Nimeni nu ştie tot, fiecare îşi completează şi revizuieşte cunoştinţele cum i se pare mai bine, când se iveşte ocazia. Recentele evenimente din fâşia Gaza ne obligă la o completare şi revizuire a ceea ce ştim sau credem că ştim.

Un astfel de gest constituie o dovadă de bună credinţă, de probitate ştiinţifică şi morală, de la care elita intelectuală a unui popor nu se poate sustrage. Completarea şi revizuirea cunoştinţelor pune problema adevărului, fără de care pierdem nu numai libertatea, ci şi calitatea noastră de oameni. Unii vor declara că adevărul le este indiferent, că pot trăi fără el. Vom ignora aceste cazuri rarisime, de altfel patologice. Pentru o societatate închegată, pentru un popor sănătos, pentru o naţiune, adevărul nu este şi nu poate fi indiferent. Religiile interzic şi condamnă minciuna, nimeni nu face elogiul acesteia sau al erorii, importanţa adevărului este evidentă chiar şi pentru profesioniştii minciunii.

Adevărul este apreciat, căutat şi ascuns cu grijă de mincinoşii din uzinele moderne, c.a.p.-urile şi combinatele minciunii, ale dezinformării şi manipulării maselor. Există astfel de uzine, de combinate ale minciunii? Da. Există!

Pentru serviciile secrete, pentru „poliţia gândirii“, pentru anumite instituţii mai mult sau mai puţin „culturale“, de (dez)informaţie şi de propagandă, minciuna subtil rafinată sau gogonată constituie materia primă de toate zilele. Întreţinute cu bani grei, serviciile acestea secrete de minciunărie şi poliţie a gândirii manipulează minciuna precum moara grăunţele. Cel ce înţelege mecanismul minciunii şi nu ezită să îl demaşte, oricare ar fi riscurile la care s-ar expune, este un om responsabil, cu capul pe umeri. Dintre cei ce acceptă minciuna, naivii de bună credinţă sfârşesc adesea prin a deschide ochii.

Profesioniştii minciunii, însă, funcţionarii serviciilor secrete, poliţaii gândirii, intelectualii sau politicienii se întrec în a face alb din negru şi negru din alb! Să nu uităm acestea nici când privim imaginile recentelor atrocităţi comise de armata israeliană în Gaza, nici când ascultăm anumite comentarii pe marginea lor. Adevărul contează în orice domeniu de activitate, inclusiv în ISTORIE. Poporul care nu îşi cunoaşte istoria nu poate supravieţui. Istoria cântăreşte enorm în viaţa oricărui popor, a oricărei naţiuni sau civilizaţii.

Obiectul istoriei este trecutul. Studiul acestuia, al evenimentelor tragice din trecut pune, însă, unele probleme. Unde începe trecutul istoric? Unde începe Istoria? Un prim răspuns ar fi că istoria începe acolo unde se termină pasiunile, sentimentele şi durerile celor ce au trăit-o. Să lămurim acest aspect. Se spune că istoria este scrisă de învingători, de cei puternici, lucru greu de contestat. El nu epuizează, însă, obiectul istoriei. Istoria este scrisă de cei puternici câtă vreme aceştia rămân puternici! Dar nimic nu este veşnic pe lume. Puternicii de ieri, ai epocii comuniste, au scris vagoane de „istorie“, pe care, în decembrie 1989, când le ardeau degetuţele, le-au pus singuri pe foc! Măreaţa istorie comunistă a dvenit cenuşă, praf şi pulbere. Cei 45 de ani de „construcţie socialistă“ s-au dovedit o simplă şi banală „minciună“, o aberaţie istorică ! Oamenii, însă, îşi puseseră vieţile lor la bătaie. Unii au murit în închisori. Alţii dormeau cu Marx sau cu Lenin la cap. Istoria arată că popoarele, ca şi indivizii, pot trăi în minciună.

