de Lech Biegalski, 14 octombrie 2007

ACEST ARTICOL descrie modificările negative din educaţie, care nu pot fi explicate prin vreo justificare profesională, competentă. Chiar dacă sunt date motive pentru a le raţionaliza, un scurt rezumat al acestor schimbări, prezentat într-un context politic mai larg, este alarmant. Faptul că toate au pornit după căderea Uniunii Sovietice şi toate indică spre o singură direcţie, semnalează un sabotaj deliberat.

Competiţia ideologică s-a încheiat

Al Doilea Război Mondial nu s-a sfârşit în 1945. A continuat până la colapsul Uniunii Sovietice în 1991. Termenul “Răboi Rece” face referire nu doar la cursa înarmării, ci şi la competiţia ideologică dintre comunism şi capitalism, în care propaganda politică a jucat un rol major. Ca răspuns la Pactul de la Varşovia, vestul a creat NATO. Ca răspuns la Drepturile Muncitorului, vestul a promovat Drepturile Omului. Ca răspuns la programele sociale comuniste, vestul a înfiinţat propriile reţele de susţinere socială.

Cei care au crescut pe acest continent (America de Nord, n.t.) s-ar putea să nu înţeleagă concluziile mele. În timp ce trăiam în Polonia, începând cu anii 1950 şi până la mijlocul anilor 1980, am ascultat regulat emisiunile în poloneză ale Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. Aceste canale propagandistice, finanţate sub umbrela Congresului S.U., au zugrăvit consistent o imagine a Americii ca un paradis în care libertatea, democraţia, drepturile omului, asigurarea slujbelor, un înalt standard de viaţă şi programe sociale excepţionale au permis poporului să trăiască cu demnitate. “Familii Americane Fericite” a fost cea mai atractivă temă.

De cealaltă parte a Cortinei de Fier, comunismul era condus de “reprezentanţii clasei muncitoare” şi se presupunea că familiile muncitoare o duc mai bine aici. Investind în popor, creând un standard al vieţii mai înalt şi condiţii sociale decente în vest, elitele vestice au înteţit un conflict ideologic în blocul sovietic şi au inspirat revolte în Europa de Est, care au contribuit la căderea comunismului.

În 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, vestul a câştigat războiul şi competiţia ideologică s-a încheiat. “Restucturarea” a fost prompt implementată şi covorul magic, vechi de 46 de ani, a început să se înfăşoare înapoi. La fel s-a petrecut cu asigurarea slujbelor, standardul înalt al vieţii, programele sociale decente, slujbele cu normă întreagă, concedii plătite, asigurarea slujbelor (repetiţie în textul original, n.t.), beneficii, democraţia şi accentul pe drepturile omului şi demnitatea umană în general. Se pare că toate binefacerile de care am beneficiat în anii 1970 şi 1980 nu ne-au fost date dintr-un adevărat sprijin pentru o viaţă decentă a familiilor muncitoare. Se pare că nu au fost “câştigate” într-o luptă dintre muncitori şi capitalişti. Mai degrabă, au fost folosite temporar de elite ca arme în războiul ideologic între vest şi est. Războiul este acum încheiat, şi aşa este şi “capitalismul cu faţă umană”.

Cultura

“Corpul şi sufletul constituie omul şi tot ceea ce este uman şi poartă orice fel de relaţie cu omul; toate acestea posedă formă şi conţinut, o latură internă şi una externă. Deplinătatea vieţii necesită ambele, deoarece căderea uneia duce la dislocarea întregului. Părţii interne, spirituale, a vieţii îi aparţin conceptele de Bine (moralitate) şi Adevăr; corpului, sănătatea şi prosperitatea; suplimentar există categoria Frumuseţii, comună corpului şi sufletului. Nu există manifestare a vieţii care să nu aibă o relaţie cu una din aceste categorii, deseori cu două sau mai multe. Aici îşi au locul fiecare faptă şi fiecare opinie.” — Prof. Feliks Koneczny, Pluralitatea Civilizaţiilor, 1935.

La începutul secolului al XX-lea, o nouă ştiinţă a luat naştere în Europa. Dezvoltarea i-a fost permisă pentru trei decade, înainte de a fi clasată şi restrânsă în instituţii secrete. A fost numită “Istoriosofie” sau Psihologia Istoriei. Unul din reprezentanţii de frunte ai istoriosofiei a fost prof. Feliks Koneczny de la Universitate din Vilno.

Koneczny a crezut că civilizaţiile au fost formate de popoare care împărtăşeau priorităţi comune şi valori culturale comune. El susţinea că modificările istorice au fost întotdeauna permise de valorile şi priorităţile modificate dinamic. Activitatea sa s-a concentrat pe aceste valori şi pe cinci domenii ale activităţii umane în care toate aceste valori îşi au originile şi existenţa. În continuare, un scurt rezumat al teoriei sale centrale.

