G. Edward Griffin este deja un personaj binecunoscut cititorilor Altermedia. Publicaţia noastră a difuzat în serial două ample expuneri pe teme legate de sistemele financiare şi bancare din SUA.
Vezi aici scurtă biografie a lui GE Griffin…
Descarcă de aici expunerea pe tema cărţii “Creatura din insula Jekyll”…
Descarcă de aici expunerea “Viitorul cere atenţie”…
Publicistul american a acordat în aprilie 2004 un interviu ziariştilor Victor Thorn şi Lisa Giuliani. Subiectul este incendiar: cum şi de ce au fost create Rezervele Federale, interviu din care reproducem mai jos fragmente.

Victor Thorn: Există o vorbă pe care sunt sigur că o ştim cu toţii: „ia urma banilor“. Exact asta avem de gând să facem cu ajutorul lui G. Edward Griffin, care a scris probabil cea mai bună carte despre Rezervele Federale. Primul lucru pe care trebuie să-l facem, ca să înţelegem cum funcţionează lumea, este să înţelegem banii. Acesta este miezul tuturor lucrurilor. Cei care deţin controlul – elita care conduce lumea – folosesc banii ca mijloc de constrângere a tuturor – prin intermediul banilor şi al producerii lor. E de-a dreptul fascinant cât de încâlcit şi implicat e Sistemul Rezervelor Federale şi ce rol crucial joacă producând bani pentru cei care conduc nu doar această ţară, ci lumea întreagă.

G. Edward Griffin: Ei bine, nu sunt decât un tip care a devenit interesat de istoria recentă. De fapt, eu fac doar investigaţii. Descopăr nişte lucruri şi scriu cărţi despre ele, şi, spre amuzamentul meu, oamenii chiar îmi cumpără cărţile, le citesc şi-mi spun că le-au plăcut – lucru care mă surprinde, întrucât unele dintre subiectele pe care le abordez, cum ar fi Rezerva Federală, sună cam anost şi plictisitor. Treaba mea este să-i familiarizez un pic pe oameni cu subiectul, ca să-i fac să înţeleagă faptul că, la urma urmei, nu-i chiar atât de plictisitor. „Creatura din insula Jekyll“ reprezintă o privire mai profundă asupra Rezervelor Federale. Este o poveste misterioasă care arată ce au făcut cu sistemul nostru monetar. Treaba mea era să spun lucrurilor pe nume.

Victor Thorn: Povestiţi-ne puţin despre prima pagină a cărţii, unde declaraţi despre Rezervele Federale că nu sunt federale, nu deţin nici o rezervă şi nici măcar nu sunt o bancă. Ce reprezintă Rezervele Federale şi cum au acumulat atâta putere?

G. Edward Griffin: În primul rând, cred că ar prinde bine să explic de ce mi-am intitulat cartea „Creatura din insula Jekyll“. Am vrut să atrag atenţia oamenilor şi să-i fac să-şi pună semne de întrebare. Daţi-mi voie să vă explic pe scurt. Insula Jekyll există în realitate. Este situată pe coasta Georgiei unde s-au înfiinţat Rezervele Federale, în 1910. Când am început documentarea, mi s-a părut ciudat. S-ar crede că o astfel de instituţie (despre care am fost făcuţi să credem că este un soi de agenţie guvernamentală) ar fi fost înfiinţată în Washington DC, într-un soi de birou de consfătuiri. Când, de fapt, a fost înfiinţată pe insula Jekyll, în 1910. Mai mult, am descoperit că, în perioada aceea, insula era proprietatea privată a unui grup restrâns de miliardari din oraşul New York – oameni precum J.P. Morgan, William Rockefeller şi partenerii lor de afaceri; ei alcătuiau un club privat denumit „Clubul din insula Jekyll“. Aici, familiile acestor oameni extrem de avuţi îşi petreceau iernile friguroase. Au plecat din New York şi s-au mutat pe insula Jekyll. Aveau nişte căsuţe foarte frumoase, care se mai află acolo şi astăzi, în caz că vrea cineva să se ducă să le vadă. S-au păstrat.