Până când şi ce fel de viaţă, rămâne, însă, de văzut! După acel decembrie 1989 se scrie, parcă, o altă „istorie“. Orice schimbare de regim politic inventează o alta, mereu altă istorie. Abia după mai multe schimbări de regim politic, după un secol sau două, de exemplu, putem avea oarecare încredere în scrierile nevrednicilor mercenari ce parazitează istoria. Chiar şi atunci, însă, vom fi cu ochii în patru. Dracul este şi istoric. O dovedeşte somptuoasa-i reşedinţă din oraşul sfânt a trei mari religii. Religii sau idolatrii, iată o problemă, de care nu ne vom ocupa.

„Istoria“ scrisă de învingători şi de învingătorii învingătorilor nu este de fapt istorie. Ea este propagandă, minciună meşteşugit îngogonată. Îndrumaţi discret de serviciile secrete şi de poliţiile gândirii, mercenarii istorici ai minciunii îşi îngogonează „istoriile“ precum gospodinele gogonelele, care, se ştie, constituie o bine venită garnitură la o mâncare de rezistenţă proteino-lipidică. Gogonelele istoricilor, ale „istoricilor recenţi“, emanaţi sau exalaţi de învingătorii deja regretatului Ceauşescu, nu garnisesc nimic. Ele sunt servite poporului ca praf în ochii şi bălegar pe creier. Dacă nu deschide ochii şi nu-şi aeriseşte alveolele cerebrale, poporul va plăti într-o zi ultima factură din întreaga lui existenţă. Istoria nu cruţă popoarele ce se lasă îngogonate precum gogonelele din borcane. Istoria-propagandă sau îngogonată este un fel de prezervativ cerebral, de uzaj limitat, care, apoi, se aruncă la pubelă. Ea nu ţine prea mult. Poate dura câteva generaţii. Comunismul sovietic s-a întins pe trei sferturi de veac, cel românesc a ţinut 45 de ani. Pentru o viaţă de om este mult. La scara istoriei este puţin. O simplă schimbare de regim politic la Bucureşti a transformat în pubelă „creaţia“ de aproape o jumătate de veac a istoricilor gloriosului partid maxist-leninist al clasei muncitoare. Istoria acestora s-a dovedit un imens rahat. Nu cu consoana dură „r“, ci cu mai molcuţa „c“!

Deceniile de „istoriografie“ comunistă nu sunt un record. Comentariile lui Cezar despre războiul său cu Galii au fost considerate „istorice“ vreme de secole. Era vorba de simple comunicate de război, adresate de propaganda politicianului roman antenei centrale din Roma, însărcinată să-i pregătească platforma pentru cele ce vor urma. Cu gândul la proiectele lui politice şi la concurenţii ce trebuiau minusculizaţi, Cezar îşi justifica acţiunile, îşi exagera meritele de comandant. Abia în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea istoricii au ajuns să pună punctul pe „i“, recunoscând în Cezar un dictator cinic, care a tras jarul pe turta lui! Nu a fost nici primul, nici ultimul. Se poate, însă, şi mai rău. Uneori, adevărul istoric cunoscut de toată lumea, consfinţit de o mulţime de cărţi din bibliotecile de pretutindeni, este dintr-o dată depăşit şi îngropat de o minciună ce se fixează ca ventuza pe creierele multora.

