vom avea o reforma bancara, nu vrem sa copiem ce este in Europa, vrem ceva ce este unic pentru America si principiile sale economice.

Problema cu care acesti oameni s-au confruntat la Jekyll Island era cum sa numeasca aceasta banca centrala astfel incat nimeni sa nu-si dea seama ce este de fapt. Si au teoretizat pe marginea acestui subiect adoptand urmatoarea strategie: sa adaugam cuvantul “Federal” pentru a lasa impresia ca este a guvernului; vom include cuvantul “Rezerve” sa para ca ar exista rezerve pe undeva, ca si cum ar fi un concept bancar; in final vom adauga cuvantul “Sistem”, un cuvant deosebit de important, desi pare obscur acum. Va rog sa va amintiti ca in acele zile existau temeri cu privire la concentrarea puterii financiare in New York, deci trebuiau sa vanda ideea unui sistem de banci regionale care va difuza puterea pe intregul cuprins al natiunii. Mai intai s-au gandit la zece regiuni, pentru ca apoi sa realizeze ca nu sunt suficiente si au creat douasprezece, de aceea avem douasprezece banci. Si vom construi cladiri impresionante acolo in acele regiuni pentru ca fraierii locului sa le vada si sa exclame “Dumnezeule, avem una din alea aici” – aparenta dispersiei puterii departe de New York; puteti merge sa puneti mana pe cladire. Cuvantul “Sistem” era deosebit de important.

Cand privesti rezultatul insa realizezi ca ceea ce au creat nu este federal, nu exista rezerve pe nicaieri, nu este deloc un sistem in sensul de difuzie a puterii, iar aceste banci ale Rezervei Federale nu sunt nici macar banci. In cazul celor patru cuvinte pomenite, avem de a face numai cu aparente de al patrulea fel. A fost o strategie excelenta.

Urmatorul pas era promovarea “creaturii” in ochii publicului. Prima propunere legislativa a Actului Rezervei Federale [Federal Reserve Act] a fost prezentata Congresului sub denumirea Documentul Aldrich, dupa numele sponsorului acesteia, Senatorul Nelson Aldrich. Asta impotriva sfatului dat de Paul Warburg, care a spus: “Nelson, nu-ti pune numele pe document deoarece esti asociat mai tot timpul cu interesele marilor corporatii si Congresul nu va vota favorabil, oamenii nu-l vor accepta.” Dar pare-se ego-ul lui Aldrich era prea mare. Trebuie sa fi spus: “Ei bine, nu, sunt respectat in Senat si sunt Chairman al Comisiei Monetare Nationale” si a insistat ca numele sau sa apara pe document. Poate ca si-a dorit sa ramana cunoscut in istorie drept autor al Sistemului Federal de Rezerve. Warburg insa avea dreptate. Cand propunerea a fost introdusa in Congres a fost respinsa, fiind identificata drept “Propunerea marilor Corporatii”.

Atunci au luat documentul inapoi, au amestecat paragrafele putin, au inlaturat numele lui Aldrich si au gasit doi democrati sa sustina noua versiune. Acum era o diferenta. Toata lumea stia ca republicanii in general reprezentau marile corporatii, marile afaceri iar democratii sprijina omul de rand, marunt, muncitor pe banda rulanta (cum ar fi Ted Kennedy). Au gasit doi milionari democrati sa sponsorizeze aceasta noua varianta: Carter Glass in Camera Reprezentatilor si Senatorul Robert Owen, el insusi bancher. Acum s-a numit Documentul Glass-Owen si a fost vazut intr-o noua lumina, diferit, acceptabil.

Ca urmator pas al strategiei, Aldrich si Vanderlip au inceput sa tina discursuri si sa dea interviuri, condamnand noua propunere. Au spus: “Aceasta propunere va ruina industria bancara. Va fi devastatoare pentru tara.” Cand omul de rand a citit aceste randuri in ziar si-a spus: “Oh Dumnezeule, daca bancherilor nu le place documentul asta, inseamna ca-i bun.”

