Ionut Apahideanu [episod anterior si alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

CONTEXTUAL JUDECÂND situaţia, ambivalenţa actuală a SUA se explică în cea mai mare măsură prin faptul că acestea au realmente nevoie de Pakistan în al lor mai mult sau mai veridic GWOT (global war on terrorism – războiul global împotriva terorismului). Acestui context i se cuvine încadrată explicativ şi masiva asistenţă financiară direcţionată spre Islamabad de către SUA după 9/11 şi nicidecum vreunui scenariu în care Washingtonul ar acţiona duplicitar per se, susţinând deopotrivă India şi Pakistan, eventual chiar până la distrugerea reciprocă a celor două state (chiar dacă un asemenea comportament nu ar fi fără precedent – a se vedea “Afacerea Contra”, supranumită şi “Irangate” de către mass media americane, cu referire la susţinerea simultană a Irakului – oficial şi Iranului – neoficial în războiul din 1980-1988 dintre cele două state). A nu se crede că SUA ar fi atât de “amnezice” încât să fi uitat subit sprijinul acordat de dictatura militară a lui Musharraf talibanilor afghani anterior lui 11 septembrie 2001, atunci când Islamabadul a reprezentat unul din singurele trei regimuri care au acordat recunoaştere diplomatică talibanilor mullah-ului Omar. Categoric nu. La fel de adevărat însă, diplomaţia de la Washingon pare să fi tras învăţămintele necesare din lecţia alienării Arabiei Saudite pe aceleaşi motive pretextate legate de natura nedemocratică a regimulului şi de susţinerea dismulată a terorismului; regatul saudit s-a reorientat rapid şi cu succes spre Rusia şi China, în căutarea unui “protector” alternativ, iar dezechilibrarea consecutivă a balanţei de influenţă din Orientul Mijlociu în defavoarea blocului pro-american constituie în mod deja palpabil un succes geostrategic major al Chinei şi al Rusiei. Or, o pierdere la momentul de faţă şi a Pakistanului din sfera americană de influenţă ar antrena consecinţe indezirabile pentru între eşafodajul construcţiei geostrategice urmărite de SUA, consecinţe cu care Washingtonul nu pare deocamdată dispus să se confrunte. Simplu spus, Pakistanul, poziţionat pivotal între Iran, Aghanistan, China, India şi Marea Arabiei le este pe moment indispensabil SUA, iar decidenţii de la New Delhi trebuie pur şi simplu să aibă răbdare în acest sens.

Pe termen mediu şi lung, în lumina fie şi numai a sporului demografic şi a ritmului de creştere economică ale Indiei, se poate însă afirma cu o probabilitate crescută on who’s side se vor poziţiona SUA. Pe fond, interesele SUA şi ale Indiei cu privire la Pakistan sunt perfect superpozabile, ambele fiind precupate (coincidental, asemenea Chinei) de riscul importului de instabilitate de natură islamistă din direcţia Orientul Mijlociu via Pakistan şi având ca focar principal de erupţie Kashmir pentru cazul Indiei şi respectiv provincia dominant musulmană Xinjiang pentru cazul Chinei. Astfel se poate explica şi abandonarea graduală de-a lungul anilor ’90 de către oficialii indieni a tradiţionalei retorici antioccidentale şi a apologiei nealinierii şi solidarităţii Lumii a Treia şi, subsecvent, stabilirea de relaţii diplomatice cu Israelul, stat odinioară “paria” în viziunea liderilor indieni. Ba mai mult, Israelul a devenit chiar al doilea furnizor de armament pentru New Delhi, după Rusia, furnizându-i sisteme radar tip Phalcon şi rachete Arrow – tranzacţii permise Israelului de către SUA să se desfăşoare cu India, nu însă şi cu China.