Cum asta? Fiecare să răspundă pentru el la acest cum! Apoi, vom vedea. Şcoala, Universitatea, Presa, clasa politică, Biserica şi alte instituţii au responsabilitatea lor în astfel de situaţii. Nimeni nu este scutit de responsabilitatea lui personală. Proşti, proşti, dar mulţi, pune cronicarul o vorbă în gura lui Lăpuşneanu. Reciproca, însă, este mai maximă decât maxima cronicărească. Mulţi, mulţi, dar proşti!, s-ar putea spune nu numai duminica, la auzul urletelor sălbatice de pe stadioanele democrate! Pe fond de urlete şi aplauze, minciuna este prezentată drept adevăr elevilor din şcolile specializate în pocirea copiilor şi tinerilor. Dirijaţi de sforile nevăzute ale poliţiei gândirii şi serviciilor secrete, profesorii, ziariştii şi chiar popii la altar se întrec în a arunca tone de cerneală şi de prafuri în ochii şi minţile prostimii ce îi suportă cu gura ca la dentist. Şcoala, presa, televiziunea, Biserica – toată lumea minte, ca la comandă! Toată lumea sau aproape, ştie, însă, că este vorba de o minciună. Fiecare din aceşti actori mincinoşi găseşte un avantaj personal în a se preface, în a juca tragi-comedia adevărului. De-a lungul epocii comuniste, de voie sau de nevoie, marea majoritate a românilor a jucat tragi-comedia minciunii, dovedită, apoi, tragedia fiecăruia în parte şi a întregului popor la un loc.

Jocul, însă, continuă. Minciuna comunistă a fost înlocuită cu cea holocaustică, în care scop, de exemplu, a fost înfiinţat Institutul de Istorie Recentă din Bucureşti, iar licheaua internaţională Elie Wiesel a fost adusă la Academia Română să-i pună sub patrafirul holocaustic pe „nemuritorii“ neamului! Nimic de mirare că până şi cele mai „respectabile“ dintre instituţiile contemporane clocesc cu grijă minciunile lor.

Biserica, cea mai veche dintre instituţiile civilizaţiei noastre, are şi ea multe de ascuns. Data sărbătoririi Crăciunului, de exemplu, a fost fixată abia în secolul al IV-lea, de către Papa Jules I-ul, care a recuperat în folosul noii secte jidoveşti, care va deveni religie dominantă, o veche sărbătoare păgână, celebrată în toată Europa de mai multe milenii, sărbătoarea Noului Soare (Novus Solis sau Helios, de unde termenii catolici de „Nohel“, apoi „Noël“; ortodocşii au preferat Crăciunul, din creatio şi -onis, naştere). Nu mai vorbim de zecile de Evanghelii botezate apocrife, de nenumăratele falsificări ale textelor antice operate de scribii creştini, de faptul că Biserica a inventat arderea pe rug a savanţilor care constituiau un pericol pentru minciunile şi erorile cultivate cu grijă la umbra crucii! Adversarii adevărului istoric sunt extrem de numeroşi. Fiecare dintre noi riscă să se găsească printre aceştia, în legătură cu un subiect sau altul. Unde începe istoria? Blaga a scris o carte întreagă pe această temă. El este adesea citat, fără să fie, însă, totdeauna citit. Am putea spune că istoria începe atunci când şi acolo unde poveştile, exagerările, falsurile şi minciunile prezentate drept istorie nu mai sunt susţinute de nimeni sau aproape de nimeni, noile generaţii având alte griji, altă „istorie“ de scris, alte gogonele de îngogonat.

Cu privire la marile masacre, la exterminările masive, genociduri sau holocausturi, după terminologia actuală, data începerii istoriei ar putea fi fixată după moartea celor care, mai de aproape sau mai de departe, au fost implicaţi în evenimentele respective. Experienţa arată că această perioadă este de aproximativ un secol, timp în care dispar nu numai participanţii direcţi la evenimentele în chestiune ci, chiar şi copii, respectiv nepoţii acestora. Inainte de scurgerea acestui termen, adevărul istoric este inevitabil deviat sau deformat de către cei interesaţi, fie ei actori direcţi, spectatori mai mult sau mai puţin pasivi, urmaşi ai ambelor. Incercările de afirmare a adevărului istoric proaspăt sau „recent”, sunt resimţite ca o insultă, de către unii sau de către alţii. Care istoric sau institut de istorie ar fi putut admite, în urmă cu 20 de ani, că numărul victimelor comunismului depăşeşte cifra de 100, poate chiar 150 de milioane? De trei ori mai mult decât totalul victimelor ultimului Război Mondial! Cu privire la Răscoala ţărănească de la 1907, guvernele de până la 1944 au micşorat cifra ţăranilor împuşcaţi de armata şi poliţia vremii. Guvernele de după 1944 au exagerat această cifră. Astăzi, după un secol, nu ştim încă pe cine să credem!