Toate activităţile umane pot fi înglobate în cinci domenii existenţiale. Koneczny le numea Domeniul Adevărului, Binelui, Frumuseţii, Sănătăţii si Prosperităţii. În acest rezumat vom folosi termeni mai moderni:

1. Domeniul Intelectual – include activităţile pur intelectuale. În acest domeniu oamenii încearcă să recunoască Adevărul şi să facă distincţia între Adevărat şi Fals. Activităţile care cad în acest domeniu includ educaţia, cercetarea, ştiinţele şi toate celelalte surse de informaţii fundamentate pe (elemente) faptice, logică şi abordare raţională, obiectivă.
2. Domeniul Moral şi Legal – include valorile morale şi reglementările legale. În acest domeniu, oamenii disting între Bine şi Rău, şi de asemenea între Corect şi Greşit. Câmpurile aceastei categorii includ religia, obivceiuri tradiţionale şi valori morale, cât şi întregul ansamblu al ştiinţelor şi activităţilor juridice.
3. Domeniul Emoţional şi Spiritual – include experienţele emoţionale şi spirituale. În acest domeniu, oamenii disting între cele care le plac şi displac, bazate pe sentimentele lor, şi experimentează fericire, tristeţe, supărare, frică, iubire, ură, gelozie, mândrie, ruşine şi împlinire spirituală. Arta, muzica, credinţele supranaturale, bunul gust, moda, religia, fanatismul, vremurile triste, vremurile fericite şi multe alte activităţi încărcate emoţional pot fi găsite în acest domeniu.
4. Domeniul Biologic – include toate activităţile care promovează şi protejează un trai sănătos. Exemple includ producerea hranei, dieta sănătoasă, stil activ de viaţă, igiena şi mediul curat, cât şi toate serviciile medicale şi farmaceutice.
5. Domeniul Economic – reprezintă toate activităţile care furnizează siguranţa materială şi bunăstarea.

Folosind exemple concrete, luate din surse istorice, Koneczny a arătat că multe dintre valorile culturale fundamentale, conţinute în fiecare din aceste cinci domenii, sunt comune diferitelor civilizaţii. De exemplu, majoritatea civilizaţiilor recunosc omorul, furtul, minciuna şi înşelaciunea ca fiind Rele şi Greşite. Totuşi, multe alte valori sunt interpretate diferit. Ceea ce este considerat adevărat într-o cultură, poate fi considerat fals în alta. De exemplu, descrierile Creaţiei în diverse tradiţii religioase diferă între ele şi diferă faţă de teoria evoluţiei. Un alt exemplu este cel al vechii tradiţii indiene a masturbării (masculine) publice, ca o expresie a extazului religios, care cu greu ar putea fi recunoscută ca “Frumoasă” de vreun standard cultural sau religios vestic.

Conform lui Koneczny, diferenţele în cadrul unor domenii specifice au un impact minor asupra culturii, ca un întreg. Ceea ce este mult mai important, este ierarhia domeniilor însăşi. Pentru a o înţelege mai bine, notaţi cele cinci domenii existenţiale în ordinea propriilor priorităţi, de la cea mai importantă în viaţă la cea mai puţin importantă. Observaţi că primul, domeniul de vârf, este excepţional de important, fiind cel pentru care aţi sacrifica toate celelalte valori, oricând aţi face alegerea. Chiar dacă diferiţi oameni vor apărea cu priorităţi diferite, şi în consecinţă vor face alegeri diferite în vieţile lor, cultura la scara unei naţiuni poate fi definită ca un sistem prevalent al domeniilor existenţiale, de obicei sprijinit de religiile sau ideologiile locale şi acompaniat de Legea Triplă care guvernează organizarea clanurilor: Legea Familiei, Legea Proprietăţii şi Legea Moştenirii. Folosind această clasificare, Koneczny concluzionează că au existat doar între 20 şi 30 de civilizaţii diferite în toată istoria umană. Şapte dintre acestea există încă şi astăzi.

Cât de importantă este cultura? Naţiunile care au fost şterse de pe hartă ştiu că păstrarea valorilor culturale, când toate celelalte mijloace de rezistenţă eşuează, este singura cale de a rămâne puternici şi uniţi. Oamenii în Quebec şi-au păstrat identitatea naţională pentru sute de ani. Polonia şi-a recâştigat independenţa după 10 generaţii de ocupaţie străină. Cultura este coloana vertebrală a unei naţiuni. Acesta este motivul pentru care arderea bibliotecilor şi pauperizarea culturii acompaniază întotdeauna eforturile de ocupare şi asimilare. Rezistenţa şi patriotismul sunt proporţionale cu gradul de identitate naţională şi culturală.