Un indiciu în favoarea predicţiei asupra dinamicii interne triunghiului SUA – India – Pakistan îl oferă chiar ultimul turneu asiatic, din martie 2006, al preşedintelui Bush Jr. Acesta – e adevărat – a vizitat atât India (devenind al şaselea preşedinte american care o face de la obţinerea independenţei de către fosta colonie britanică), cât şi Pakistan, însă dincolo de durata egală, natura şi scopul celor două vizite a fost opus: câtă vreme Bush a vizitat India în scopul semnării acordului nuclear civil, vizita în Pakistan a fost menită – frivol exprimat – să verifice dacă generalul Musharraf continuă la fel de dedicat lupta împotriva terorismului alături de SUA. Şi, pentru a spulbera orice urmă de dubiu, Islamabadul s-a lovit de un refuz brutal atunci când a îndrăznit să solicite SUA încheierea unui acord similar celui semnat de acestea cu India.

În plus, dincolo de atragerea tot mai greu contestabilă a preferinţelor SUA, strategii de la New Delhi par să pună în practică şi un “plan B”, cel al menţinerii şi consolidării în paralel a autonomiei procesului decizional, care să minimizeze gradul dependenţei statului, în termeni de securitate politico-militară, de Statele Unite. În cadrul acestui set de politici spre exemplu, India pare să tatoneze inclusiv posibilitatea unei detensionări treptate a relaţiei cu Pakistanul pe baza atragerii acestuia în scheme cooperative cu câştiguri bilaterale în care rolul şi influenţa SUA să fie minimizate. Bunăoară, dincolo de faptul că premierul indian Manmohan Sing a afirmat în repetate rânduri că a venit timpul normalizării relaţiilor cu Pakistanul, o posibilă conivenţă a celor două state tradiţional inamice este actualmente facilitată de interesul comun al construirii unui gazoduct Iran – Pakistan – India, aceasta în ciuda opoziţie manifeste a Statelor Unite faţă de includerea Iranului în grila distribuţiei beneficiilor (payoff structure) aferente acestui proiect. Iar dacă metoda cointeresării economice indirecte a Pakistanului ar putea da greş, strategii indieni par să fi pregătit chiar şi un “plan C”, subsumat aceluiaşi principiu al autonomiei şi reducerii dependenţei de garantul american de securitate; recent, India şi Tajikistan au convenit nu doar asupra impulsionării şi adâncirii cooperării economice dintre cele două state, cât şi asupra ocupării de către forţele armate indiene a unei părţi din baza militară de la Ayni, în vecinătatea capitalei tajice Duşanbe. Două din cele trei sectoare ale bazei situate “în coasta” Pakistanului vor fi ocupate de soldaţii indieni, aducându-se în zonă 12 aparate MIG-29 ale aviaţiei indiene.

Dincolo de factorul punctual al relaţiilor cu Pakistanul în modelarea relaţiei cu SUA, dinamica geostrategică a subsistemului regional din care India face parte este, aşa cum explicam anterior, mult mai complicată decât una în format antagonist bipolar între pe de o parte SUA şi o Indie aliniată, iar pe de altă parte China şi Rusia (în timp ce UE, cu doar 1,7% din volumul comerţului său derulat cu India, incapabilă să exercite constrângeri de orice fel asupra Rusiei – ba dimpotrivă, şi respectiv “sufocată” de importurile din China, nu se poate dezvolta pe termen mediu ca un jucător veritabil în regiune). Această complexitate care determină o politică multilateralistă “echilibristică” a Indiei se reflectă magistral în relaţiile bilaterale ale acesteia cu cei doi antagonişti la nivel global ai SUA şi ar putea confirma, în rolul de “pisică”, o veche butadă care spune că “poţi dresa o pisică să facă… exact ce vrea ea”.