Zilele trecute s-a lansat la librăria Sadoveanu din Bucureşti ultima carte despre Eminescu. Autoarea, o tânără studentă, fără să pună toate punctele necesare pe „i“-urile de cuviinţă, spune, totuşi, că marele nostru poet naţional (de pe urma căruia au mâncat pâine şi au ieşit la pensii frumoase cohorte de eminescologi), a fost primul deţinut politic din istoria modernă a României. Toate acestea nu au nici o importanţă? Adevărul nu ne interesează? Nu poporul român are ceva de ascuns, ci anumiţi reprezentaţi sau instituţii, care pretind a vorbi în numele lui. Nu numai la noi se minte. Să nu se creadă că adevărul istoric nu şi-ar fi găsit încă locul în spaţiul carpato-danubian sau în Balcani, cum le place unora să ne fixeze – greşit! – geograficeşte.

În Franţa abia acum, după mai bine de două secole, se pune problema holocaustului franco-francez din timpul căsăpelniţei intrată în „Istorie“ sub numele de „Revoluţia de la 1789“. Până mai ieri, S.U.A. se mândreau cu scaunele lor electrice şi camerele de gazare, în care condamnaţii sfârşesc în faţa unor spectatori care plătesc mii şi mii de dolari pentru asta! Statele Unite nu sunt, încă, dispuse să recunoască holocaustul practicat vreme de secole contra pieilor roşii. Ultimele comunităţi ale acestora trăiesc în rezervaţii, idee democrată care se aplică şi în Gaza! Holocaustul turc contra armenilor (1915) nu a fost încă recunoscut de cei interesaţi, ci de alţii. Franţa a admis realitatea holocaustului turc contra armenilor, dar nu şi pe aceea a holocaustului francez contra vandeenilor, a comuniştilor şi gaulliştilor contra colaboratorilor cu nemţii, din timpul ocupaţiei germane din Franţa. Bobul de nisip din ochiul altora se vede mai uşor decât bârna din proprii noştri ochi!

Istoricii, însă, nu trebuie să se abţină de a-şi face datoria înainte de trecerea unui secol de la consumarea unui eveniment. Într-o primă etapă, ei pot identifica, înregistra şi arhiva documentele care vor permite, când se va putea, stabilirea adevărului istoric la modul cel mai incontestabil posibil. Cele petrecute după ultimul Război Mondial arată cu prisosinţă cât este de dificil să pui un „adevăr“ sau altul sub ochii celor specializaţi şi antrenaţi în a striga că numai ei au suferit, că ei şi numai ei ar fi fost persecutaţi, gazaţi fără milă sub privirile indiferente ale întregii lumi, care astăzi trebuie să îşi ceară scuze, să plătească! A devenit o modă şi o industrie rentabilă stoarcerea de „despăgubiri“ de către unii din partea altora. S-a ajuns la un fel de ştiinţă a şantajării anumitor popoare care, culmea, uneori preferă să plătească. Deocamdată! Războiul este un lucru teribil, care nu poate fi scuzat decât ca război de apărare a pământului străbun.

