Ionut Apahideanu [alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

“CÂT CHINA” – cine nu cunoaşte expresia? Şi pe bună dreptate, probabil că unul din sinonimii cei mai la îndemână pentru China ar fi “augmentare”; populaţional, geografic şi, de câţiva ani, economic. Ultimul palier, cel al dezvoltării economice, este cel care provoacă totodată, juxtapus celorlalte, cele mai multe frisoane unor strategi din spaţiul politic şi de securitate occidental.

La nivel de macroindicatori, în 1987 China furniza doar 1,5% din producţia mondială. Ilustrativ, în 2000 PIB-ul ajunsese să cifreze, conform anuarului CIA World Factbook, circa 4.500 mld. USD, adică peste 10% din producţia mondială, ponderea urcând în 2005 la 13,7% corespunzător unui PIB calculat la paritatea puterii de cumpărare de 8.859 mld. USD. Comparativ şi totodată elocvent ca trend, [pornind de la un iniţial 42% din PMB în 1948,] PIB-ul SUA înregistra în 2000 o valoare de 9.963 mld. USD, adică 22,7% din producţia mondială, iar în 2005 la 20,3%, corespunzător unui PIB (la paritatea puterii de cumpărare) de 12.370 mld. USD raportat la un produs mondial brut de 60,71 tril. USD. China fiinţează la altă scară, în cifre pur greu de perceput pentru mulţi dintre noi în dimensiunea lor reală, provenite parcă din alt sistem de numerotare decât cel convenţional.

La un simplu târg (din iunie a.c., de la Harbin, în nordul Chinei) de pildă, câteva companii chinezeşti şi ruseşti au semnat contracte în valoare agregată de 2,5 miliarde USD, iar un oficial rus anunţa că cele două părţi şi-au fixat ca ţintă creşterea volumului comerţului bilateral la 60 miliarde USD în 4 ani. Volumul schimburilor comerciale cu gigantul vecin India a atins 13 miliarde USD în 2005. Rata creşterii economice a Chinei în 2005 a fost 9,9%, cea pe primul trimestru al anului în curs 10,3%. Pentru 2006, Agenţia oficială de presă Xinhua estima o creştere cu 20% a volumului comerţului ţării, iar China Security Journal estimează că excedentul comercial al Chinei va atinge 120-130 miliarde USD, faţă de 102 miliarde anul trecut. Cât despre cheltuielile militare, acestea au fost estimate de diverse servicii occidentale de informaţii la 78 miliarde USD.

În acelaşi sens, dinamica relaţiilor comerciale dintre China şi alte puteri economice ale lumii ar putea lămuri alţi actori ce înseamnă actor global în adevăratul sens al cuvântului. China s-a instaurat lent, dar sigur, (conform aceloraşi surse sus-menţionate) ca: al doilea partener de import al Rusiei, cu 10,8% (după Germania cu 16%); primul partener de import al Indiei, cu 7,1%; primul partener de import al Japoniei, cu 21%(! înaintea SUA cu 12,7%); al doilea partener de import al SUA, superputerea căreia îi furnizează nu mai puţin de 15% din importuri (după Canada cu 16,9%). În sens invers, măsurile protecţioniste ale Beijingului, condamnabile poate din perspectiva liberalismului economic dar incontestabil extrem de eficiente, au făcut ca ponderea Chinei în totalul exporturilor să fie de 8,9% în cazul Indiei, 5,5% în cazul Rusiei şi respectiv 4,6% în cel al SUA. Astfel, doar 7,4% din importurile Chinei provin din SUA şi doar 4,6% din Germania, într-o ierarhie dominată de Japonia (cu 15,2%) şi Coreea de Sud (11,6%).

Cât priveşte Uniunea Europeană şi ale sale pretenţii de actor global, China i s-a constituit, cu 12,4% din total, ca al doilea partener de import (după SUA cu 15,3%). Şi cum în sens invers, numai 5% din exporturi au ca destinaţie China, deficitul comercial generat Uniunii în 2004 a cifrat 78,5 milioane Euro – cel mai mare deficit din toate relaţiile comerciale bilaterale ale UE. Care este, concluziv, diagnosticul în termeni de specialitate? Unul accesibil chiar şi neiniţiaţilor: interdependenţă pronunţat asimetrică (în favoarea Chinei, de la sine înţeles).

