Ionut Apahideanu [episod anterior si alte articole din rubrica Romania pe marea "tabla de sah"]

Politica externă

Spre deosebire de dezvoltarea economică, politica externă a Indiei reprezintă un subiect nu doar mai puţin dezbătut public, ci şi incomparabil mai dificil de abordat. Unele din motivele acestei “neglijenţe” şi dificultăţi deopotrivă sunt determinate de statutul încă neclar definit al Indiei în arhitectura internaţională de putere, unul de tranziţie de la putere regională medie (middle ranking power) la actor cu interese şi manifestare globală, iar altele, nu mai puţine, ţin de caracterul extrem de complex, unic sub multiple aspecte, al dinamicii interne susbsistemului regional din care India face parte. În acest ambient, provocarea majoră pentru India şi totodată dezideratul care îi modelează procesele de formulare şi implementare a deciziilor de politică externă rezidă în capacitatea de depăşire a actualului statut de jucător – încă – secundar în politica internaţională, în ciuda unor atribute de putere (în conceptualizarea introdusă în Teoria relaţiilor internaţionale de „patriarhul” disciplinei, Hans J. Morgenthau) impresionante precum mărime populaţională (a doua a lumii, cu şanse mari de a ajunge prima în 3 decenii), suprafaţă sau chiar resurse naturale (e.g. a patra rezervă mondială de cărbune).

Fundalul empiric al unei analize a strategiei indiene de politică externă este unul triplu, compus din factori ocurenţi la diferite niveluri de analiză: profunzi, la nivel domestic, precum principiile directoare ale politicii indiene – autonomia procesului decizional, menţinerea de relaţii de prietenie cu toate statele, reglementarea paşnică a disputelor, echitate în abordarea chestiunilor internaţionale şi, mai recent, multipolaritatea sistemului internaţional; intermediari, la nivel regional, în speţă procesele extrem de complexe de de- şi re-structurare a structurii de putere a Asiei continentale, conjugate, la un nivel superior de analiză, încercării SUA de “îngrădire” a polului de putere emergent Rusia-China-Iran orientat spre multipolarism; proximi, la nivel subsistemic nonregional, având ca factor de referinţă semnarea, în primăvara acestui an, a acordului nuclear civil cu SUA, catalogat de unii comentatori drept o mişcare strategică spectaculoasă, cu impact semnificativ asupra însăşi evoluţiei sistemului internaţional în ansamblul său.

Relaţiile dintre cele trei categorii de factori şi efectul lor rezultant asupra strategiei externe a Indiei complică extrem ecuaţia jocurilor geostrategice în regiune şi al nivel internaţional. În discursul său de la Reuniunea anuală a diplomaţiei române de la Bucureşti (disponibil pe situl ministerului român de externe), ambasadorul indian, Anand Sharma enunţa bunăoară că „[...] India has maintained remarkable continuity in the fundamental tenets of its policy. The core of this continuity is to ensure autonomy in our decision-making” şi că „[...] India has consciously promoted multipolarity in international relations”. Ei bine, în lumina conexării acestei orientări generale a politicii externe cu factorii regionali şi internaţionali sus-menţionaţi, problema-cheie cu care pare să se confrunte India este gradul de autonomie pe care guvernul de la New Delhi îl poate păstra în condiţiile constrângerii de a se „mula” pe obiectivele strategice ale SUA în zona extinsă (dar deja unitară strategic) dintre Marea Roşie şi Marea Japoniei.

În acest cadru variabilă independentă (input-ul intern, domestic sau extern, sistemic) – variabilă dependentă (output-ul decizional de politică externă), palierul multilateral de acţiune nu ridică probleme, India militând consecvent pentru o creştere a rolului multilateralismului instituţional în gestionarea dinamicii internaţionale. În acelaşi cadru de acţiune, India urmăreşte obţinerea statutului de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, for a cărui reformă a susţinut-o vocal şi în mod repetat, pornind de la o justă analiză a lumii actuale, aşa cum o reflectă şi o altă remarcă din discursul amintit: „India believes that the Security Council must, in its composition, reflect the contemporary geo-political realities anf not those of 1945”.