Istoria arată, însă, că odată început, războiul nu se poate duce cu mânuşi, după cum vedem şi în recentele imagini ale atrocităţilor israeliene din Gaza. Ele sunt mai sugestive decât orice cuvinte ar putea adăuga un comentator. Adevărul lor sare în ochi! Adevărul este valoarea supremă în cultura europeană. Popoarele Europei consideră că viaţa în minciună şi în dezonoare nu merită să fie trăită. Acuzaţia de „holocaust“ adusă de unii contra altora pune problema adevărului istoric, dar o pune şi pe aceea a onoarei şi a dezonoarei, a dreptului viitor la viaţă al unor popoare. Drept asupra căruia unii se cred îndreptăţiţi să emită anumite pretenţii şi rezerve cuantificate în tone de aur şi miliarde de dolari, în sclavie, mizerie şi suferinţă pentru unii, tupeu, obrăznicie, cinism şi miliarde pentru alţii. S-ar putea admite că un adevăr ce nu este util nimănui, care i-ar putea face pe unii să sufere, mai poate aştepta. Toate la timpul şi vremea lor. Dreptatea este bună, dar şi mai bună la timpul potrivit! Dimpotrivă, dacă ascunderea unui adevăr accentuează şi prelungeşte suferinţele cuiva, el trebuie scos neîntârziat la lumină. Într-un astfel de caz suntem, însă, mai curând în domeniul Justiţiei decât în acela al istoriei, perspectivă din care trebuiesc apreciate imaginile din Gaza cu privire la atrocităţile israeliene mai vechi sau mai noi.

Cu sau fără oprelişti se vorbeşte tot mai mult de revizionişti, de revizionismul istoric. Nu este vorba de revizuirea frontierelor vreunui stat, ci de aceea a istoriei. A unor argumente şi contra-argumente istorice. În ultimii 30 de ani, cercetătorii istorici revizionişti au înregistrat succese zdrobitoare, care vor ajunge într-o zi la cunoştinţa opiniei publice, prea uşor ascultătoare de minciuni şi alte telenovele. Calificarea revizionismului istoric de nostalgic al regimului naţional-socialist german este grotescă. Istoricii şi cercetătorii în chestiune sunt născuţi după război şi provin, în majoritate, din ţările ce au combătut Germania naţional-socialistă. Pe de altă parte, câtă vreme Israel ţine cu dinţii de cifra de 6.000.000, pe care nu poate să o justifice, orice istoric obiectiv este revizionist în forul lui interior, chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, preferă să treacă sub tăcere acest lucru. Deocamdată. Se poate oare spune că istoria oficială minte, că nu este vorba de o eroare, ci de o minciună deliberată? Nu ar fi pentru prima oară că istoria oficială este prinsă în flagrant delict de mâţă în sac! Minţiţi de atâtea ori, suntem îndreptăţiţi să verificăm tot. Absolut tot!

Faptul că parlamentele legiferează în probleme de ştiinţă, că guvernele emit ordonanţe de urgenţă în materie de istorie sporeşte neîncrederea opiniei publice în istoricii oficiali. Cale de întoarcere nu există, mai ales după recenta apariţie a Industriei Holocaustului, cartea evreului-american Norman Finkelstein. Autorul acesteia este un evreu ai cărui părinţi au fost deportaţi în lagărele germane de concentrare. Finkelstein nu poate fi acuzat de simpatie pentru nazism. Cartea lui nu este, de altfel, revizionistă, preocuparea ei aproape exclusivă fiind demascarea exploatării abuzive, comercial-gheşeftăreşti, a aşa numitului „Holocaust“ de către asociaţiile evreieşti din America şi de către Israel. Industria Holocaustului se deschide cu un citat al rabinului Arnold Jacob Wolf, fost rector al Universităţii Yale: „Holocaustul face obiectul unui comerţ, nu al unui învăţământ“! Finkelstein citează alţi evrei, trăitori în Israel, precum scriitorul Boas Evron, după care „atenţia acordată holocaustului este o îndoctrinare oficială, o propagandă, o repetiţie de sloganuri în scopul manipulării prezentului, nu al înţelegerii trecutului“! Concluzia lui Finkelstein cu privire la comercializarea „Holocaustului“ în ţările Europei de Est ar trebui citată şi comentată pe larg în presa noastră:

„Extorcarea de bani a Germaniei şi a Elveţiei a fost preludiul apoteozei extorcării de devize din ţările Europei de Est. Prăbuşirea blocului sovietic a deschis perspective seduizante în vechea concentrare jidovească din Europa. Îmbrăcând în mod ipocrit haina săracului pauperizat ca urmare a Holocaustului, industria holocaustică încearcă să stoarcă alte miliarde de la aceste ţări deja sărace. Perpetuându-se, fără încetare, nici ruşine, industria holocaustică a devenit cauza principală a dezvoltării antisemitismului în Europa“.