Am un puternic sentiment că astăzi experimentăm acelaşi fenomen. Este mai bine camuflat, dar pot vedea multe exemple de distrugere deliberată a culturii tradiţionale vestice, care este sacrificată pe altarul Noii Ordini Mondiale. De la căderea Uniunii Sovietice în 1991, suntem martorii uni atac fără precedent asupra naţionalismului, familiei, religiei, educaţiei, drepturilor omului, mişcării muncitoreşti şi fiecărei instituţii care promovează patriotismul, gândirea critică şi solidaritatea socială. Aceasta explică şi de ce “sistemul” susţine “multiculturalismul” şi alte “tendinţe” moderne, opuse obiceiurilor şi valorilor tradiţionale. Marea ofensivă pentru deraierea tinerei generaţii în cultura virtuală şi lumea virtuală de jocuri video şi pe calculator, completează imaginea.

Rolul statului

Sistemele politice devin “oficiale” şi “obligatorii” pritr-o organizaţie numită stat. Statele, cu ramurile lor legislativă, executivă şi judiciară, oferă elitelor mijloace de control care ţin în şah restul societăţii. Manipularea opiniei publice prin mediile “integrate” şi puternice grupuri de presiune, prin care elitele îşi asigură sprijinul “reprezentanţilor poporului”, completează imaginea. Acest rol al unui stat este universal şi se aplică egal atât regatelor, majorităţii aşa-numitelor democraţii vestice, dictaturilor comuniste sau altora totalitare cât şi statelor conduse de fundamentalişti religioşi. Denumirea nu este importantă, ceea ce contează este mecanismul, modul său de funcţionare.

Într-o lume ideală, statul ar promova şi proteja valorile culturale dezvoltate istoric şi acceptate tradiţional într-o societate dată. Un astfel de stat ar acţiona ca o parafă “a posteriori”, păzind şi reflectând valorile populare, tradiţiile şi aspiraţiile majorităţii. În majoritatea cazurilor însă, situaţia este contrară. Statul devine o unealtă “a priori” folosită pentru implementarea politicilor care servesc cel mai bun interes al unei forţe externe (o putere străină sau un ocupant), sau cel mai bun interes al unei minorităţi interne (elita). Aceste politici sunt forţate asupra majorităţii fără nici o consideraţie pentru fondul istoric şi cultural al acesteia şi deseori, fără nici o consideraţie pentru obligaţiile democratice oficiale ale statului însuşi.

Noua Ordine Mondială

Conform multor gânditori progesişti, Noua Ordine Mondială este o încercare, a elitelor internaţionale, de a monopoliza realitatea noastră politică şi economică la scară globală. De asemenea, se susţine că include modificări demografice, în special politicile de depopulare cu scopul reducerii supracreşterii populaţiei lumii. Implementarea cu succes a Noii Ordini Mondiale ar marca sfârşitul democraţiei, sfârşitul autodeterminării naţionale, sfârşitul drepturilor omului şi sfârşitul multor servicii publice (incluzând sănătatea şi învăţământul).

O anunţare deschisă a acestor schimbări, ar genera aproape sigur proteste masive şi violente la scară mondială. Acesta este motivul pentru care sunt introduse gradual, secret şi cu un ridicat grad de dezinformare. Utilizarea puternicelor grupuri de presiune şi a avantajelor financiare pentru coruperea politicienilor, folosirea unei reţele de activişti postaţi strategic şi utilizarea mijloacelor de informare corporatiste pentru muşamalizarea adevărului şi răspândirea propagandei, dovedesc că pregătirile pentru întreaga operaţiune a necesitat mult timp şi planificare. Lipsa opoziţiei substanţiale în interiorul sistemului, dovedeşte de asemenea prezenţa unei pânze de colaboratori benevoli care au infiltrat sistemul şi prestează “munca murdară” pentru elite. Deseori este greu de crezut că elitele au reuşit să-şi extindă puterea peste atât de multe posturi de control peste spectrul combinat al economicului, politicului şi socialului vieţii noastre. Poate aici îşi au originile scepticismul şi sintagma “teoria conspiraţiei”. Din nefericire, faptul că toate schimbările indică într-o singură direcţie, exclude posibilitatea unei coincidenţe. Oportunismul şi conformismul sunt larg răspândite într-o societate care continuă să se elibereze de orice restricţie, inclusiv valorile morale.

