În 2006, lucrurile păreau să meargă prost pentru eforturile militare usamericane din Iraq. Războiul din Iraq a devenit o problemă de maximă importanţă în alegerile pentru Congres în 2006 din Statele Unite. Se admite de către foarte mulţi că republicanii n-au făcut mare lucru în acele alegeri, mai ales pentru că electoratul devenise deziluzionat de viabilitatea şi deci de inutilitatea invaziei nord-americane.

În 11 decembrie 2006 un comitet bi-partizan de cea mai mare importanţă format din figuri ale administraţiei conduse de James A. Baker şi Lee Hamilton a întocmit un raport care făcea apel la o retragere planificată a trupelor americane şi discuţii directe cu Iran şi Syria despre toate problemele arzătoare din Orientul Apropiat.

În ciuda foarte largului sprijin pentru recomandările Baker-Hamilton, Preşedintele Bush a optat pentru un răspuns destul de diferit la situaţia militară gravă, un răspuns care a început să fie cunoscut sub numele de “creştere numerică a trupelor”. Fundamental, strategia nu constra în retragerea trupelor ci în creşterea contingentelor, şi în investigarea diferitelor căi pentru reducerea radicală a violenţei atât împotriva trupelor americane cât şi împotriva iraqienilor.

Acum, la vreo optsprezece luni mai târziu, regimul Bush şi candidatul republican John McCain bat darabana cu succesul creşterii numerice a trupelor. Este adevărat că atacurile îndreptate împotriva militarilor americani au scăzut numeric radical de unde erau în urmă cu optsprezece luni în urmă. Este de asemeni adevărat că violenţa împotriva iraqienilor a scăzut cumva, deşi selectiv. Ca rezultat, a avut loc o schimbare în opinia publică usamericană. Sondajele arată că numărul celor care cred că războiul a fost o “eroare” este aproximativ acelaşi, şi ei încă sunt în favoarea unei retrageri graduale. Ce s-a schimbat este nivelul anxietăţii sau a urgenţei pe care o simte publicul Statelor Unite. Iraq nu mai este principala sa îngrijorare. Atenţia a fost abătută radical spre nivelul scăzut al economiei mondiale şi îndeosebi al economiei americane. Rezultatul net în politica electorală a Statelor Unite este că nici McCain nu atrage votanţi indecişi pe baza succesului creşterii numărului de trupe, nici Obama nu mai coagulează votanţi indecişi pe baza promisiunii retragerii trupelor.

Totuşi încă rămâne întrebarea: Chiar a funcţionat infuzia de trupe suplimentare? Bănuiesc că dacă cineva se uită exclusiv la scăderea numărului de victime în Iraq, ar putea spune că da. Ar fi mers chiar mai bine dacă Statele Unite ar fi putut trimite încă 200.000 de soldaţi. Numai că Statele Unite nu au alţi 200.000 de soldaţi să-i trimită acolo. Iar ţările colaboratoare şi-au retras trupele, nu au trimis nimic suplimentar. Desigur, dacă păcăleşti o grămadă de şeici sunniţi, vor fi de partea Statelor Unite pe moment. Şi dacă instituţionalizezi expulzarea pe baze etnice, aşa cum este în Baghdad, rămâne mai puţin spaţiu pentru unele dintre violenţele inter-iraqiene care au avut loc înainte. Şi dacă Moktada al-Sadr consideră că este mai înţelept să se abţină acum, va avea loc o reducere temporară a violenţei care fusese înainte.

Dar să ne uităm la ce s-a întâmplat peste tot în Orientul Apropiat din cauza creşterii numerice a trupelor [din Iraq]. În noiembrie 2006, Statele Unite şi NATO se felicitau reciproc pentru succesul venit în urma eforturilor din Afghanistan. Dar de atunci, s-au întâmplat două lucruri. Numărul victimelor americane a crescut, întrecându-le pe cele din Iraq. La fel şi violenţa împotriva afghanilor. Dintr-o dată, talibanii se întorc în forţă. Şi acum, pentru prima dată din 2001 încoace, analiştii vorbesc despre posibilitatea ca Statele Unite să piardă războiul din Afghanistan la fel ca cel din Iraq.

Şi să ne uităm puţin la Pakistan. În noiembrie 2006, ţara a avut alegeri relativ democratice, care au adus la putere o legislatură ostilă preşedintelui Muşarraf, persoana pe care totuşi regimul Bush se bazează pentru a formula o politică favorabilă intereselor americane. În consecinţă, Muşarraf s-a luptat să ţină capul deasupra apei. Una dintre metodele prin care a făcut acest lucru a fost încheierea unui acord tacit cu forţele islamiste din regiunea de frontieră nord-vestică care favorizează şi găzduiesc atât al-Qaeda cât şi pe talibani. Recent, acest forţe aproape au ocupat cel mai mare centru urban din regiune. În orice caz, sunt foarte puternice, şi îi ajută în mod activ pe talibani în Afghanistan.

Apoi să aruncăm o privire spre Iran. Iranul ameninţă sus şi tare. Şi Israelul când vine vorba despre Iran. Şi Dick Cheney. Realitatea este, totuşi, că Iranul este mai puternic ca oricând. Şi şi-au întărit în orice fel legăturile cu cele două grupuri din Iraq pe care se bazează Statele Unite – guvernul al-Maliki şi kurzii. Iranul de fapt are multe interese în comun cu Statele Unite în Afghanistan. Dar Statele Unite sunt incapabile să profite de această alianţă geopolitică pentru că insistă să vadă Iranul ca pe demonul rău al Orientului Apropiat.

Acum să ne uităm din nou la Iraq. Statele Unite au sperat că, cu o creştere a numărului trupelor atât de “plină de succes”, ar putea obţine din partea Iraqului semnarea anul acesta a unei înţelegeri privind statutul forţelor, care ar însemna în practică staţionarea trupelor şi a bazelor americane în Iraq pentru următoarele decenii. În loc de aceasta, al-Maliki a afirmat clar că, nu numai că Iraqul nu ar semna mai mult decât o înţelegere interimară, dar nici măcar pe aceasta nu o vor face dacă Statele Unite nu avansează un calendar al retragerii, ceva ce nici Bush nici McCain nu vor să ia în calcul.

Aş putea continua – cu Liban, Israel/Palestina, Statele din Gold. Adevărul este că Statele Unite sunt în mod categoric mai slabe este tot în Orientul Apropiat la optsprezece luni după ce numărul trupelor în Iraq a crescut. Oare acest lucru nu s-a întâmplat parţial, poate în mare măsură, tocmai din cauza creşterii numărului de soldaţi? Orientul Apropiat de azi este ca un mare balon geopolitic. Dacă-l prezezi într-un punct, aerul se va deplasa pur şi simplu în alt punct. Iar balonul devine din ce în ce mai fragil. Acum e pe punctul de a pocni.

[Copyrightul aparţine lui Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi autorizaţii, inclusiv privitoare la traduceri şi la postări pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights@agenceglobal.com, 1.336.686.9002 sau 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea pentru download, trimitere electronică sau prin e-mail către terţi, cu condiţia ca textul să rămână intact iar nota privind copyrightul să fie inclusă. Pentru a contacta autorul, scrieţi la immanuel.wallerstein@yale.edu.

Aceste comentarii, publicate de două ori pe lună, intenţionează să fie reflecţii la scena lumii contemporane, aşa cum sunt ele percepute nu din perspectiva titlurilor de pe prima pagină ci pe termen lung.]