Imaginile apocaliptice care ne parvin din Palestina pun problema realităţii holocaustului. Tragedia irefutabilă a miilor de copii, femei şi civili palestinieni martirizaţi de imperialismul israelian face din ce în ce mai puţin credibilă pe aceea a „holocaustului“, real sau imaginar, pe care evreii pretind că l-ar fi trăit pe timpul războiului! În ceea ce ne priveşte, ştim bine că mint. Evreii mint de îngheaţă apele! Propaganda evreiască susţine chiar şi acum enormitatea că palestinienii ar fi călăii, iar evreii victimele!

Iată de ce se cuvine să lămurim ce este, ce înseamnă un genocid sau un holocaust! Sensul mai nou al termenului de holocaust (genocid care ar fi avut loc în anii celui de al II-lea Război Mondial) a apărut în dicţionarele româneşti abia în anul 2007. Dicţionarul enciclopedic Cartier, în a V-a lui ediţie revizuită şi actualizată (2004), care cuprinde 98.000 de definiţii, face un pas „înainte“ faţă de dicţionrele anterioare întroducând, pe lângă ideea de ofrandă sau sacrificiu religios, pe aceea (nouă, inedită!) de „masacru, ucidere a unui număr foarte mare de oameni“, fără să ne spună de care masacru istoric ar putea fi vorba. Acest detaliu abia de acum încolo urmează a fi pritocit de dicţionaromanii care se vor însărcina să continue spălarea creierelor! Aceştia ar putea susţine mâine că palestinienii au comis astăzi niscai holocaust contra evreilor. De aceea să ne punem chiar acum întrebarea: nu cumva Israelul comite, în aceste zile, un holocaust evident contra poporului palestinian?

Ziariştii, savanţii, istoricii nu pot şi nu trebuie să fie crezuţi pe cuvânt. Totul trebuie verificat cu atenţie şi acceptat sub rezervă, până la proba contrară. Ziariştii, istoricii şi politicienii nu trebuie să decidă în locul nostru ceea ce este şi ceea ce nu este holocaust. Pentru ei, sub Stalin în U.R.S.S. sau sub Mao în China nu s-ar fi comis nici un holocaust. Holocaust ar fi fost la Auschwitz, în Polonia, la Darfour, în Sudanul islamic! În Congoul oriental, ocupat de Rwanda pro-americană nu ar fi fost nici un fel de holocaust! În schimb, ar fi fost unul în Iugoslavia, pe vremea lui Milosevici! În Vietnam, Afganistan sau Irak americanii şi englezii nu au făcut şi nu fac holocaust, Doamne fereşte! Holocaust a făcut Hitler, într-o berărie din München unde a cântat fără partitură „Hai să bem şi să ne-nveselim“! Americanii şi englezii la Dresda, Hiroşima şi Nagasaki ar fi făcut nu holocaust, ci luptă pentru pace. La Hiroşima şi la Nagasaki într-o secundă au fost atomizaţi mii de oameni, al căror număr numai Dumnezeu îl ştie. Se pare, însă, că americanii au făcut-o cu cele mai bune intenţii, pentru o cauză justă, cu gândul la viitorul luminos al omenirii…

Democraţia sionisto-americană şi mondialistă este furtivă, cu geometrie variabilă, ca avioanele. Ea nu se mai aplică la toate domeniile şi problemele, ci numai la anumite sectoare tematice, devenind un fel de totalitarism sectorial, alimentat de forme de misticism care privesc istoria recentă a Europei. În felul acesta suntem condiţionaţi să uităm că axa sionisto-occidentală a fosforizat milioane de copii şi de femei din Europa, inclusiv din România, că ea a atomizat sute de mii de civili japonezi, a napalmizat şi tratat cu uraniu modificat sârbi, afgani, irakieni… Iată de ce, la rândul lor, popoarele învinse şi umilite au tot dreptul şi chiar datoria să utilizeze arma atomică a săracului.