Ca parte a planurilor Noii Ordini Mondiale, toate sursele de valori culturale independente au fost plasate sub atac. Acestea includ instituţiile familiei şi bisericii, organizaţiile pentru drepturile omului, muncitorilor şi legii internaţionale, cât şi multe mijloace tradiţionale de promovare a valorilor morale (de exemplu, în literatură, artă şi mijloacele de informare). Suntem martorii unor încercări fără precedent de “deregularizare” a modelului familial tradiţional, a slăbirii autorităţii părinteşti şi de reducere a timpului de calitate pe care familiile îl petrec împreună. Observăm subfinanţarea, supraîncărcarea şi zăpăcirea învăţământului de stat şi a sistemului de sănătate de stat, în încercarea de a le distruge eficienţa, şi pregătirea terenului pentru privatizare. Observăm închiderea posibilităţilor recreaţionale accesibile din afara oraşelor pentru familiile muncitoare, în încercarea de a restrânge masele din clasele de jos la ghetourile urbane. Suntem martorii eforturilor de reducere a variatelor aptitudini de supravieţuire şi “meşteşugăreşti”, rezultând în dependenţa mărită a publicului faţă de serviciile statului şi corporaţiilor. Observăm creşterea costurilor vieţii la nivele nerezonabile. În consecinţă, observăm scăderea standardului de viaţă şi creşterea sărăciei, o tendinţă care face imposibilă obţinerea independenţei financiare pentru majoritatea familiilor muncitoare, o tendinţă care prinde pe viaţă oamenii în capcana ipotecilor şi împrumuturilor, o tendinţă care subjugă oamenii. Observăm creşterea sprijinului pentru multiculturalism şi deregularizarea majorităţii standardelor culturale, morale şi naţionale. Considerând că toate aceste schimări “restructuralizante” au început să aibă efect imediat după prăbuşirea Uniunii Sovietice, aceasta, de asemenea, poate fi cu greu văzuta ca o coincidenţă.

Într-o ţară bogată, poporul ar trebui să fie bogat. Un sistem care creşte bogăţia elitelor pe costul maselor, este un sistem colonial, concentrat pe exploatare. De la sfârşitul Războiului Rece, oamenii au devenit o altă comoditate.

Familia

Famila o reprezentat întotdeauna unitatea fundamentală a societăţii, cea în care valorile şi cultura au fost create şi păstrate independent de influenţele politice şi economice. Dacă distrugeţi modelul tradiţional al familiei şi desfiinţaţi cultura în comunităţi, abilităţile culturale creative ale populaţiei se vor prăbuşi şi societatea va deveni dependentă de supraveghetorii politici şi corporatişti.

Mult a fost făcut în ultimii 16 ani pentru a atinge acest scop, inclusiv legi familiale relaxate şi campanii “eliberatoare” ale mijloacelor de informare în masă. Poate cea mai serioasă distrugere a modelului tradiţional de familie a venit urmare a noilor politici de angajare. Mai puţine slujbe cu normă întreagă, reducerea beneficiilor şi a concediilor plătite şi o siguranţă a slujbelor mai mică au produs supraîncărcări şi stres. Părinţii muncesc mai lung şi deseori la ore neregulate, timpul de calitate petrecut în familie scade. Copii sunt educaţi prin desenele animate de la televizor şi jocurile video, într-o lume virtuală complet ireală, controlată de corporaţii. Şcolile preiau rolul părinţilor şi introduc variate cursuri pentru virtuţi/valori/trăsături de caracter, care reduc suplimentar timpul de predare al subiectelor de învăţat şi pentru a satisface cerinţele planului de învăţământ.

În atmosfera de constantă incertitudine, oportunismul şi conformismul înlocuiesc integritatea şi valorile tradiţionale. Modelul de familie care obişnuia să păstreze aceste valori este pe cale de dispariţie.

Educaţia

“Există o campanie în curs pentru a distruge esenţial sistemul învăţământului de stat împreună cu fiecare aspect al vieţii umane şi atitudinilor şi gândirii care implică solidaritate socială. Este realizată prin tot felul de căi. Una este simplu prin subfinanţare. Astfel, dacă şcolile publice pot fi făcute cu adevărat putrede, oamenii vor căuta o alternativă. (Pentru) orice serviciu care urmează a fi privatizat, primul lucru care trebuie făcut este să funcţioneze defectuos, astfel ca oamenii să spună: “Vrem să scăpăm de el. Nu funcţionează. Să-l oferim Lockheed”. — Noam Chomsky, Magazinul Progresist, septembrie 1999, pag. 37 –

La scurt timp după prăbuşirea Uniunii Sovietice, Canalul afacerilor publice canadiene (CPAC) a televizat o cuvântare oferită liderilor afacerişti din Toronto de către preşedintele unei bănci canadiene majore. Adresând necesitatea restructurării, el a menţionat si educaţia. El a afirmat: “Educaţia noastră a depăşit capacitatea economiei noastre în materie de angajare (a forţei de muncă).” Sensul scestei afirmaţii este clar: aveam prea mulţi oameni educaţi, economia noastră n-avea nevoie de ei, nu trebuie să suprainvestim în educaţie. În alte cuvinte: educaţia noastră era prea bună.