Indivizii acestia nu erau prosti. Trebuie sa le acordati credit pentru asta. Nu ar fi ajuns unde sunt daca ar fi fost doar niste gainari. Intelegeau politica, psihologia maselor si si-au jucat cartile foarte bine. In acelasi timp, din buzunarul propriu au platit pretul organizarii pe tot cuprinsul tarii a ceea ce au numit “cluburi de studiu al notiunilor fundamentale”. Au sponsorizat aceste cluburi si au tinuti sedinte publice, au tiparit brosuri si pamflete ce expuneau virtutile Sistemului Federal de Rezerve. Au donat mari sume de bani unora din cele mai bune universitati americane; au creat noile departamente de economie cu acei bani; au ales cu manuta lor pe profesorii care urmau sa conduca acele departamente, iar acestia la randul lor au tinut discursuri si au scris eseuri preamarind sistemul. Si apoi, la insistenta lui Paul Warburg care a fost tot timpul marele strategist, au facut adaosuri documentului Rezervei Federale. Prin aceasta ma refer la acele adaosuri care restrictionau abilitatea Sistemului de a crea bani din nimic. Asociatii lui Warburg au spus, “Paul, ce faci? Nu vrem modificarile astea in document.” Raspunsul sau a fost, “Relaxati-va, chiar nu pricepeti? Scopul nostru este vedem propunerea trecuta de Congres. Putem sa o modificam mai tarziu.” Exact acestea au fost cuvintele sale: “Putem sa o modificam mai tarziu.”

Avea mare dreptate. Datorita acestor adaosuri au castigat impotriva lui William Jennings Bryan, conducatorul Miscarii Populiste, ultimul bastion al rezistentei impotriva documentului. Bryan era ingrijorat ca acesta va fi un instrument al ruinarii sursei monetare a natiunii, dar cand a vazut acele modificari a spus, “Ei bine, cu aceste adaosuri cred ca pot sustine propunerea acum” fara sa-si imagineze ca erau doar niste chestiuni temporare. Totul este temporar in politica. Dupa ce oamenii merg la culcare, lucrurile se pot schimba.

Warburg avea dreptate, totul a fost modificat mai tarziu. Federal Reserve Act a fost amendat de atunci de mai mult de o suta de ori. Adaosurile initiale la care ne-am referit au fost demult inlaturate si multe altele adaugate, prin care puterea Sistemului de a crea, la discretie, bani din nimic este intarita. Cu o asemenea strategie, acesti oameni au demonstrat ca sunt adevarati profesionisti, publicul neavand nici o sansa. Nu este de mirare ca sustinerea populara a fost castigata complet si astfel pe data de 22 Decembrie 1913, propunerea a trecut de Congres, urmand a fi legiferata si semnata a doua zi de catre Presedintele Wilson. “Creatura de la Jekyll Island” s-a mutat astfel la Washington, DC.

Sa facem cativa pasi in spate sa ii putem cuprinde forma generala, sa vedem cu ce ne confruntam. Avem o corporatie imputernicita de Congres careia i s-a acordat exclusiva prerogativa de a crea volumul unitatii monetare nationale. Avem un mecanism prin care Congresul este capabil sa ridice taxe nelimitate de la poporul american fara ca el sa stie acest lucru (si anume ca plateste o taxa) si avem totodata un mecanism prin care bancile pot castiga dobanda perpetua pe nimic. Aceasta este forma creaturii.

O intrebare interesanta este, “Cine sunt proprietarii Sistemului Federal de Rezerve?” Tot auzim o multime de dezbateri pe marginea acestei intrebari la radio. Cand vine vorba despre bani, cineva suna la redactie mai mereu si spune, “Stiati ca Fed-ul este in proprietatea totala a unor banci private? Este o corporatie privata. Ce trebuie sa facem” spun ei, “este sa abolim Fed-ul si sa il predam inapoi guvernului pentru a-l putea conduce pentru beneficiul oamenilor.” Cativa dintre dumneavoastra zambesc iar altii probabil se intreaba ce este rau cu aceasta idee. Sa o analizam.

Ideea prezinta un adevar pe jumatate si nu constituie o solutie. Sa vedem jumatatea de adevar mai intai. Este adevarat ca Sistemul Federal de Rezerve nu este o agentie a guvernului federal, sub nici o forma. Cum am mentionat deja, este o corporatie imputernicita de guvern si, ca toate corporatiile, are certificate de stock (actiuni), care in acest caz se afla in posesia bancilor ce intra in componenta Fed-ului. Fiecare banca din sistem este un proprietar al Fed-ului – amintiti-va ca este un cartel. Detin o parte din el in sensul ca au in posesie aceste actiuni si pana la acest punct are toate atributiile unei corporatii private. Dar mai mult decat atat plapuma nu se intinde pentru ca aceste actiuni nu au atributiile unei proprietati private. Spre exemplu, cei care le detin nu le pot vinde. Daca nu poti vinde ceva, nu esti cu adevarat stapanul obiectului. Aceasta este o metoda de testare a proprietatii, capacitatea de a scapa de ea. Nu poti sa o vinzi. In plus, bancile mari pun la bataie mai multi bani decat bancile mai mici, un procent din valorile lor, deci marile banci au mai multe certificate de stock (actiuni) decat celelate banci, dar indiferent de cifrele lor de afaceri, fiecare banca nu dispune decat de un singur vot. Aceasta este o alta violare a principiului proprietatii private. In plus, acel vot nu ii avantajeaza cu nimic. Nu pot vota pentru ceva important, cum ar fi managementul national, care este unul din cele mai importante aspecte, nu-i asa? Board-ul directorilor si chairman-ul Sistemului Federal de Rezerve sunt numiti de catre Presedinte, nu sunt alesi de bancile care fac parte din sistem.

