de Thomas E. Woods Jr.
7 August, 2009
http://www.takimag.com/site/article/truth_charity/

De acelaşi autor pe Altermedia: Perspectiva Ne-Orwelliană a Istoriei Americane

“Papa cere instituirea unui guvern mondial,” rezumau titlurile principalelor grupaje de ştiri la începutul lunii Iulie. Apoi, cu promptitudine, susţinătorii conservatori ai Papei s-au aliniat întru eviscerarea mass-mediei pentru că a denaturat înţelesul cuvintelor Suveranului Pontif. Acei nesuferiţi liberali – cum îndrăznesc ei oare să răstălmăcească astfel spusele Papei?

Nu este chiar prima oară când lucrurile iau o astfel de întorsătură. De regulă, în ultimii douăzeci de ani, treburile s-au desfăşurat cam în felul următor: media raportează mai mult sau mai puţin exact ce spune sau face Papa, iar apoi susţinătorii săi conservatori, nerăbdători să explice aceste declaraţii sau activităţi neuzuale, clocesc clarificări şi lămuriri convolute a ceea ce Înaltul Pontif a intenţionat cu adevărat.

Merită atenţie câteva pasaje relevante din noua enciclică papală, Caritas in Veritate:

În condiţiile progresului inexorabil al interdependenţei globale, în chiar mijlocul unei recesiuni mondiale, se face acut simţită nevoia de a reforma Organizaţia Naţiunilor Unite, şi odată cu ea şi instituţiile economice şi financiare internaţionale, astfel încât conceptul unei familii a naţiunilor să capete preponderenţă. Este percepută totodată şi nevoia imperioasă de aflare a noi metode care să implementeze principiul responsabilităţii de a proteja şi oferi naţiunilor sărace o voce autentică în procesul comun al luării deciziilor. Acest aspect pare necesar pentru obţinerea unei ordini politice, juridice şi economice ce ar putea spori şi direcţiona cooperarea internaţională în vederea dezvoltării în solidaritate a tuturor popoarelor. Pentru a administra economia globală; pentru a face să renască economiile lovite de criză; pentru a evita orice înrăutăţire a prezentei crize şi a dezechilibrelor mult mai accentuate ce ar putea rezulta de aici; pentru a înfăptui la timp dezarmarea integrală, siguranţa hranei şi pacea; pentru a garanta protecţia mediului şi reglementa emigrarea: pentru toate acestea, se simte urgent nevoia unei reale autorităţi politice mondiale, aşa cum predecesorul meu, Binecuvântatul Ioan XXIII a indicat cu doar câţiva ani în urmă. O asemenea autoritate va trebui reglementată prin lege, pentru a monitoriza consistent principiile subsidiarităţii şi solidarităţii, pentru a urmări stabilirea binelui comun, şi pentru a-şi lua angajamentul în vederea asigurării autenticei dezvoltări umane integrale, inspirată de valorile carităţii în adevăr.

Mai mult, o asemenea autoritate va trebui recunoscută universal şi investită cu puterea practică de a garanta siguranţa tuturor, consideraţia pentru justiţie şi respectul pentru drepturi. Bineînţeles, va necesita autoritatea de a gira consimţământul tuturor părţilor implicate faţă de deciziile sale, şi de asemenea faţă de măsurile coordonate adoptate în multiplele foruri internaţionale. În lipsa acesteia, în ciuda importantelor progrese înfăptuite în diverse sectoare, legea internaţională riscă să fie condiţionată de balanţa puterii dintre cele mai puternice naţiuni. Dezvoltarea integrală a popoarelor şi cooperarea internaţională solicită stabilirea unui nivel sporit de ordonare internaţională, marcată de subsidiaritate, pentru managementul globalizării. Reclamă de asemenea construirea unei ordini sociale care să se conformeze în cele din urmă ordinii morale, spre interconectarea sferelor morală şi socială, şi pentru crearea legăturii dintre sferele politică, economică şi civilă, aşa cum a fost contemplat de Carta Naţiunilor Unite. [sublinierea în original; notele de sfârşit interne au fost şterse]

Indiferent ce părere am avea despre acest fragment, a fost oare exagerat ca reporterii să-l interpreteze aşa cum au făcut-o?