Următorul prim-ministru al guvernului din Ontario, Mike Harris, a înţeles mesajul şi a efectuat paşi pentru a “repara” sistemul şcolar prin tăierea fondurilor şi prin implementarea unor schimbări care i-au micşorat permanent eficienţa. Coincidenţă? Nu cred aceasta. Pentru elite, sistemul de educaţie nu este cu nimic mai mult decât o fabrică care produce forţă de muncă. În epoca computerizării şi externalizării, o forţă de muncă bine educată nu mai este necesară, şi nici clasa mijlocie. Educaţia pentru o mai bună calitate a vieţii nu este susţinută. Oamenii care ştiu mai multe şi înţeleg mai bine sunt mai greu de manipulat şi mult mai greu de satisfăcut. Ei ar putea chiar şti cum să se împotrivească sistemului.

Urmează ceea ce a transpirat în şcolile elementare de stat din Ontario, după prăbuşirea Uniunii Sovietice în 1991:

1. Sistemul de consilii şcolare a fost împuternicit sub conducerea lui Bob Rae (Ray in textul original, prim-ministru al provinciei Ontario 1990-1995, n.t.) şi Dave Cooke (ministru al educaţiei 1993-1995, n.t.). Cu intenţia oficială de a oferi părinţilor mai multă putere de decizie, rolul părinţilor în consiliile şcolare a fost rapid deturnat şi limitat la variate iniţiative de colectare a fondurilor. Aceste “taxe de utilizare” ascunse au permis ministerului să taie fondurile şcolilor sub umbrela “contractului social” şi politicilor consecvente.

2. Un abandonator al sudiilor liceale a devenit ministru al educaţiei în guvernul Mike Harris (1995-2002, n.t.). John Snobelen (m. ed. 1995-1997, n.t.) însuşi a recunoscut că a încercat să creeze o stare conflictuală în educaţie. Acest conflict a fost ulterior utilizat pentru justificarea schimbărilor, cărora altfel oamenii li s-ar fi opus. Pentru a “repara” problemele închipuite din educaţie, guvenul a tăiat mai multe fonduri şi a implementat un număr de schimbări care au avut un impact negativ asupra eficienţei procesului de predare-învăţare din sala de clasă. Noua programă, noua evaluare şi raportare, administrare şi organizare în stil afacerist, comercializarea şi birocratizarea, tăierea cursurilor şi serviciilor de educaţie specială, responsabilităţi şi cerinţe suplimentar încărcate profesorilor cât şi multe alte “inovaţii” au supraîncărcat, desumanizat şi pauperizat întregul sistem. Aceste schimbări continuă să fie susţinute şi noi schimbări sunt implementate sub consecventul guvern provincial liberal al lui Dalton McGuinty (2003-, n.t.). Se pare că politicile nu depind de care partid politic este la putere.

3. Cursul de arte industriale a fost eliminat. Ca urmare, elevii nu mai învaţă cum să utilizeze simple unelte şi maşini. Aceasta micşorează aptitudinile independente de viaţă şi măresc viitoarea dependenţă a societăţii de serviciile corporatiste şi de stat.

4. Cursul de studii familiale a fost eliminat. Elevii nu mai învaţă aptitudini casnice de bază, cu aceleaşi rezultate ca mai sus.

5. Clasele de educaţie specială sunt închise iar serviciile de educaţie specială limitate. Cu doar 12 ani în urmă, aveam multe servicii de educaţie specială diferite în Ontario. Existau clase integrale pentru elevi cu învăţare lentă, pentru retardaţi educabili (ulterior redenumiţi elevi cu dezvoltare întârziată), servicii pentru elevi cu disabilităţi educaţionale, clase pentru elevi cu probleme comportamentale, clase integrale pentru elevi talentaţi, asistenţă 1-la-1 şi sprijin în clasă, cursuri de înlocuire planificată pe bază de retragere. Elevii cu necesităţi speciale primeau cursuri şi asistenţă la nivelul abilităţilor lor 100 la sută din timp. Elevii normali primeau cursurile şi instuirea lor 100 la sută din timp. Gradat, serviciile de educaţie specială au fost “reorganizate” şi elevii cu necesităţi speciale au fost mutaţi în clase normale, fără nici o asistenţă suplimentară.