În privinţa Rusiei de pildă, este demn de remarcat discursul sus-amintit al ambasadorului indian la Bucureşti, a cărui parte dedicată relaţiilor bilaterale începe cu cea indo-americană pentru a continua însă imediat cu cea indo-rusă. Pentru un auditoriu avizat în specificul limbajului diplomatic, există o frază în pasajul respectiv în măsură deopotrivă să uimească prin transparenţă şi însuşi conţinutul mesajului şi să furnizeze indicii cu privire la rolul principiului multilateralismului în politica externă a Indiei şi la relaţia particulară cu Rusia: “We believe that the emergence of Russia as once again a very major and critical power in the world will contribute to a more balanced international environment”. Finalmente, diplomatul indian, e adevărat, s-a ferit să judece emergenţa respectivului mediu echilibrat incluzând Rusia în termeni de “bine” şi “rău”, altfel spus să clarifice dacă un sistem multipolar este ceva bun per se, indiferent de caracteristicile fiecărui pol al său de putere, sau dacă tocmai reemergenţa Rusiei este cea care – pentru a folosi un termen uzitat excesiv până la demonetizare – “aduce plus-valoare” sistemului. Similar, pagina dedicată relaţiilor indo-ruse de pe situl web al ambasadei indiene la Moscova începe prin elogierea ambelor state ca “the world’s preeminent examples of pluralistic, multi-denominational societies with a deeply rooted tradition of tolerance and constructive co-existence between different faiths and beliefs, of great internal diversity, combined with a strong sense of national and cultural unity, operating in a federal political framework”.

Lăsând deoparte planul discursiv oficial, se cuvin poate amintite două realităţi: în primul rând, ca factor de ordin general, Rusia reprezintă, aşa cum spuneam, principalul furnizor de armament al Indiei, or, statutul şi comportamentul unui stat al cărui principal furnizor de armament este tocmai rivalul partenerului şi garantului său de securitate denotă ceea ce se numeşte mai degrabă “Realpolitik” decât eufemismul “multilateralism” – mărturie în acest sens stă şi Declaraţia de Parteneriat Strategic al celor două state semnată cu ocazia viztei oficiale din 2004 a lui Vladimir Putin în India; în al doilea rând, ca element punctual elocvent, India nu a ezitat în primăvara anului în curs să semneze un acord cu Rusia pe baza căruia cea din urmă i-a livrat combustibil nuclear pentru reactorul de la Tarapur, aceasta în ciuda opoziţiei declarate a SUA, care au apreciat că India ar fi îndreptăţită să recurgă la astfel de măsuri abia după îndeplinirea completă a obligaţiilor asumate prin acordul nuclear bilateral. Într-o justificare în bună măsură credibilă, India a motivat atât urgenţa situaţiei – riscul deteriorării instalaţiilor de la Tarapur în lipsa combustibulului, cât şi faptul că premergător solicitase combustibil şi părţii americane, al cărei răspuns întârziase nefericit de mult. La fel de sugestiv, zilele trecute, în marja celei de a 61-a AG a ONU, ambasadorul rus declara mass media convingerea Rusiei că Asia este îndreptăţită să aspire la funcţia de secretar general al ONU (mandatul lui Kofi Annan expirând în luna decembrie a.c.). Varianta China fiind uşor de exclus, din motive la fel de uşor vizibile, ar putea fi viitorul secretar general un indian?

În sfârşit, relaţia cu China este nu doar cea-crucială pentru chiar echilibrul viitorului sistem internaţional multipolar (judecând după trendul actual de dezvoltare al celor două state, un bloc sino-indian nu ar putea fi contrabalansat nici de un ipotetic pol ruso-american), ci şi cea mai complexă din toate relaţiile bilaterale ale Indiei. În formularea “cosmetizată” a ambasadorului indian, ea ar fi caracterizată atât de “diferenţe de abordare” (manifestate în domeniul energetic, ambele state fiind energofagi impresionanţi, sau în privinţa modelului de dezvooltare economică ales), cât şi de “complementarităţi” (în rolul know-how-ului în dezvoltare, în sectorul serviciilor, etc.). Cert este că fiecare stat în parte şi relaţia lor bilaterală constituie obiectul a tot mai multe analize şi comparaţii, având ca autori jurnalişti, analişti cu formaţie academică sau militar-strategică, politicieni, etc. La fel de cert, una din distorsiunile cele mai frecvente – uneori involuntare, alteori intenţionate şi deservind un interes particular – căreia i se expun în genere demersurile comparative este accentuarea diferenţelor şi o reliefare în tipar contrastant a relaţiei dintre cele două obiecte de comparat, aşa cum este şi cazul multora din analizele Indiei şi Chinei şi a relaţiei dintre ele.