Nu intenţionam să scriu nimic despre enciclica papală. În 2007 am scris o carte intitulată Sacred Then and Sacred Now: The Return of the Old Latin Mass [Sacră în Trecut Sacră şi Acum: Revenirea Vechii Mise Latine], în apărarea demersului Papei de restaurare a tradiţionalei liturghii Latine, un domeniu în care Benedict XVI este foarte bine informat şi are multe de spus. Îl apreciez. Este inteligent şi serios, nu frivol şi plin de sine. În multe privinţe reprezintă o substanţială îmbunătăţire faţă de predecesorul său. (Drept dovadă menţionez faptul că mass-media crede exact opusul.) Fiind denunţat cu răutate şi ridiculizat de câteva persoane abjecte, are cu siguranţă duşmani serioşi.

Fără tragere de inimă am cedat îndemnului unor corespondenţi şi am aşternut pe hârtie câteva idei. Iată-le deci: În cel mai bun caz Caritas in Veritate se remarcă şi frapează ca o aproximativ mediocră reformulare a unor teme familiare, culese din enciclicele sociale anterioare. În cel mai rău caz este tulburător de naivă, iar măsurile politice pe care le recomandă inspiră cu siguranţă dezgust, pe lângă faptul că nu aduc pe nimeni la Biserică.

Răspunsul iscat de encliclică la dreapta centrului lumii catolice a fost descurajant de previzibil: cu mici excepţii, a fost o reprezentaţie demnă de Politburo-ul Sovietic, cu urale neînfrânate pretutindeni.

Una este să primeşti o declaraţie a Papei cu respectul cuvenit omului şi instituţiei pe care o reprezintă. Alta este să-i tratezi fiecare misivă ca ipso facto strălucitoare, ca şi cum credinţa catolică ar depinde de ea. Dacă susţinătorii săi se străduie să decadă la nivelul catolicismului portretizat de către Stânga – cultul cu un miliard de adepţi, cu greu ar putea face o treabă mai bună.

Papa nu este un monarh absolut

Cartea mea, The Church and the Market: A Catholic Defense of the Free Economy [Biserica şi Piaţa: O Susţinere Catolică a Economiei Libere] face distincţia între acele aspecte ale ştiinţei economice ce se încadrează limitelor orizontului de acţiune al Papei, în calitatea sa de îndrumător al credinţei şi moravurilor, şi cele care nu se bucură de acest statut. Voi repeta această teză aici ca preludiu al comentariilor mele. (Toţi cei ce cunosc aceste aspecte pot trece peste secţiunea următoare)

Ansamblul fenomenelor pe care le tratează economia, între care se numără banii, sistemul bancar, schimbul comercial, preţurile, salariile, teoria monopolului, şi multe alte asemenea subiecte, este saturat cu semnificaţii şi conotaţii morale. Dar enunţurile ştiinţifice pozitive ce privesc aceste fenomene şi care constituie disciplina economică sunt în mod necesar neutre din punct de vedere al valorii. (Prin “ştiinţific” înţeleg doar că ele implică o relaţie cauzală, nu că economia ar fi sau ar trebui să se asemene unei ştiinţe fizice.) Prezentarea modului de funcţionare a sistemului bancar cu rezerve fracţionare, spre exemplu, este o activitate pozitivă, nu una normativă. Discuţia ce încearcă să stabilească dacă un asemenea sistem este dezirabil este o activitate normativă, şi calitativ separată de explicarea mecanicii sistemului. Nu se poate face un comentariu inteligent despre prima, dacă cea de-a doua nu este pricepută, şi aceasta din urmă este cea care constituie obiectul ştiinţei economice, atunci când această disciplină este înţeleasă cum trebuie.

De asemeni, politicile economice se pot bucura de o dimensiune morală, dar nici măcar o singură propoziţie a teoriei economice nu implică o pretenţie de acest fel. Spre exemplu, Frank Knight percepea capitalul ca pe o unitate omogenă ale cărei procese individuale au loc în mod sincron, şi drept urmare pot fi înţelese fără a lua în consideraţie timpul în teoria economică. F. A. Hayek, ca de altfel şi Şcoala Austriacă de economie căreia Hayek îi aparţine, concepe capitalul ca pe o serie de etape consumatoare de timp, de rang înalt sau scăzut, etapele de cel mai înalt ordin fiind cele mai îndepărtate de consumatori (minerit, materiale neprelucrate, de pildă), iar cele de ordin redus fiind cele ce precedă imediat vânzarea unui produs finisat.