În schimb, înţelegerea palierului relaţiilor bilaterale şi a politicilor regionale în zona dintre Marea Roşie (subsumate politicii “Look West” a guvernului de la New Delhi) şi Marea Japoniei (“Look East”) pare să reprezinte o provocare notabilă pentru analiştii şi comentatorii politicii internaţionale. Din punct de vedere al configuraţiei, acest continuum strategic, în care importanţa prezenţei militare americane este în descreştere după punctul culminant atins imediat după 9/11 prin instalarea de baze şi facilităţi în Afghanistan, Pakistan, Uzbekistan şi Kîrgîzstan, se prezintă tripolar sub aspect militar convenţional (având ca poli Rusia, China şi India – în paranteză fie spus, un tip de format, cel tripolar, catalogat ca inerent instabil de orice teoretician al relaţiilor internaţionale) şi respectiv veritabil multipolar din punct de vedere nuclear (aceleaşi trei state plus Pakistan şi în extensia vestică, Israel şi respectiv Iran ca „pol emergent”) şi sub aspect economic (China, India, Japonia, Rusia) – o relaţionare în termeni bipolari, de reală rivalitate între ASEAN (Association of Southeast Asian Nations, grupând Brunei, Cambogia, Filipine, Indonezia, Laos, Malaysia, Myanmar, Singapore, Thailanda, Vietnam, plus Melanezia şi Papua Noua Guinea ca observatori) şi SCO (Shanghai Cooperation Organization, grupând ca membri cu drepturi depline Rusia, China, Kazahstan, Kîrgîzstan, Uzbekistan şi Tajikistan şi ca membri observatori India, Iran, Mongolia şi Pakistan), fiind pe termen mediu şi scurt mai degrabă o utopie – PIB-ul agregat al ASEAN pe 2003, de 700 mld. USD, e de 2 ori mai mic decât al unui singur stat membru SCO – Rusia, aceasta pentru a nu arunca în derizoriu comparaţia aducând în discuţie China.

Astfel, parteneră în domeniul nuclear a SUA, membru observator al SCO, partener deplin de dialog al ASEAN, într-o relaţie de pronunţată interdependenţă economică cu China, având o bază militară în Tajikistan, o cooperare tradiţională cu predecesorul sovietic al actualei federaţii Ruse, o pronunţată rivalitate cu Pakistanul vecin deocamdată susţinut de SUA şi aspirând la calitatea de membru permanent al CS al ONU, India pare constrânsă să practice – dincolo de planul discursiv al promovării per se a multilateralismului – o veritabila „echilibristică” în interiorul unei „ţesături” extrem de încâlcite de interese endogene regiunii şi exogene deopotrivă, şi subsecvent de relaţii bilaterale extrem de variate, de la inimiciţii tradiţionale, sedimentate în timp (ex. binoamele India-Pakistan, sau China-Japonia), la rapprochement-uri impuse contextual şi manifestate sectorial (ex. Pakistan-Iran în coaliţia informală împotriva fostului regim afghan al talibanilor sau mai recent interesul lor comun în construirea gazoductului Iran – Pakistan – India), sau de la amiciţii istorice (ex. China – Coreea de Nord) sau recente (Rusia – Kazahstan) la relaţii prea complexe pentru a putea fi înscrise, cu grad acceptabil de acurateţe, în tipologii simpliste (ex. relaţia dintre Rusia şi India).