Cu riscul asumat al unei simplificări excesive, concluzia generală a analizei relaţiei bilaterale ar sugera că între China şi India a început să se manifeste tot mai uşor recognoscibil o detensionare (rapprochement) de substanţă, facilitată de factori constitutivi, interni, precum gradul crescut de compatibilitate între principiile fundamentale de politică externă ale celor două state (de la dezideratul unei lumi multipolare la respectarea suveranităţii statelor şi până la dorinţa reglementării paşnice a diferendendelor internaţionale) şi de circumstanţe şi evoluţii internaţionale, precum accentuarea progresivă în ultimele decenii a interdependenţelor economice, a globalizării, şi subsecvent diminuarea semnificativă a ocurenţei conflictelor militare interstatale. Bunăoară, în ultimii ani au fost deschise trei puncte de tranzit la frontiera comună, care fusese închisă vreme de decenii, în urma conflictului militar de frontieră dintre cele două state din 1962. Conjugată dezvoltării economice spectaculoase a ambelor state, dechiderea frontierei a contribuit la intensificarea schimburilor comerciale sino-indiene, al căror volum a crescut în doar 15 ani de 60 de ori (!), de la de la 300 de mil. $ la începutul anilor ’90 la aproape 18 mld. $ astăzi, ceea ce a transformat China în principalul partener de import (cu 7,1% din total) şi – deocamdată numai – al doilea partener de export (cu 8,9% din total) al Indiei după SUA, iar prognozele sunt şi mai spectaculoase urmare a acordului comercial bilateral de valoare uriaşă încheiat în primăvara anului trecut. Pe acest fond evolutiv, nu trebuie să suprindă nici modificarea poziţiei şi rolului fiecărui stat în parte pe agenda de politică externă a celuilalt. Grăitor pentru acest trend de relaxare, dacă în 1998, ministrul indian al apărării de la acea vreme justifica comunităţii internaţionale efectuarea a şase teste nucleare prin nevoia de apărare împotriva „ameninţării chineze”, succesorul său de astăzi în funcţie a declarat în mod repetat că Beijingul nu reprezintă o ameninţare la adresa Indiei. Şi dacă nu era destul, luna mai a anului în curs (la doar două luni după semnarea acordului nuclear cu SUA) a adus cu sine un eveniment extrem de interesant: la Beijing a vut loc o întâlnire între miniştrii chinez şi indian ai apărării, asupra căreia mass media celor două ţări au păstrat o suspectă tăcere, nedifuzând nici măcar obişnuitele fotografii de faţadă. Iar comunicatul oficial anunţa, criptic, că cele două părţi au convenit să “adâncească cooperarea militară bilaterală”.

Rezumând pe baza celor sus-expuse se pot extrage, cu un firesc grad de incertitudine asociat ipotezelor, câteva concluzii atât explicative, cât şi prospective. În primul rând, judecând după macroindicatori şi actualele tendinţe evolutive, “celălalt gigant” de la Răsărit pare să rămână pentru următorii 15-20 doar la statutul de “celălalt”, i.e. în siajul Chinei. În ciuda unui reviriment economic cu atât mai spectaculos cu cât survine după decenii întregi de stagnare cauzate de socialismul idealist de tip nehruvian, India rămâne afectată în expansiunea sa de un set semnificativ de carenţe interne de natură socioeconomică, care se vor repercuta inevitabil asupra profilului şi anvergurii politicii sale externe, în speţă componentele non-economice ale indexului UNDP de dezvoltare umană.

În al doilea rând, viitorul rol la nivel regional şi global se va contura ca rezultantă a factorului intern al ritmului dezvoltării economice şi a celui extern sistemic al dinamicii SUA – China – Rusia. Prospectiv, acest exerciţiul acestui rol va rămâne probabil cantonat subsistemului regional care mai cuprinde China, Rusia, binomul Pakistan – Iran şi în extensie Orientul Mijlociu şi respectiv statele zonei Pacific, asociate economic sub umbrela instituţională a ASEAN.