Această armă este revizionismul istoric! Revizionismul istoric nu ucide şi nu mutileză oameni sau animale, nu corupe mediul ambiant, nu pune în primejdie echilibrul cosmic. El ucide, însă, minciuna, dezinformarea, manipularea, calomnia, mitul holocaustului, Şăndrămăraia Shoah-Business atât de scumpă unor lichele internaţionale precum Bernard Madoff, Elie Wiesel şi asasinii de azi ai copiilor din Gaza. Istoria nu trebuie lăsată pe seama istoricilor-mercenari. Lecţiile ei nu trebuiesc uitate. Statul Israel a fost încropit în urmă cu 61 de ani, într-o vreme când diversele regimuri coloniale erau pe cale de a se prăbuşi. Cauzele holocaustului actual din Gaza trebuiesc căutate în înfiinţarea abuzivă, injustă şi artificială a statului Israel. Poporul palestinian a avut multe de îndurat până acum. Sfârşitul suferinţelor sale nu este încă pe deplin previzibil. Câtă vreme, însă, evreii se comportă aşa cum se comportă cu arabii în general şi cu palestinienii în special, ei nu pot avea un viitor în Israelul actual. Rând pe rând, unii după alţii o vor şterge din Israel şi se vor căpătui care pe unde: unii în America sau Europa, inclusiv România, alţii vor lua drumul emisferei sudice, mai ales în Patagonia, unde s-au făcut intense pregătiri în acest sens.

La vremea lor, cruciaţii creştini au rezistat de 89 de ani la Ierusalim. Rămâne de văzut dacă Israelul va atinge această longevitate, deşi ţări ca Egiptul, Arabia Saudită şi altele, cumpărate de financiarii sionisto-americani, nu vor mişca un deget pentru poporul palestinian. Democraţia contemporană pare a fi vectorul istoric care va duce la prăbuşirea civilizaţiei actuale. Nu se ştie când s-ar putea produce această prăbuşire. Ea va fi, însă, una tehnologică-militaristă cu posibile implicaţii ideologico-sioniste, cu sau fără complicaţii climaterice. Cunoaşterea trecutului ajută la mai buna înţelegere a prezentului. Pentru înţelegerea situaţiei actuale din Gaza, nu strică să ne reamintim o reuniune diplomatică pe teren canadian, către sfârşitul celui de Al II-lea Război Mondial.

La 15 septembrie 1944, Roosevelt şi Churchill participau la cea de a doua Conferinţă anglo-americană din Quebec. Aceasta avea să decidă, mai întâi între patru ochi, soarta Germaniei după victoria sionistă ce se profila. Roosevelt era însoţit de Harry Dexter White (secretar de stat la finanţe, agent sovietic ce va fi demascat în 1953), de Harry Hopkins şi Morgenthau junior, de al cărui nume se legă faimosului plan „Morgenthau“ Se pare că planul „Morgenthau“ ar fi fost, de fapt, opera serviciilor secrete sovietice, care l-ar fi „inspirat“ americanilor prin intermediul lui Harry Dexter White. Banda lui Roosevelt ar fi vrut, de altfel, să aranjeze lucrurile astfel încât planul „Morgenthau“ să treacă drept o iniţiativă a lui Churchill, care urma să-l „înghită“ contra câtorva secrete în domeniul nuclear. După cum se ştie, planul „Morgenthau“ cuprindea şi unele clauze despre reconstrucţia Angliei, serios zdruncinată după cei aproape 6 ani de război contra Germaniei. El prevedea distrugerea totală a industriei germane, astfel încât poporul german să devină muritor de foame. De îndată ce a fost cunoscut, planul „Morgenthau“ a suscitat unele proteste inclusiv în guvernul american (cazul ministrului de război Stimson, care nu l-a însoţit pe Roosevelt în Quebec) şi în cel englez (cazul lui Anthony Eden, ministrul britanic al afacerilor externe).