Nimic în Depozitul de Credinţă nu se apropie nici măcar superficial de luarea vreunei decizii în această privinţă ori de soluţionarea a nenumărate alte chestiuni economice importante, în vreun fel sau altul. Nici chiar cea mai incomprehensivă sau cea mai exagerată interpretare a infailibilităţii papale nu-i atribuie Suveranului Pontif adjudecarea unor astfel de dispute. Şi cu toate acestea, confuzia sau ignoranţa faţă de chestiuni aparent abstruse de acest fel, se găsesc deseori la baza recomandărilor pe care conferinţele episcopale le propun şi enciclicele papale par a le insinua.

Evident nu este “disidenţă” simpla observaţie că relaţiile cauză-efect ce constituie edificiul teoretic al ştiinţei economice nu reprezintă o chestiune de credinţă şi morală. Pur şi simplu acestea nu cad sub incidenţa subiectelor asupra cărora un prelat catolic este înzestrat cu autoritate sau pricepere. Laicatul catolic nu poate semna petiţii împotriva lor. Sunt realităţi ale vieţii de zi cu zi. Realităţilor nu li se poate obiecta, nu pot fi înfruntate, nu li se pot ţine prelegeri; pot fi doar studiate şi apoi acţionat în baza lor. Este inutil să ne agităm pumnii ameninţător către fenomenul lipsurilor generate de controlul preţurilor. Tot ce putem face este să înţelegem acest fenomen şi să ţinem seama de el, împreună cu alte adevăruri de ordin economic, dacă dorim să emitem declaraţii raţionale şi folositoare cu privire la gospodărirea sistemului.

Mai mult, cei ce pozează în apărători ai Preceptelor Sociale Catolice nu admit de obicei că recomandările pe care ei implicit sau explicit le propun ar putea avea şi altfel de consecinţe decât favorabile tuturor. Nici un compromis (între salarii mai mari şi şomaj, spre exemplu) nu este luat în consideraţie. Firesc, nu poate exista loc pentru obiecţii atunci când însăşi posibilitatea uneia este mai dinainte exclusă prin felul în care argumentaţia este construită: de pildă, dacă vrem salarii mai mari pur şi simplu le cerem. Este sigur că cine nu se alătură acestui demers nu îşi doreşte salarii mai mari. Argumentaţie circulară, bineînţeles, ce presupune punctul de plecare iniţial, căci întrebarea dacă salarii mai bune pot fi obţinute numai prin acest ipse dixit, mai degrabă decât prin acumulare de capital, constituie chiar chestiunea ce se vrea soluţionată.

De pildă, ideea “salariului existenţial” cuvenit capilor familiei [nota tr: conform Wikipedia, noţiunea de “living wage” – centrală Învăţăturii Sociale Catolice şi distributismului, este un termen folosit pentru a descrie salariul minim pe oră necesar unei persoane pe o perioadă extinsă de timp (viaţă), pentru adăpost şi nutriţie. “Salariul existenţial” este diferit de “salariul minim” în aceea că cel din urmă este stabilit prin lege şi ar putea fi necorespunzător cerinţelor celui dintâi], constituie exemplul unei măsuri politice pe care aş institui-o numai dacă, (1) nu aş înţelege care sunt factorii ce permit salariilor reale să crească de la sine, în absenţa ameninţării cu ori folosirii violenţei; sau (2) aş vrea să-i păgubesc pe oameni făcându-i mai puţin angajabili. (De ce nu am oferi din start un “salariu existenţial” de 10.000.000$ pe oră, dacă este atât de facilă creşterea soldei prin ucaz?) Nu mă pot întinde aici cu argumente în sprijinul acestei idei, de aceea recomand cititorilor interesaţi parcurgerea capitolului ce tratează acest subiect în cartea mea Catholic Social Teaching and the Market Economy [Preceptele Sociale Catolice şi Economia Pieţei], publicată în 2007 de London’s Institute of Economic Affairs şi disponibilă gratuit pentru descărcare. Este cu siguranţă posibil, deşi improbabil, ca un catolic să răspundă în felul următor: Biserica insistă că “salariul existenţial” şi altele asemenea trebuiesc instituite deoarece dreptatea le reclamă ca necesare, chiar dacă în final acestea îi vor dezavantaja material pe oameni, în special pe cei cărora trebuiau să le fie de folos. Nu cunosc totuşi nici un document ecleziastic care să adopte o astfel de poziţie. Aceste documente presupun că sugestiile înaintate în paginile lor îşi vor atinge scopurile declarate şi vor îmbunătăţi circumstanţele oamenilor. Această presupunere implică la rândul ei că singurul obstacol plasat între ziua de astazi şi un mult mai prosper viitor consistă doar în suficienta voinţă politică, nu în limitările impuse de însăşi natura lucrurilor. Iar aceasta presupune chiar ceea ce trebuie demonstrat.