În plan multilateral, factorul critic în echilibrul strategic al regiunii îl va reprezenta capacitatea şi disponibilitatea Indiei de a agrega în jurul ei o Mare Zonă Economică incluzând statele vecine mici (şi – crucial – eventual şi Pakistanul, cu toate consecinţele de rigoare ale acestei destinderi) care să rivalizeze ca dimensiuni cu SCO. La rândul său, această evoluţie va depinde direct de relaţia Indiei cu ultima organizaţie amintită, în care statutul ei actual, ca şi al Iranului şi Pakistanului, este de membru observator. În aceeaşi perspectivă, un deloc improbabil consens ruso-chinez ar putea propulsa un reprezentant indian în funcţia de secretar general al ONU, la fel cum pe viitor inevitabila reformă a Consiliului de Securitate s-ar traduce în includerea Indiei ca stat membru deplin (cu sau fără drept de veto, în funcţie de eventualul model de reformă ales şi cu precizarea esenţială că cele două variante – cu secretar general ONU şi cu membership ful în Consiliul de Securitate par reciproc exclusive, din raţiuni uşor de înţeles ţinând de celelalte mari puteri).

În sfârşit, planul relaţiilor bilaterale, intercondiţionat celui multilateral, este cel care, ceteris paribus, ar “face diferenţa” între o India putere regională şi una (veritabil) globală. Din acest unghi de vedere, relaţia cu SUA, ocupând deocamdată capul de afiş în orice material oficial referitor la relaţiile bilaterale, nu trebuie bagatelizată, dar nici exagerată în importanţa sa. Într-un prim scenariu, cel al unui Consiliu de Securitate extins (care ar putea de exemplu cuprinde alături de India şi Germania, Japonia, Brazilia, eventual chiar Nigeria) şi funcţionând după regula votului majoritar, mecanismul decizional s-ar anunţa extrem de interesant, ajungându-se probabil la coaliţii reconfigurate în funcţie de problema supusă votului, neasumându-se aşadar ab initio şi în permanenţă o alianţă internă SUA-India. De remarcat (speculat) că, judecând după principiile sale de politică externă, acest scenariu le-ar putea părea cel mai atractiv strategilor de la New Delhi. Într-un al doilea scenariu, care asumă un rol insignifiant (sau, similar ca implicaţii, blocaje interne tip veto ale unui Consiliu de Securitate în formatul actual), majoritatea covârşitoare a comentatorilor înclină spre a prognoza o configuraţia tip balanţă de putere între două blocuri, unul articulat în jurul perechii SUA-China, celălalt în jurul binomului deja manifest China-Rusia, şi conţinând, eventual, UE pe post de balansier (balance-holder).

Analiza de mai sus a relaţiilor bilaterale ale Indiei cu Rusia şi China a ridicat însă câteva semne de întrebare asupra plauzibilităţii predicţiei, ilustrând că realitatea – riscând o comodă platitudine – este mult prea complexă pentru a se lăsa surpinsă în modelele explicative simpliste ale balanţei de putere sau ale alinierii. Garantul de securitate al Indiei rămâne SUA, însă principalul ei furnizor de armament este Rusia – exact unul din principalii doi antagonişti ai SUA. La fel, în condiţiile interdependenţei economice sino-indiene şi ale unei sume de alţi factori, nu există absolut nicio garanţie că India s-ar alătura Statelor Unite într-o dispută cu China. Cel mai probabil, “gigantul” indian va continua să se comporte cu aceeaşi “graţie” remarcabilă şi deloc paradoxală în politica sa externă, urmărind menţinerea autonomiei sale decizionale prin minimizarea vulnerabilităţilor reprezentate de dependenţele strategice încrucişate (economic de China, energetic de Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, militar-strategic de SUA) şi evitând implicarea partizană în disputele deschise între ceilalţi actori globali, concomitent însă cu asigurarea unui echilibru internaţional astfel configurat încât ameninţările să fie minime iar influenţa şi beneficiile maxime.

(Sfârşit)