Mi s-a părut ciudat că Rezervele Federale au luat fiinţă în urma unei întâlniri de pe insulă. Apoi am descoperit că aceasta a avut loc în condiţii de maximă securitate. Vă asigur că, de-a lungul istoriei, puţine războaie au fost puse la cale în astfel de condiţii. Toate aceste descoperiri au reprezentat pentru mine semnale de alarmă. Am început să mă întreb: oare ce se întâmplă? Ştiţi şi voi, când ceva este ţinut secret, de cele mai multe ori există ceva de ascuns. Ce aveau oamenii ăştia de ascuns? Toate astea mi-au stârnit imaginaţia şi curiozitatea, aşa că am început să fac cercetări. Ştiţi ce am descoperit? Ce încercau să ascundă. Despre asta e vorba în cartea mea. Am descoperit că toate lucrurile importante pe care trebuie să le ştim despre Rezervele Federale – în ceea ce priveşte chestiunile ţinute ascunse de opinia publică – sunt legate de acea întâlnire de pe insulă.

Deci, care erau aceste chestiuni? E greu de spus în câteva cuvinte. În primul rând, să ţinem seama de faptul că Rezerva Federală a fost supusă votului în 1913, moment în care a trecut în legalitate. A fost supusă la vot drept soluţie a unei probleme. Pe vremea aceea, poporul american era profund îngrijorat de faptul că puterea financiară a ţării era concentrată în mâinile unui grup restrâns de firme bancare şi de investiţii de pe Wall Street. Pe atunci, acest conglomerat se numea „trustul banilor“ – lucru care se poate descoperi urmărind editorialele din ziarele vremii.

Sunt multe aceste editoriale care condamnă „trustul banilor“. Cetăţenii ştiau că prea multă putere se afla în mâinile câtorva oameni, aşa că au cerut o legislaţie care să spargă influenţa „trustului banilor“. Prin urmare, înfiinţarea Rezervelor Federale a fost oferită drept soluţie la această problemă. Deci, pornim de la presupunerea că „The Federal Reserve Act“ a avut scopul de a repune controlul sistemului bancar şi monetar în mâinile oamenilor şi a-l smulge din ghearele trustului. Ei bine, primul lucru pe care au încercat să-l ascundă la acea întâlnire este că sistemul Rezervelor Federale a fost întocmit de „trustul banilor“. Participanţii la acea întâlnire reprezentau chiar esenţa trustului. Erau literalmente cei mai bogaţi oameni din lume. Conform estimărilor editorialiştilor vremii, nu ale mele, dacă adunăm averile celor şapte participanţi la întâlnire, aceşti oameni controlau, direct sau indirect – prin băncile pe care le reprezentau – aproximativ un sfert din bogaţia întregii lumi.

Victor Thorn: Nu e incredibil?

G. Edward Griffin: Ba da. Vorbim aici despre dinastiile J.P. Morgan, Rockefeller, Kuhn Loeb&Company, familiile Rothschild din Europa şi Warburg din Germania şi Olanda. Aceştia erau oamenii prezenţi la respectiva întâlnire şi care au creat sistemul Rezervelor Federale – se presupune – pentru a slăbi puterea „trustului banilor“.

Aşadar, primul motiv de a ţine lucrurile secrete a fost că întreaga întâlnire a decurs ca şi cum i-ai cere vulpii să construiască un coteţ de găini şi să-i instaleze un sistem de securitate. Unul dintre participanţii la întâlnire a scris peste câţiva ani un articol în Saturday Evening Post, explicând deschis că, dacă publicul ar fi ştiut cine a redactat acel act, cu siguranţă nu l-ar mai fi acceptat. Aşa că acesta era unul dintre motivele pentru care totul a fost ţinut secret. Dar mai sunt şi alte lucruri de aflat despre acea întâlnire. Acum câteva momente am menţionat firmele şi întreprinderile care erau reprezentate; şi asta e foarte important.

Interesant este şi că, anterior acestei întâlniri, sau cel puţin acestei perioade istorice, firmele menţionate se aflau în competiţie. La final de secol, ele se luptau pentru supremaţie pe pieţele financiare ale lumii. Se băteau la sânge în New York, Paris şi Londra, pentru întâietate. Şi iată-i la aceeaşi masă, pe insula Jekyll, în acest club exclusivist, ajungând la un acord. Aspect important pentru că a avut loc exact întrun moment istoric când modul de a face afaceri al Americii suferea schimbări majore. Anterior acestei perioade, pe primul loc fusese competiţia liberă între întreprinderi, motiv pentru care – cel puţin după părerea mea – America a surclasat restul lumii în foarte scurt timp. Datorită competiţiei de piaţă liberă, trecuse de la tipul de naţiune necizelată, la o naţiune puternic industrializată şi bogată. La confluenţa dintre secole, oameni ca Rockefeller, Morgan şi Carnegie au hotărât că, dacă tot se află pe culmile gloriei, nu-şi mai doresc competiţie. Voiau să-i pună punct.