Şi totuşi. Uneori cu aparenţe de ştiinţificitate, alteori ţinând mai degrabă de registrul pseudoargumentaţiei tip vulpea şi strugurii acri, unii specialişti statuează că „ceva e putred în … China” şi că Dragonul ar avea de fapt „picioare de lut”, a căror moliciune va fi demascată nu foarte târziu. Argumentele vizează, într-o încercare de sintetizare, două tupuri de factori: interni şi externi. Cei de ordin intern, de natură socio-economică şi socio-politică fac referire la problemele semnalate în mod repetat de oficiali UE, OMC, etc. şi de reprezentanţi ai societăţii civile şi converg spre concluzia nesustenabilităţii pe termen mediu-lung a actualei creşteri economice, care va fi subminată de o instabilitate socială în creştere. Printre factorii respectivi se disting: nerespectarea legislaţiei inernaţionale în materie de drepturile omului; încălcări ale regimului proprietăţii intelectuale; intervenţia statului în menţinerea artificială a yuan-ului subevaluat (SUA fiind, uşor de înţeles, deosebit de vocale la acest capitol); neatingerea încă a criteriilor unei economii de piaţă funcţionale; prizonieratul a 1/4 din populaţia rurală a ţării sub pragul sărăciei (la nivel naţional, 16,6% din populaţie trăieşte sub pragul de 1 USD/zi, iar 47% sub 2/zi); îngrădirea accesului la informaţie (cenzurarea şi monitorizarea rutelor de navigare pe Internet), a libertăţii de expresie; reprimarea frecvent violentă a mişcărilor identitare din Tibet şi Xinjiang (uigurii musulmani separatişti), China detaşându-se ca ţara cu cel mai mare număr de execuţii din lume şi consemnând în continuare numeroase evacuări forţate, “dispariţii” suspecte, etc.

Observaţiile nu aparţin celor înscrise retoricii pretins democratice din unele direcţii deja cunoscute în arena internaţională. O sumară observaţie empirică conferă substanţă scenariilor unei “implozii” a sistemului chinez, a cărui dezvoltare economică pare să se fundamenteze pe o bază socio-politică relativ şubredă: în 2004 bunăoară s-au înregistrat 74.000 proteste şi manifestaţii cu participarea a 3,5 milioane persoane, faţă de 58.000 în 2003 şi doar 10.000 în 1994; în acelaşi sens, 2/3 din populaţia ţării nu beneficiază de asigurare de sănătate; similar, se accentuează disparităţile sociale, ai căror indici au crescut cu 50% de la sfârşitul anilor ’70, China devenind cea mai polarizată societate din Asia (e.g. 1% din gospodării deţin 60% din avuţia ţării, comparativ cu 5% în SUA deţinând aceeaşi pondere). Iar situaţia pare agravată suplimentar în domeniul specific al legislaţiei muncii: nu se prevede protecţia socială adecvată a angajaţilor; se înregistrează cote ridicate de accidente profesionale (80% din toate accidentele miniere din lume din 2004 au avut loc în China) şi boli profesionale; prevederea dreptului al grevă a fost eliminată din Constituţie în 1982; există un singur sindicat, subordonat Partidului Comunist Chinez – All China Federation of Trade Unions (ACFTU), cu 134 milioane membri în 2003, prezidat de Wang Zhaoguo, membru PCC şi fost guvernator al provinciei Fujian; toate încercările anterioare de înfiinţare a unor sindicate independente au fost reprimate, de regulă violent, alteori prin metode non-violente, dar nu mai puţin “convingătoare”; iar în perspectivă, China ar putea avea la fel de mulţi şomeri cât resul lumii însumat, pentru o dezvoltare socială dezirabilă şi stabilitate, impunându-se crearea a 20-30 milioane de locuri de muncă anual.