Tot o argumentaţie circulară este şi să declari că autoritatea şi-a spus cuvântul şi chestiunea este închisă – în primul rând nu este clar dacă aceste subiecte posedă o anumită natură calitativă pentru a fi susceptibile unei rezoluţii ecleziastice. Dacă legea veniturilor, de pildă, este un adevăr obiectiv al naturii (şi chiar este), atunci nici măcar Papa nu o poate declara falsă, şi nici nu va reuşi implementarea cu succes a unor măsuri politice prescrise ce o ignoră, mai mult decât ar reuşi desenarea unui cerc pătrat. Nu este o insultă la adresa autorităţii papale să excluzi posibilitatea cercurilor pătrate. (Lăsând deoparte faimoasa şi deseori neînţeleasa dizidenţă a Sf. Petru Damian, consensul între Învăţaţi în vremurile premergătoare triumfului nominalismului era că Însuşi Dumnezeu nu poate viola legea non-contradicţiei – cum ar fi, să spunem, crearea unui cerc pătrat.)

Una este, spre exemplu, identificarea bunăstării familiei ca ingredient esenţial al unei societăţi sănătoase. Cu totul alta este propunerea unor măsuri politice specifice menite a veni în ajutorul familiilor, deoarece analiza cauzală este cea care va decide dacă aceste măsuri vor avea ori ba consecinţele intenţionate, iar aceasta, ar trebui să fie de prisos a menţiona, este analitic separată de credinţă şi morală. Cu siguranţă anumite chestiuni revin laicatului spre a fi discutate şi stabilite.

Sfatul Papei Paul VI pentru ţările în curs de dezvoltare

Enciclica Papei Paul VI, Populorum Progressio (1967), de pildă, a mers dincolo de observaţiile morale pe care o persoană se cuvine a le face cu privire la dezvoltarea Lumii a Treia, şi a oferit efectiv reţete politice, punându-i astfel pe catolici în nedreapta poziţie de a părea că manifestă “disidenţă” faţă de Papă atunci când propun alternative. Peter Bauer, profeticul economist de dezvoltare care a avertizat decenii la rând în privinţa efectelor dăunătoare pe care programele de asistenţă Vestice le vor avea, a subliniat că nu era nimic catolic şi nici măcar creştin în documentul respectiv, şi că acesta abia recita, adăugând câteva înflorituri religioase, poveţe specifice înţelepciunii convenţionale.

Ştim acum cât de dezastroase au fost îndemnurile cuprinse în Populorum: asistenţa oferită a fortificat cele mai cumplite regimuri, a amânat pe termen nelimitat reformele necesare, şi a dezbinat zeci de ţări pe măsură ce diverse grupări etnice şi rasiale au apelat la violenţă în încercarea de a înşfăca o parte din banii alocaţi. Însăşi ideea ajutorului extern a introdus stimulente perverse în sânul acestor societăţi; avea mai puţin sens acum să creezi bunuri care să-l mulţumească şi atragă pe cel de lângă tine, şi părea mult mai logic şi ispititor să consacri efort neproductiv unor campanii menite a-ţi sluji la revendicarea banilor asistenţiali. (Abordez subiectul detaliat în The Church and the Market şi bibliografia în 33 Questions About American History You’re Not Supposed to Ask [33 de Întrebări Referitoare la Istoria Americană pe Care Nu Ai Voie să le Pui].) Hong Kong, Chile şi Coreea de Sud, pe de altă parte, au devenit prospere imediat ce ajutorul extern a încetat şi au fost forţate să adopte măsuri economice conştiente şi sănătoase.