Victor Thorn: John Rockefeller a spus: „Competiţia e un păcat“.

G. Edward Griffin: Absolut! Toţi biografii săi i-au citat aceste cuvinte. Aşa că au început să caute căi de a-şi elimina competitorii; desigur, dacă nu puteau să-i înfrângă pe piaţa liberă în mod tradiţional, au căutat metode noi: să formeze monopoluri şi carteluri – să constituie acţionariate cu firmele competitoare, astfel încât să nu mai aibă concurenţă la preţuri sau pieţe, patente sau proceduri. Se vor uni formând un cartel, nu vor mai trebui să concureze şi-şi vor împărţi piaţa. Asta se întâmpla la trecerea dintre secole; când îi privim pe aceşti oameni aşezaţi în jurul unei mese dintr-un club pe insula Jekyll, dintr-o dată realizăm realitatea: „Dumnezeule, Rezervele Federale sunt un cartel. Şi chiar asta sunt. Nu o agenţie guvernamentală. Sunt un cartel, care nu se deosebeşte cu nimic de cartelul bananelor, al petrolului sau de oricare altul. Doar că sunt un cartel bancar. Este cea de-a doua concluzie ce se desprinde din tudierea celor întâmplate pe insula Jekyll.

Să ne amintim că Rezervele Federale aveau ca model Banca Angliei. Erau ceea ce cărţile denumeau „o bancă centrală“; este doar un nume de cod. De fapt, nu înseamnă nimic. Nu este deloc o bancă, dar dacă o căutăm într-un dicţionar sau o enciclopedie, o vom găsi la capitolul „bancă centrală“. De fapt, este un cartel – un parteneriat între guvern şi băncile private. Aş mai adăuga că, în cazul Rezervelor Federale, cartelul a format un parteneriat cu guvernul federal – iar cartelurile aleg să facă acest lucru pentru că numai guvernele le pot consolida agreementurile. Vedeţi, fără implicarea guvernamentală într-un cartel, nu există alt mod ca unii membri să fie siguri că ceilalţi respectă înţelegerea.

Cum ar reacţiona aceştia, dacă una din ţările producătoare de petrol ar decide să scadă preţul pentru a cuceri o piaţă mai mare? Celelalte ţări nu pot face nimic pentru a o obliga să intre în rând, decât dacă elaborează o lege internaţională pe care o botează lege comercială, prin care obţin implicarea Naţiunilor Unite şi întăresc astfel înţelegerile cartelului (petrolului sau oricărui alt produs). În cazul nostru, cartelul bancar a fost foarte dornic să implice guvernul Statelor Unite în contract, astfel încât toate băncile – o dată intrate în cartel – să respecte înţelegerea, căci în caz contrar ar fi însemnat că încălcă legea şi ar fi fost urmărite de poliţie. Era un mod de a întări înţelegerile cartelurilor. Pun accent pe acest lucru pentru că majoritatea oamenilor nu înţeleg; cartelurile manifestă întotdeauna o afinitate pentru guvern pentru că le consolidează înţelegerile.

Victor Thorn: Daţi-mi voie să vă întreb următorul lucru. Aţi menţionat că în acel moment principalele forţe erau reprezentate de familiile Morgan, Rockefeller, Rothschild, Warburg şi Kuhn-Loeb. Dacă ar fi să nominalizaţi forţele dominante din industria bancară de astăzi sau acei oameni care conduc lumea, cât de diferită ar fi situaţia – dacă ar exista vreo diferenţă – faţă de 1913?

G. Edward Griffin: E greu de măsurat aşa ceva. Cred că situaţia ar fi cam aceeaşi, cu o singură schimbare. În 1913, Morgan deţinea influenţa dominantă pe piaţa bancară americană. Înainte de a trece mai departe, ar trebui să ştiţi că, potrivit majorităţii biografilor, J.P. Morgan era de fapt un agent al lui Rothschild. Rothschild aveau o tactică foarte puternică şi eficientă de a face afaceri prin intermediul altor organizaţii care treceau drept independente. Îşi desăvârşiseră această tactică de-a lungul deceniilor petrecute într-o Europă dominată de antisemitism; astfel, familia Rothschild, o familie de evrei, a descoperit că, dacă dorea să ajungă să domine o piaţă antisemită, cu siguranţă nu o puteau face ei înşişi în mod direct. Aşa că au lucrat prin intermediul unor agenţi despre care se credea că sunt independenţi, iar, în unele cazuri, care treceau drept antisemiţi – lucru de altfel foarte inteligent.