În registrul factorilor externi care susţin o prognoză negativă, cel mai vehiculat este cel al dependenţei energetice a Chinei, al cărei necesar energetic se presupune că va frâna sever dezvoltarea actualei economii „supraîncălzite”. Ilustrată la nivel macro de o valoare a PIB care aprope că s-a dublat în intervalul 2000-2005, dezvoltarea economică fulminantă prin ritm şi anvergură a Chinei reclamă, fireşte, un uriaş consum de materii prime; la momentul actual, China ocupă deja primul loc în lume la consumul de oţel (25% din producţia mondială, comparativ cu 12% în cazul SUA) şi de cupru şi se plasează în topul consumatorilor de aluminiu, zinc, platină, etc. Judecând şi după timpul scurt, consumul de petrol este cel care a înregistrat probabil cea mai spectaculoasă evoluţie în contextul în care, deşi a început să importe petrol abia în 1993, China reprezintă la ora actuală al doilea importator din lume (mai exact 32% din necesarul său) şi acoperă 30% din rata marginală a consumului mondial de petrol. Numai în 2005, China a consumat 318 milioane tone de petrol. În context, diverse estimări prospective apreciază că în 2010 China va importa 3 milioane de barili pe zi (reprezentând 40% din necesarul său de petrol), iar în 2030 circa 10 milioane.

A nu se trage însă concluzii pripite; ultimele două decenii stau mărturie că guvernul de la Beijing poate fi acuzat de orice, numai de lipsă de viziune strategică nu. Iar unele din recentele sale politici interne şi externe sunt grăitoare pentru încercarea vizibilă de minimizare a vulnerabilităţilor (interne) şi contracare a potenţialelor ameninţări (externe). În plan intern bunăoară, noile reglementări adoptate în 2005-2006 sunt indubitabil mai liberale faţă de minorităţile religioase. În plus – supriză posibil de înţeles corect numai în contextul intern – un amendament constituţional adoptat în 2004 stipulează că „[s]tatul respectă şi protejează drepturile omului”. Cât priveşte situaţia socio-economică, există încă, e adevărat, 300 de milioane de persoane din sectorul rural trăind sub pragul sărăciei, însă se cuvine subliniat pe de o parte că numărul acestora a scăzut continuu pe parcursul ultimilor 5 ani, iar pe de altă parte că guvernul a oferit stimulente variate ţăranilor pentru a părăsi sectorul rural (ceea ce va trebui să facă de altfel şi guvernul României pentru circa un milion de ţărani după 1 ianuarie 2007).

Reformele, chiar dacă mai lente, date fiind mărimile absolute în care se judecă situaţia, sunt vizibile, în special cele destinate reducerii disparităţilor dintre mediul rural (segmentul populaţional cel mai defavorizat) şi cel urban. Modernizarea continuă, cu costuri sociale semnificative, dar necesare. Numai în ultimii 7 ani, circa 25 de milioane de angajaţi şi-au pierdut locul de muncă urmare restructurării/închiderii unor întreprinderi de stat ineficiente. Totusi, etapa cea mai delicată a reformelor pare a fi fost depăşită, iar în paralel cu sistemul de securitate socială care se îndreaptă spre parametri optimi de funcţionare, generarea de circa 12 milioane de locuri de muncă anual se apropie de viitorul necesar de 20-30 sus-amintit.

Iar referitor la dependenţa energetică, strategic din punct de vedere economic şi intercondiţionat militar, Beijingul urmăreşte minimizarea vulnerabilităţii strategice generate pe de o parte de dependenţa Chinei de petrolul din zona-cheie a Golfului Persic (cu prezenţa militară americană) şi pe de altă parte de transportul maritim al acestuia spre piaţa internă, acestea în contextul în care arcul Golful Persic – Marea Arabiei – Oceanul Indian este controlat autoritar de trupele navale, terestre şi aeriene americane. Aşa cum ilustram în alt articol, interpretând posibilitatea unei blocade navale americane ca pe propriul “călcâi al lui Ahile”, strategii chinezi şi-au asumat ca obiectiv general crearea unor asigurări că Statele Unite nu vor fi în poziţia de a întrerupe fluxul de aprovizionare energetică a Chinei, mijloacele identificate fiind planificate diacronic.