Într-un document rămas vreme îndelungată confidenţial, Eden nota că foştii supuşi germani, cazul lui Henry Morgenthau în persoană, al lordului Cherwell, alias profesor Friedrich A. Lindemann (amic şi consilier al lui Churchill, partizan înfocat al politicii de distrugere prin bombardare a oraşelor germane) şi al altora, vărsau peste fosta lor patrie un ocean de ură! Contra-candidatul lui Roosevelt la alegerile din 1944 considera că simpla publicare a acestui plan ar constitui echivalentul a zece noi divizii germane. Deşi Eisenhower începuse aplicarea neoficială a planului „Morgenthau“ contra Germaniei, deteriorarea rapidă a relaţiilor sovieto-americane avea să redeschidă acesteia dreptul la viaţă.

O viaţă, însă, de totală sclavie politică, Germania fiind şi astăzi ocupată militariceşte de Statele Unite, clauze încă secrete limitând suveranitatea acesteia, ca şi pe cea a Italiei sau Japoniei. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, cu tot climatul de ură, specific războiului ideologic, guvernele american şi englez cuprindeau încă o serie de oameni dacă nu de o onoare, în orice caz civilizaţi! Putem spune astăzi aşa ceva despre guvernul preşedintelui Bush, sau despre cel israelian? Cele ce se petrec actualmente în Gaza reprezintă o strictă aplicare a planului „Morgenthau“ pe cazul poporului palestinian. Unii susţin că operaţiunea are loc sub protecţia armelor şi pe cheltuiala Statelor Unite. Alţii cred că întreaga Americă a lui Bush nu este decât un simplu judeţ al lui Israel, un teritoriu de peste mări al „poporului ales“. Guvernul german actual aprobă holocaustul evreiesc contra palestinienilor, lucru care ne dă o idee despre josnicia în care se complac actualii politicieni „germani“, la fel de înfeudaţi sionisto-americanilor pe cât era guvernul lui Petru Groza de înfeudat lui Stalin.

Spunând acestea omagiem pe fostul cancelar Gerhard Schröder, care s-a abţinut să joace rolul de călău al Americii contra poporului irakian. Ruşinea aceasta au acceptat-o socialistul spaniol Aznar, englezul Blair, italianul Berlusconi, fără să mai amintim marionetele fostului Pact de la Varşovia, cocoţate, între timp, în furgoanele Pactului sionisto-nord-atlantic. Cât priveşte sprijinul entuziast pe care cucoana Merkel îl acordă premierului israelian Olmert, contra poporului palestinian, acesta nu reflectă opinia poporului german mai mult decât guvernul Anei Pauker a reflectat-o pe aceea a poporului român. Poporul german nu a mai fost consultat în mod democratic de pe vremea lui Hitler. Acest lucru nu s-a produs nici măcar cu ocazia adoptării noii Constituţii germane. La următoarele alegeri legislative germane am putea înregistra un vot asemănător celui de care a beneficiat Barack Obama în Statele Unite. Trezirea Germaniei la o viaţă liberă, recunoaşterea deplinei suveranităţi a acestui stat devine o necesitate nu numai pentru poporul german, ci şi pentru alte popoare din Europa şi din lume, inclusiv poporul palestinian, victimă a unui holocaust israelian care durează de peste 60 de ani.

George PIŞCOCI DĂNESCU
Preluare din Justiţiarul, nr. 1(149), 20 ianuarie 2009, pag. 12-14