Chiar şi despre J.P. Morgan s-a crezut că este antisemit, dar acum se ştie că era un agent al familiei Rothschild. Deci – pentru orice eventualitate – în 1913, era clar că J.P. Morgan (Casa Morgan) exercita influenţa bancară majoră. Dar astăzi, se pare că rolul acesta îl joacă Rockefeller. Nu am nici un dubiu că astăzi familia Rockefeller reprezintă forţa bancară dominantă în Statele Unite. Cred că Rothschild continuă să fie o forţă reală – deşi acţionează în continuare din umbră, astfel încât să nu atragă atenţia nimănui. Vor ca lumea să creadă că nu sunt decât nişte băieţi de bani gata care se ocupă printre altele şi de piaţa financiară. În realitate, din ceea ce am văzut, cred că ei sunt încă foarte puternici în această privinţă. (…)

Aşadar, cred că Rezervele Federale manipulează piaţa. Sunt convins că folosesc anumite mecanisme: maschează inflaţia şi fac bani din nimic, pentru a susţine bursa să creeze iluzia unei prosperităţi continue. Este înfiorător faptul că se poate interveni în acest fel pe piaţa liberă şi că aceasta poate fi literalmente paralizată. Mă tem că ne apropiem de situaţia în care se afla Uniunea Sovietică acum 20 de ani. Dacă am fi trăit în Uniunea Sovietică acum 20 de ani, nimeni nu ne-ar fi spus că există probleme economice, pentru că replica oficială a statului era „totul e perfectibil“. Existau planuri cincinale, planuri pe zece ani, totul era în graficul prognozat, şomaj scăzut, prosperitate în creştere, valoarea rublei în creştere. Toate anunţurile oficiale erau optimiste şi nimeni nu îndrăznea să spună că toate sunt minciuni.

Cred că ajungem la un punct – dacă nu am ajuns deja – când ni se spun şi nouă în faţă acest gen de prostii.

(Traducere şi adaptare de Andreea Dobrescu)

—

Federal Reserve System (Sistemul Rezervelor Federale)

- a fost creat în 1913 prin Federal Reserve Act (cunoscut şi sub numele de Owen-Glass Act), documentul de constituire
- decide politica monetară a SUA, având un obiectiv dublu: stabilitatea preţurilor şi utilizarea deplină a forţei de muncă, precum şi sarcina stimulării creşterii economice
- supervizează sistemul bancar american
- acţionează ca instituţie de împrumut de ultimă instanţă
- n-are nici o responsabilitate în privinţa ratei externe de schimb a dolarului american
- e format din „Consiliul Central al guvernatorilor“ (cu sediul în Washington DC) şi 12 „Bănci ale Rezervelor Federale“ regionale, situate în oraşe importante de pe teritoriul american. Cea mai importantă – în New York
- „Consiliul guvernatorilor“ numără şapte membri numiţi de preşedintele ţării şi confirmaţi de Senat şi reprezintă organul de conducere al Fed. În ciuda modului de desemnare al acestora, instituţia este practic cvasiindependentă de puterea politică. Totuşi, guvernatorul prezintă periodic rapoarte în faţa comisiilor pe probleme monetare şi financiare ale Congresului.
- organul decizional este „Federal Open Market Committee“ (FOMC, Comitetul federal pentru intervenţii publice pe piaţa ratei dobânzilor) care se întruneşte de cel puţin opt ori pe an. Este format din membri ai Consiliului guvernatorilor, preşedintele Federal Reserve Bank din New York şi, prin rotaţie, din câte alţi patru reprezentanţi ai băncilor regionale. La trei săptămâni de la încheierea fiecărei reuniuni e prezentat un raport public în legătură cu cele discutate.
- FOMC îşi fixează obiective în privinţa cursului de schimb valutar al pieţei monetare americane (Fed Funds). În acest scop, instrumentele pe care le are la dispoziţie sunt: rata de scont; rata rezervelor obligatorii; operaţiunile de pe piaţa ratei dobânzilor, în primul rând a împrumuturilor de stat pe termen scurt. În schimb, valoarea externă a dolarului e stabilită de guvernul federal, Fed abţinându-se de la a o comenta sau comentând-o precaut când e vorba despre efectele inflaţioniste şi deflaţioniste ale evoluţiei sale. (Sursa: Wikipedia)