Paul VI a adoptat totodată o ipoteza aflată în vogă, teoria Prebisch/Singer, conform căreia deteriorarea condiţiilor schimbului comercial între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, în detrimentul celor din urmă, era gata să emeargă în lumina presupusei tendinţe manifestate, ca preţurile bunurilor fabricate să crească pe măsură ce cele ale materialelor şi bunurilor neprelucrate (în care ţările în curs de dezvoltare tind să se specializeze) scad. Adevărul este că pretinsa deteriorare a clauzelor schimburilor comerciale nu a avut loc niciodată, după cum Gottfried Haberler argumenta cu zece ani înainte de Populorum Progressio, pentru cine se sinchisea să asculte. Şi totuşi pe aceste baze defectoase şi-a clădit mai apoi Paul VI retorica de descurajare a liberului schimb, ca o cale către prosperitate pentru lumea în curs de dezvoltare. (Înţeleg că anumiţi cititori ai acestui site se opun liberului schimb, dar motivaţia conservatoare împotriva lui este că acesta chipurile păgubeşte ţările bogate şi aduce beneficii celor sărace – desigur, concedem că cineva beneficiază în urma liberului schimb, nu-i aşa?) Ţările ce au urmat aceste sfaturi au rămas mult în urma celor care s-au integrat în internaţionala diviziune a muncii. Acest fapt nu poate fi negat.

A fost oare “apostazie” să observi că eroarea factuală a Papei referitoare la clauzele schimbului comercial era într-adevăr o eroare factuală? A fost “disidenţă” să avertizezi că aceste recomandări nu vor avea efectul scontat? Trebuie oare să credem că autoritatea papală asupra credinţei şi moralei se extinde şi asupra analizei cauză-efect aplicată asistenţei internaţionale de dezvoltare? Aceste întrebări ar trebui să dea singure răspunsul.

Papa Benedict XVI pe tema Ajutorului Extern

Deja în preajma anilor 1980 şi 1990 consensul observatorilor de orice culoare politică şi ideologică era că prestigiul lui Bauer fusese reabilitat, şi că aceste programe au produs mai multă pagubă decât câştig. Până şi cei mai ingraţi opozanţi ai bunului simţ, cum ar fi New York Times şi Fondul Monetar Internaţional, au fost forţaţi să tragă această concluzie. Şi cu toate acestea iată ce citim în 2009, în enciclica lui Benedict XVI, Caritas in Veritate:

În căutarea unor soluţii pentru adresarea crizei economice actuale, ajutorul destinat ţărilor sărace în vederea dezvoltării trebuie luat în consideraţie ca mijloc valid de creare a avuţiei tuturor. Ce program asistenţial avem la îndemână, deţinător al prospectelor unei atât de semnificative creşteri – chiar din punct de vedere al economiei mondiale – încât să susţină populaţii ce se află încă în fazele iniţiale sau timpurii ale dezvoltării economice? Din această perspectivă, naţiunile mult mai avansate economic ar trebui să facă tot ce le stă în putere pentru a aloca asistenţei de dezvoltare porţiuni cât mai largi din produsul lor intern brut, respectând astfel obligaţiile pe care comunitatea internaţională şi le-a asumat în această privinţă. [sublinierea în original]

Bine, bine, am să o spun: acest îndemn este greşit din toate punctele de vedere. Oricât de bine intenţionat ar fi, este absolut greşit. Ne putem exprima disconfortul faţă de declaraţii de acest gen pe cât de respectuos şi reverenţios cu putinţă, dar a păstra tăcerea în ceea ce le priveşte înseamnă a oferi falsa impresie potenţialilor convertiţi că vor fi forţaţi să susţină proiecte discutabile precum acesta în caz că hotărăsc să se alăture obştei.

În urma apariţiei noii enciclice am descoperit câteva referiri peiorative făcute de anumiţi conservatori catolici la Paul VI şi Populorum Progressio, împotriva cărora aceşti critici (în mod neplauzibil, cred eu) au dorit să contrasteze mult mai sobra şi sensibila Caritas in Veritate. Interesant este că nu imi amintesc ca vreunul din aceşti critici să ofere aceste remarci la momentul respectiv, deşi unii dintre ei au apucat acele vremuri. Dar dacă poveţelor conţinute în Populorum nu le-a fost oferită cuvenita atenţie dintru început astfel că au ajuns a fi discreditate în 2009, cel puţin acestea au fost dezbătute. Când a avut loc această dezbatere? De ce este Populorum examinată critic abia acum, după ce paguba a fost produsă?