În multe cazuri, profesorii pentru clase normale primesc indicaţii de la profesori de educaţie specială, cum să modifice cursul, strategiile de învăţare şi tehnicile de evaluare, dar cursurile de înlocuire regulată şi sprijinul oferit de personalul de educaţie specială nu mai sunt disponibile. Profesorii trebuie să-şi împartă timpul între elevii normali şi cei cu nevoi speciale. Deoarece aceasta înseamnă două (sau mai multe) cursuri diferite şi două (sau mai multe) proceduri de evaluare diferite, toţi elevii primesc doar jumătate (sau mai puţin) din timpul şi atenţia profesorului. Capacitatea profesorilor de pregătire a materialelor educaţionale de calitate pentru elevi este de asemenea micşorată, datorită încărcării ridicate cu sarcini şi timpului de pregătire redus.

6. Introducerea modelului “nucleu” (“core” în original, n.t.) forţează profesorii să predea toate materiile conform nivelului clasei şi nu conform materiei (specializare). În majoritatea ţărilor europene, predarea după materii începe în clasa a IV-a. În Japonia specializarea începe în clasa a II-a. Este de înţeles că elevii din ciclul primar (K-3) beneficiază de stabilitatea şi confortul emoţional oferit de predarea de către un singur învăţător. Aceeaşi explicaţie aplicată ciclului intermediar (clasele VII-VIII) este absurdă şi dovedeşte incompetenţa sau sabotajul deliberat al sistemului. Până acum, nu am auzit vre-un motiv convingător pentru care elevii claselor a VII-a sau a VIII-a să nu beneficieze de cursurile oferite de profesori specializaţi în materia lor, de profesori care înţeleg mai bine subiectele pe care le predau şi căaorae le acordă un interes special. Accentuarea punctelor forte ale profesorilor individuali, ar putea reprezenta de asemenea o bună pregătire a tranziţiei la mediul din ciclul superior, în care predarea după materie şi lucrul cu diverşi profesori reprezintă norma.

Este clar, dincolo de orice dubiu, că profesorii specializaţi într-una sau mai multe materii au mai mult timp să pregătească cursuri mai bune, materiale mai bune pentru elevi şi mijloace de evaluare mai bune, în special dacă predau aceeaşi materie câţiva ani consecutiv. Desigur astfel este mult mai eficient, decât să trebuiască să pregătească zilnic şase lecţii diferite în multiple materii Predarea după materie permite de asemenea profesorilor să-şi îmbunătăţească cunoştiinţele şi aptitudinile prin participarea la cursuri de pregătire şi specializare, astfel dezvoltând o mai bună înţelegere a materiei predate. Datorită timpului insuficient, o astfel de dezvoltare profesională eficientă nu este posibilă simultan în toate materiile.

În fiecare an dintre ultimii patru de predare, am fost alocat unui nivel de clasă diferit şi diferitor materii. Chiar dacă specialitatea mea o reprezintă matematica, geografia, ştiinţa şi tehnologia şi informatica, în acest an predau engleza, istoria, geografia, dramaturgia şi dansul. Fiind evident că această situaţie nu favorizează elevii, mă întreb care sunt priorităţile. De ce consiliile şi şcolile evită să utilizeze punctele forte ale profesorilor? Ce sens are aceasta? Cunosc mai multe cazuri similare şi acestea chiar arată ca un element repetitiv care poate fi observat în întreg oraşul.

7. Încărcarea crescută şi responsabilităţile atribuite fiecărui profesor sub noul model diferenţiat de instruire, crează o criză practi imposibil de depăşit. Ca rezultat al modelului orientat pe nucleu şi eliminarea programelor normale de educaţie specială, profesorii claselor normale trebuie să pregătească şase lecţii diferite pe zi, fiecare multiplicată în continuare de numărul de modificări necesare pentru satisfacerea nevoilor elevilor cu educaţie specială. Aceasta înseamnă şi multiple proceduri de evaluare.

În fiecare clasă, se aşteptă ca elevii să lucreze în grupuri care reflectă nivelele lor de pregătire şi cursurile individuale trebuie ajustate la aceste nivele. După cum unul din directori s-a exprimat în scrisoarea sa către părinţi: “Personalul lucrează diligent la organizarea claselor noastre pentru a oferi cel mai bun program fiecărui copil. Este important a se observa că în fiecare sală de clasă există elevi care lucrează la o varietate de nivele de studiu în fiecare materie, conform punctelor tari, nevoilor şi intereselor individuale are fiecărui elev.”