Ce pot face bancile locale cu votul lor este sa hotarasca componenta board-ului de directori al bancilor asa numite “regionale”, care sunt subdivizii in interiorul sistemului. Nu pot nici macar vota pentru conducerea propriei subdivizii locale, pentru ca chairman-ul si vice-chairman-ul acelor 12 banci regionale sunt numiti de catre board-ul national. Pot vota pentru ofiterii bancilor regionale, presedinte, vice-presedinte si trezorerier, dar acestia pot fi respinsi prin veto de catre board-ul national. Intelegeti? Intreaga putere a fost, dintotdeauna, la varful sistemului. Singurul lucru de substanta pentru care li se permite celor din board-ul director local sa voteze este rata dobanzilor in interiorul regiunii acoperite de ei. Dar chiar si aceasta este subiect de veto pentru board-ul national (n-ar trebui sa surprinda pe nimeni). Dupa cum vedeti, conceptul de “difuzie a puterii” prin aceste regiuni este o alta inselatorie. Nu exista nici un fel de putere la nivel local. Nu exista nimic substantial pe care aceste board-uri de directori, votate de bancile ce detin actiuni, sa-l poate face. Li se permita insa sa joace golf.

Nu este o corporatie privata in sensul traditional al cuvantului. Ideea dispersiei, difuziei puterii in cele 12 banci nationale a fost o necesitate in 1913, pentru a vinde conceptul poporului american. Daca nu ar fi existat aversiunea pentru concentrarea puterii in New York, nu am fi avut niciodata cele 12 regiuni; este doar o ramasita si nu indeplineste nici o functie. Deci, nu este o corporatie in sensul traditional al cuvantului, nu este o agentie guvernamentala in sensul traditional al cuvantului; ce este atunci? Este un hibrid, o parte corporatie privata si o parte guvern. Este exact ce te astepti sa fie cand iei in considerare faptul ca este un parteneriat intre un cartel bancar privat si guvern. Este o structura unica, proiectata sa indeplineasca o functie unica.
Este o solutie abolirea Fed-ului si intoarcerea lui in mainile Congresului pentru a-l conduce pentru binele oamenilor? Cel putin ii scoatem pe mizerabilii de bancheri din ecuatie, nu-i asa? Si asta ii face pe toti sa se simta bine… ei bine, nu mai platim dobanda bancilor, dar ce se intampla? Acum guvernul trage sforile numai cu manuta lui. Asta rezolva o multime de probleme, nu-i asa? Acum creeaza el bani din nimic, cu de la sine putere. Guvernul nu este amator de asa ceva, de aceea au intrat in acest parteneriat, pentru ca atunci cand guvernul creeaza bani este prea “pe fata”. Regii si printii Europei nu au putut sa o faca din acest motiv. Au tiparit banii, in general, dar cand guvernul tipareste bani iti dai seama ce se intampla. Prefera sa lucreze prin sistemul bancar deoarece atunci cand banii intra in contul tau de check-uri nu scrie “guvern” pe ei si nu stii cum au ajuns acolo.

Guvernul nu vrea sa faca acest lucru, dar chiar daca ar vrea nu ar fi mare diferenta deoarece nu este important in proprietatea cui se afla Sistemul Federal de Rezerve. Important este ce face acesta si atata vreme cat este o banca centrala, adica atata vreme cat are puterea si mandatul de a crea bani din nimic, asta va fi functia pe care o va indeplini. Asta va face, va continua sa o faca, si cu siguranta ar fi condus de aceiasi oameni care il dirijeaza astazi iar noi chiar nu am rezolva nimic. Trebuie sa ne amintim ca in Europa toate bancile centrale sunt de fapt agentii directe ale guvernelor lor respective; nu sunt organizatii hibride cum este a noastra. Si cu toate acestea, in acele tari procesul este neschimbat, fac acelasi lucru pe care il face si Sistemul Federal de Rezerve aici. A-l da pe mana guvernului nu este o solutie.

(va urma)