Repet: numai cel mai neînţelegător sau superstiţios catolic ar crede că autoritatea Papei asupra credinţei şi moralei l-a înzestrat cu un soi de magică clarviziune în privinţa celui mai bun model ce trebuie urmat în vederea dezvoltării Lumii a Treia. Dacă ar fi adevărat, atunci ştiinţa economică în general şi cea de dezvoltare în particular ar trebui împreună abandonate imediat, căci doar câteva simple întrebări adresate Papei ar întoarce răspunsurile necesare.

Din acest motiv Papa Leon XIII a spus odată:

De-ar fi să mă pronunţ asupra fiecărei potenţiale probleme economice, ar însemna să mă amestec în libertatea oamenilor de a-şi rezolva propriile afaceri. Cazurile specifice trebuiesc soluţionate în domeniul faptic, în funcţie de situaţie atunci când ele au loc.… Oamenii trebuie să pună în practică acele concepte ale căror principii au fost plasate dincolo de orice dispută…. Acestea trebuiesc lăsate spre soluţionare în seama timpului şi experienţei.

Păcatul omisiunii

Alături de adăpostirea unor mult mai nefericite formulări, Caritas in Veritate reprezintă totodată şi o uriaşă oportunitate irosită. Există îngrijorări de un legitim interes moral ce aşteaptă a fi adresate, legate de structura sistemelor monetare ale mapamondului, dar Benedict XVI nu le ia în discuţie.

Dacă sunteţi preocupaţi de aspectele morale, vă sugerez remarcabila lucrare a lui Jörg Guido Hülsmann, The Ethics of Money Production [Etica Producţiei Monetare], sau cartea mea The Church and The Market. (Primul titlu a fost primit cu mare entuziasm în The Wanderer de către Paul Likoudis, un om deosebit pe care l-aş clasifica drept distributist al celei de-a treia căi, oarecum, deci prestigiul acestei lucrări răzbate dincolo de cercurile Misesiene.) Hülsmann arată că tradiţia Catolică poartă amplă mărturie împotriva imoralităţii deprecierii monetare, sistemului bancar cu rezerve fracţionare, şi altor numeroase platitudini cărora le oferim rareori atenţie. Aşa cum susţine Hülsmann, nu există nici o justificare, morală sau economică, în favoarea sistemului monetar sub care suntem forţaţi să trăim – un sistem ce nu a fost vreodată introdus voluntar ci impus prin violenţă, poliţia fiind împuternicită să suprime alternativele. Insidioasa natură a monopolului guvernamental asupra banilor devine clară atunci când moneda degenerează în hiperinflaţie, ale cărei exemple cunoscute au avut loc în totalitate la umbra monopolului sistemelor monetare fiduciare. Deşi nu în întregime un sistem manevrat de stat, acesta este cât se poate de străin de piaţa liberă.

Sistemul actual implică o bancă centrală împuternicită de guvern cu un monopol exclusiv asupra creării mijloacelor legale de plată, şi însărcinată cu supervizarea unui cartel aparent format din bănci comerciale private dar şi privilegiate de stat. Devalorizarea monetară îi împiedică pe oameni să economisească în vederea asigurării zilei de mâine fără a deveni speculanţi într-un fel sau altul. Un sistem monetar solid, pe de altă parte, permitea omului de rând să agonisească prin simpla acumulare a monezilor de metal preţios, care, pe vremea când acestea serveau rolul de bani, îşi păstrau ori sporeau valoarea odată cu trecerea vremii. Cine mai economiseşte astazi punând la saltea Note ale Rezervei Federale? Cei mai vulnerabili membri ai societăţii trebuie să se avânte acum pe piaţa bursieră ori să-şi asume alte feluri de riscuri numai pentru a-şi păstra avutul. Nu este oare şi aceasta o chestiune morală? Sistemul actual dă naştere ciclului economic atunci când încearcă să coboare ratele dobânzii sub nivelul celor stabilite de piaţa liberă. Lipsa de coordonare din interiorul structurii de producţie, rezultată de aici, plasează economia pe o pistă pe care nu poate sta la nesfârşit. Crahul împinge apoi nenumărate gospodării în debandadă, şi în mod inevitabil încurajează cel mai abject şi prădalnic comportament din partea firmelor aflate în căutarea unui colac de salvare de care să se agaţe.