Astfel, pentru că decalajul militar faţă de SUA este insurmontabil pe termen mediu, primul mijloc al securizării aprovizionării energetice pare să conste în crearea unei reţele largi şi profunde de relaţii bilaterale “sigure” cu statele Orientului Mijlociu în cadrul a ceea ce literatura de specialitate a numit deja plastic “diplomaţia petrolului”. Pe termen mediu, un alt mijloc constă în asistarea statelor “prietene” (şi implicit ostile SUA) în dezvoltarea propriilor capabilităţi militare. Şi tot pe termen mediu, China urmăreşte constituirea unor depozite strategice de rezerve de petrol, pentru orice eventuale „crize” neaşteptate în care aprovizionarea sa externă ar fi întreruptă. Pentru sfârşitul acestei luni de exemplu era programată finalizarea construcţiei unui depozit de 32,7 milioane de barili în provincia Jenhai din estul Chinei, alte capacităţi similare de stocare fiind construite în provinciile Liaoning şi Shandong.

Într-o primă fază, rezervele strategice ar trebui să acopere necesarul pentru cel puţin 30 de zile, urmând ca în următorii 10 ani, capacitatea de autoaprovizionare să crească la 6 luni. În sfârşit, mijlocul identificat pe termen lung este, firesc, dezvoltarea propriilor capabilităţi militare până la punctul în care China să practice o disuasiune eficace şi poate chiar să-şi asume o confruntare militară directă cu SUA. Aceleiaşi strategii i se subsumează bunăoară şi construirea de către chinezi de facilităţi militare proprii de-a lungul rutei menţionate – în Pakistan (la Gwadar, în sud, nu departe de strâmtoarea-cheie Hormuz), în Myanmar (aproape de strâmtoarea Malacca) şi Cambogia (la Kompong- Sihanoukville).

Iar în plan strategic, evoluţiile recente denotă aceeaşi planificare fină, prudentă, echilibrată specific chineză. În ultimii 5 ani, China a triplat fondurile alocate cercetării şi dezvoltării. În decembrie 2004 a detronat SUA în topul exportatorilor de bunuri tehnologice. Iar pe fond, China se afirmă tot mai incisiv în arena internaţională în domeniul investiţiilor strategice susţinute de guvern. Anul 2005 oferă mostre pilduitoare în acest sens, de la investiţiile strategice în mine din Canada şi Australia, la cele în exploatarea resurselor naturale în state din America de Sud, şi de la achiziţionarea în luna mai 2005 a diviziei PC a companiei IBM de către concernul chinez Lenovo Group la încercarea de anul trecut a companiei de stat CNOOC de a cumpăra compania UNOCAL. Miza strategică era una extrem de importantă, fie şi numai prin prisma faptului că UNOCAL deţinea la rândul ei 54% din concernul CentGas, care controlează oleoductele strategice care vor transporta petrolul caspic spre India, Pakistan, China şi Japonia şi – s-a acreditat în unele cercuri – adevăratul motiv al invaziei în Afghanistan. În contextul în care principalul favorit la preluarea acţiunilor UNOCAL părea la vremea respectivă compania americană Chevron, care ofertase 16 mld. USD, surpriza de proporţii s-a produs însă atunci când în joc a intrat CNOOC, care a licitat cu 2,5 mld. mai mult decât Chevron!

A fost nevoie de adoptarea de către Congresul SUA a unei rezoluţii prin care soma guvernul american să blocheze posibila tranzacţie pentru ca tranzacţia să eşueze şi favoritul şi favorizatul Chevron să nu piardă afacerea, aceasta în pofida protestelor oficiale ale guvernului chinez (şi în mod normal împărtăşite de orice avocat al regulilor unei economii de piaţă, inclusiv sau mai ales cea americană) faţă de intruziunea politicului în “chestiuni strict economice” şi în “schimburile comerciale normale între întreprinderi din două ţări”. Cât timp companiile chinezeşti cu capital majoritar de stat vor mai putea fi blocate prin astfel de măsuri protecţioniste în contradicţie cu spiritul şi regulile economiei de piaţă este greu de spus. Cât priveşte presupusa subminare din interior a economiei chineze, lucrurile nu sunt, după cum am văzut, chiar atât de simple pe cât şi-ar dori unii sau alţii. Până una alta, va fi interesant să vedem ce poziţie şi rol i se vor atribui Chinei în Strategia post-aderare a României, ce va fi făcută publică zilele următoare, cu prilejul Reuniunii anuale a diplomaţiei române.