Ipocrizia acestui model, de altfel atractiv, îşi are originile în faptul că profesorilor nu li se acordă timp pentru pregătirea zilnică a tuturor acestor minunate programe, ceea ce în sine este suficient să ducă la inutilitatea modelului. Deoarece aşteptările sunt nerealiste, întregul model nu va funcţiona, furnizând muniţie suplimentară celor care vor să privatizeze sistemul.

Modelul de instruire diferenţiată reduce de asemenea şi timpul de instruire per elev. Timpul de predare al profesorului pentru o lecţie, explicarea temelor şi ajutorarea elevilor în muncă, este acum împărţit între două şi deseori trei grupe de elevi diferite. Modelul diferenţiat este uneori folosit pentru justificarea refuzului de achiziţionare a unui set de manuale pentru întrega clasă. De asemenea, testele de evaluare formalizate şi prelungite folosite pentru actualizarea nivelelor de pregătire a tuturor elevilor (denumite DPR) ( Degree Progress Report – Raport de Evoluţie a Gradului de pregătire – n.t.) reduc suplimentar timpul de instruire.

8. Eliminarea claselor de educaţie specială comportamentală a redus dramatic timpul de instruire rămas. În trecut, elevii cu probleme comportamentale severe erau plasaţi în clase integrale cu un raport de până la 10 elevi la un profesor, un asistent şi deseori un lucrător social. Mulţi dintre acesşti elevi erau sub medicaţie pentru a-i ajuta să se concentreze asupra sarcinilor şi să le controleze temperamentul.

În prezent, elevii care dovedesc clar caracteristici comportamentale sunt repartizaţi în săli de clasă normale cu 20 până la 30 (de elevi) la un profesor. Urmare repartizării normale, mulţi părinţi trag concluzia că copii lor nu mai necesită medicamentaţie. În consecinţă, în unele şcoli şi unele săli de clasă, profesorii sunt nevoiţi să aloce până la 80 la sută din timpul lor unui control, fără speranţă, al maselor şi cei 20 la sută rămaşi, încercării de a preda (ceea ce nu este întotdeauna posibil). Se pare că nimănui nu-i pasă de cei 80 la sută dintre elevi care vor să înveţe. Nimănui nu-i pasă de nivelul de stres din acest mediu de muncă nesănătos.

Consiliilor de educaţie şi majorităţii directorilor le este teamă să confrunte părinţii şi să exercite responsabilitatea parentală pentru comportamentul şi atitudinea copiilor. Datorită lipsei de suport din partea sistemului, profesorii sunt paralizaţi, deoarece orice intervenţie poate rezulta în false acuzaţii şi acţiuni disciplinare împotriva lor. Nimeni nu este pregătit să impună eficient regulamentul şcolar. În cursul carierei mele ca profesor, am îndurat multe variaţii ale acestei situaţii, la prima mână.

9. Laboratoarele şi cursurile de informatică sunt eliminate. Cu doar câţiva ani în urmă, şcolile efectuau campanii de colectare a fondurilor în comunităţi, pentru a achiziţiona calculatoare pentru laboratoarele de informatică. Profesorilor de informatică şi cursurilor de informatică li se făcea o largă publicitate, deoarce majoritatea viitoarelor slujbe necesitau cunoştiinţe informatice. Ulterior, profesorii de informatică au fost debarasaţi şi profesorii bibliotecari au fost utilizaţi pentru supravegherea activităţii laboratoarelor informatice, ca suplinitori. Recent, laboratoarele şi cursurile informatice sunt eliminate cu totul. Profesori normali, dintre care mulţi nu sunt experţi în informatică, vor duce aleator clasele la laboratorul informatic, după necesităţi. Progresul este obţinut, progresul în Noua Ordine Mondială, dar nu în educaţie.

10. Bibliotecile şcolare şi programele bibliotecare sunt reduse şi, în unele cazuri, eliminate. Numărul profesorilor bibliotecari cu normă întreagă se reduce. Cantitatea şi calitatea cărţilor în bibliotecile şcolare scad. Unii profesori cumpără personal seturi de manuale pentru câte o clasă, la diverse nivele de dificultate, pentru elevii lor, dar n-ar trebui să ne aşteptăm la aceasta din partea lor. Aceasta nu este corect.

11. Fără precedent şi neauzit înainte, nu există un număr suficient de manuale în şcoli. Anul trecut, am predat ştiinţă şi tehnologie la clasa a VIII-a la o şcoală care avea 10 manuale pentru patru clase, împărţite la doi profesori diferiţi. Osutăopt elevi au trecut la liceu “subeducaţi”, deoarece prioritatea şcolii noastre era plata unui nou laborator de informatică şi urma ca noi manuale să fie în curând publicate. Noi manuale nu au mai fost publicate şi cursul de informatică este ciopârţit pe ansamblu, în timp ce vorbim. În actuala mea şcoală este o penurie de manuale de geografie şi istorie, elevii utilizează atlase care încă arată Uniunea Sovietică (16 ani mai târziu) şi profesorii nu au destule manuale de predare sau ghiduri tipărite de predare (BLM, blackline masters, n.t.). Când eram elev, într-o ţară mică şi săracă, Polonia comunistă cu 50 de ani în urmă, o situaţie ca aceasta era de neimaginat. Acestea sunt acum şi aici, secolul al XXI-lea, Canada, Noua Ordine Mondială.