Monopolul băncii centrale instituţionalizează problema hazardului moral. Nu există nici o limitare fizică în procesului de creare a banilor de hârtie. Din acest motiv, principalii actori ai pieţei ştiu că nu există vreo constrângere fizică în ceea ce priveşte bailout-ul situaţiilor de necesitate extremă. Singurul obstacol, uşor de depăşit, este voinţa politică. Ar trebui să fie suficient de clar cum un astfel de sistem promovează un elevat nivel artificial de toleranţă la risc şi aduce beneficii, pe cheltuiala omului de rând, celor deja bine plasaţi.

Toate aceste argumente şi altele alături de ele sunt prezentate amănunţit în cartea lui Hülsmann şi în cărţile mele Meltdown şi The Church and the Market. Din păcate enciclica neglijează aceste aspecte morale în favoarea a ceea ce personal consider a fi simple avertismente platitudinale despre materialism şi lăcomie, ce pot fi întălnite într-o formă seculară în orice publicaţie de largă circulaţie pe care o puteţi numi. Dacă Papa ar fi adresat îngrijorările de natură morală pe care le-am schiţat aici, ar fi acordat sprijinul prestigiului său tentativei de demarare a unei examinări demult restante a practicilor financiare pe care le acceptăm fără obiecţii. În schimb, deşi cu siguranţă Benedict XVI nu ar admite acest lucru, enciclica a transmis în mare Puterilor Birocratice exact ceea ce vroiau să audă: materialismul şi cupiditatea trebuiesc ţinute în frâu de planificatorii şi stabilizatorii economici. (Quis custodiet ipsos custodes? – Cine-i va veghea pe supraveghetori?, ne putem întreba.) Cu alte cuvinte, regretabil de convenţionalele recomandări ale Caritas in Veritate par a îndemna la şi mai multă reglementare a sistemului actual.

În plus, neglijând aceşti factori instituţionali, enciclica trădează lipsa capacităţii de înţelegere sistematică a ciclurilor economice, iar cititorul este lăsat să creadă, prin clară implicaţie, că sunt cauzate de agregatul acţiunilor de ticăloşenie şi fărădelegilor individuale. Importanta întrebare – anume, de ce aceste acţiuni au loc în mod neaşteptat, în aglomerări ciclice – nu este pusă.

Ce trebuie, în concluzie, să facă un catolic? Răspunsul nu trebuie să ia forma ofertei de capitole şi versete, deoarece Papa nu este (şi niciodata nu a fost considerat ca atare) un monarh absolut ale cărui pronunţări trebuiesc primite în totalitate, până la cea mai nesemnificativă dintre ele, cu linguşiri slugarnice. Orice catolic educat cunoaşte aceste lucruri. De-a lungul voluminoasei structuri a istoriei Bisericeşti, cultul personalităţii – să-i spunem pe nume – cu care Papa Ioan Paul II a fost înconjurat, le-ar fi părut catolicilor de-a dreptul bizar.

Sf. Toma de Aquino a susţinut că un mirean îşi poate mustra prelatul, chiar în mod public, dacă acesta din urmă se face pricină de scandal. Sub titlul “Dacă un om se cade a-şi corecta prelatul,” Sf. Toma de Aquino scrie: “Trebuie observat, totuşi, că dacă credinţa este în pericol, un supus se cade a-şi certa prelatul chiar în public. Astfel Pavel, care era supusul lui Petru, l-a mustrat pe acesta public, vizavi de iminentului pericol provocat de scandalul credinţei.”

Repet, îl apreciez pe Benedict XVI, şi cred că a efectuat schimbări importante, sănătoase, în viaţa Bisericii. Dar anumite pasaje cheie din Caritas in Veritate, pe lângă faptul că sunt nefolositoare sau insuficient analizate, ridică obstacole gratuite în calea convertirii a nenumăraţi Protestanţi şi membri ai altor confesiuni. Dacă povaţa Sf. Toma nu se aplică în acest caz, atunci unde s-ar aplica?