În această “ţesătură”, parteneriatul strategic cu Statele Unite este considerat, pe bună dreptate, principala dimensiune a politicii externe a Indiei în plan bilateral. Problema emergentă este posibilitatea Indiei de a-şi acomoda propriile interese regionale şi în perspectivă globale cu cele cu manifestare regională, dar ţintă globală ale SUA, recte poziţia relativă a acestora faţă de şi interacţiunea cu China şi Rusia. În discursul său, ambasadorul indian explica, sintetic, natura relaţiei cu SUA: „The relationship has acquired a strategic dimension underlining our common interest in combating terrorism, proliferation of weapons of mass destruction, and enhancing global peace”. În subtextul declaraţiei, India reprezintă, cel puţin pentru strategii de la Casa Albă şi de la Pentagon, principal partener geostrategic al SUA, indispensabil în echilibrarea pe orizontală a blocului pe verticală Rusia-China, cu o orientare anti-americană recognoscibilă chiar şi de către cei neavizaţi în dedesubturile politicii internaţionale. În plus, cele câteva mii de kilometri de coastă maritimă a Indiei ar fi cruciale în eventualitatea în care SUA ar încerca să îi “ia oxigenul” Chinei, a se citi a bloca aprovizionarea maritimă a Chinei cu petrol din Golful Persic. Acestui tipar explicativ i se cuvine subsumată şi încheierea acordului bilateral în domeniul nuclear civil, în conformitate cu prevederile căruia, partea americană furnizează combustibil şi tehnologie nucleară civilă, iar partea indiană se angajează să separe componentele nucleare civile de cele militare şi să pună 2/3 din reactoarele existente şi respectiv 65% din puterea sa de generare sub supraveghere internaţională (celebrele safeguards). Astfel, după o izolare de decenii în care a fost un outlaw, India devine acum un jucător recunoscut oficial pe piaţa internaţională a energiei nucleare, dobândind acces la materiale, tehnologie, know-how şi mecanisme de comercializare. Ca implicaţii, dacă astăzi, cu 14 reactoare nucleare funcţionale şi alte 9 în construcţie, se asigură pe “calea” nucleară doar 3% din necesarul energetic, se estimează că ponderea va urca în 2025 la 25%, crescând autonomia energetică a Indiei în raport cu furnizorii de combustibil fosil din Orientul Mijlociu şi din Asia Centrală.

Dincolo de sectorul militar-strategic, în plan economic, SUA susţin din umbră agregarea în jurul Indiei a unei zone de comerţ liber în Asia de Sud (South Asia Free Trade Association). în contrapondere la SCO; în perspectiva intensificării relaţiilor comerciale şi a continuării ascensiunii economice a Indiei, aceasta ar putea fi instrumentalizată în scopul echilibrării SCO prin crearea unei „Mari Zone Economice Indiene” încorporând, pe lângă statul „titular”, statele vecine mici precum Bhutan, Nepal, Bangladesh, sau Sri Lanka. Fie ca alternativă în cazul unor impedimente, fie ca extindere, ar putea fi inclusă în ecuaţia jocului economic şi NAFTA prin impulsionarea şi aprofundarea relaţiilor comerciale dintre aceasta şi India. În plus, în mod ironic, după ce în 1960 refuzase oferta de a deveni membru “plin”, India a devenit recent partener deplin de dialog al ASEAN şi s-a alăturat Summitului Asiei de Est. Interesant de urmărit în perspectiva articulării unui asemenea bloc comercial va fi comportamentul economic al statelor Asiei Centrale, deocamdată încorporate SCO (cu excepţia Turkmenistanului), în faţa atractivităţii unei alte pieţe de desfacere a petrolului şi gazelor naturale de circa 1,5 miliarde locuitori.

Un punct sensibil de discuţie pe agenda bilaterală India-SUA îl reprezintă în continuare – nu e niciun secret – problema Pakistanului, stat aflat într-o inimiciţie tradiţională cu India încă de la înfiinţare. Într-o retrospectivă istorică, atitudinea SUA faţă de binomul antagonist a fost ambivalentă, oscilantă fie în favoartea Indiei, fie în favoarea Pakistanului, respectiv de susţinere simultană, deşi timidă, a ambelor state, depinzând de contextul internaţional şi regional. De regulă preferinţele au înclinat uşor spre Pakistan, graţie poziţiei geostrategice realmente de excepţie a acestuia – între Iran, Aghanistan, China, India şi Marea Arabiei – Oceanul Indian. În compensaţie, URSS s-a îngrijit de India, în tiparul clasic al divizării sferelor de influenţă şi sprijinirii “sateliţilor”. Apropierea indo-americană a survenit abia în mandatul prezidenţial al lui Clinton (primul preşedinte american care a vizitat India după o pauză de 20 ani şi totodată primul care şi-a exprimat deschis dis-satisfacţia faţă de natura dictatorială a regimului lui Perwez Musharraf), de preferinţele şi personalităţile liderilor celor trei state.

(Va urma)