12. Vechile manuale bune sunt înlocuite cu manuale noi şi nu atât de bune. În timp ce manualele mai vechi includeau informaţii relevante, organizată logic şi prezentată competent, noile manuale sunt deseori confuze, includ fragmente de informaţie disparate, cu o metodologie ineficientă şi o grămadă de imagini colorate. Ele arată bine, în special părinţilor care nu cunosc mai bine, dar calitatea lor şi utilitatea educţională sunt inacceptabile. Deseori este dificil să convingi cu aceaste argumente, deoarece profesorii şi administratorii nu sunt obligaţi să se specializeze în anumite subiecte şi majoritatea educatorilor mai tineri nu-şi amintesc vechile manuale. Oricum, diferenţa dintre vechile şi noile manuale este observabilă şi alarmantă.

Probabil, cel mai bun exemplu de materie sabotată este matematica. Vechile manuale erau bine organizate şi materia era prezentată într-un mod simplu, uşor de înţeles. Noi concepte şi aptitudini erau derivate logic din concepte şi aptitudini învăţate înainte, fiecare secţiune includea explicaţia conceptului, definiţii şi formule relaţionate, algoritmi şi exerciţii pentru a practica aptitudinile şi teme pentru rezolvarea problemelor, pentru a aplica noile cunoştiinţe în situaţii din lumea reală.

Noile manuale de matematică prezintă materia folosind tehnica “piramizii inversate”, în care sunt introduse întâi problemele complexe şi se aşteaptă ca elevii să descopere conceptele şi aptitudinile de dedesubt. Definiţiile şi formulele lipsesc de obicei, şi la fel exerciţiile pentru practicarea aptitudinilor fundamentale. Sunt predaţi noi algoritmi, necunoscuţi părinţilor şi inutil complicaţi. Informaţia nu este organizată logic şi secvenţial, sunt prezentate informaţii irelevante sau de mai mică importanţă, în timp ce elemente mai importante lipsesc. Multe exemple sunt discutate, dar conceptele şi aptitudinile nu sunt prezentate clar. Materia prezentată astfel conduce la învăţare întâmplătoare şi la învăţarea prin memorare a unor aptitudini izolate, în locul învăţării prin înţelegere. Materia învăţată astfel este repede uitată. Doar un procent redus din elevi, excepţional de talentaţi, pot de fapt beneficia de manualele moderne, cu susul în jos, în cazul în care se acordă sprijin suplimentar pentru învăţarea conceptelor şi practicarea aptitudinilor.

Pot înţelege de ce editorii, care concurează cu vechile manuale, dezvoltă abordări “diferite” şi metodologii “diferite”. Totuşi, diferit nu înseamnă mai bine. Ar fi mai bine, dacă editorii şi-ar concentra, în loc, eforturile pe o profundă înţelegere o materiei matematice. De asemenea, ar fi mai bine, dacă reprezentanţii ministerului, care comandă şi aleg manualele pentru şcolile noastre, ar fi mai competenţi.

De fapt, nu cred că sunt incompetenţi. Bine aţi venit în Noua Ordine Mondială în educaţie.

13. Numărul crescător de sarcini administrative şi alte cerinţe birocratice duce la mai puţin timp disponibil profesorilor pentru pregătirea materialelor de studiu şi lecţiilor şi pentru evaluarea realizărilor elevilor.

Lech Biegalski, fost activist al “Solidarităţii”, locuieşte actualmente în Ontario, Canada. Timp de aproape 30 de ani, a predat la clasele a VII-a şi a VIII-a, în două sisteme politice diferite (comunist şi capitalist) şi în trei sisteme de învăţământ diferite (particular, catolic şi de stat). El a pregătit echipe plasate pe locurile al 5-lea şi al 2-lea în finalele provinciale ale Olimpiadelor Matematice din Ontario şi a iniţiat Olimpiada Matematică Intermediară anuală, sponsorizată de Consiliul Şcolar al Districtului Hamilton-Wentworth. El publică sit-ul Canada Watch, unde a apărut pentru prima dată acest articol, şi poate fi contactat la canadawatch@cogeco.ca. Traducere si adaptare pentru Altermedia de Bogdan G.