Activiştii folosesc noţiuni cum ar fi „siguranţă”, „toleranţă” şi „homofobie” ca tactici pentru promovarea homosexualităţii în şcolile de stat.

de Louis P. Sheldon, preşedintele Coaliţiei pentru Valori Tradiţionale, Statele Unite

Gerald Hannon este un pedofil homosexual care promovează în mod deschis abrogarea legilor privind vârsta minimă pentru întreţinerea de relaţii sexuale (vârsta consimţământului). Deşi legile privind vârsta consimţământului diferă de la ţară la ţară şi de la stat la stat, peste tot există o limită de vârstă sub care un adult nu are voie să întreţină relaţii sexuale cu un copil. Hannon şi aliaţii săi homosexuali doresc însă abrogarea legilor care incriminează relaţiile sexuale cu copii.

Ca parte a campaniei lui pentru legalizarea sexului cu copii, Hannon şi activiştii homosexuali solicită introducerea de programe agresive de recrutare în şcolile de stat. Dacă vrei să găseşti copii, unde îi cauţi dacă nu în şcoli? La urma urmei, din moment ce perechile de homosexuali nu se pot reproduce, atunci trec la copiii altora pentru racolare şi transformare în homosexuali.

Hannon, în cartea sa Lavender Culture, se plânge că „mişcarea pentru drepturile homosexualilor” dispune de prea puţini copii implicaţi. Situaţia trebuie să se schimbe, afirmă el. „În prezent, nu avem nici o organizaţie constituită numai din tineri… Atragerea celor tinerilor în mişcarea homosexualilor, în număr mare, trebuie să reprezinte provocarea pentru următoarea fază a mişcării. Este o provocare pe care ne-o stabilim noi înşine”.

Cum vor racola Hannon şi ai săi copii? Răspunsul lui Hannon este simplu: „propagandă”. Cum? Creând cluburi pentru tinerii homosexuali, cu consultanţi adulţi care să servească drept mentori. Hannon afirmă că aceste cluburi trebuie să-i iniţieze pe copii în ale homosexualităţii – o lume bizară în care „sentimentul de apartenenţă îi face să vadă valorile heterosexuale pe care trebuie să le respecte acasă, la şcoală sau serviciu ca neadevărate, ca şi cum ei ar aparţine unui alt timp şi spaţiu… [unde] părinţii sunt o sursă permanentă de exasperare şi amuzament.”

De observat dispreţul lui Hannon faţă de părinţi. Mentorii lui homosexuali ar trebui să creeze o lume în care părinţii constituie obiect de dispreţ din cauza ideilor lor demodate despre moralitatea tradiţională. Tinerii „iniţiaţi” în această lume ciudată a homosexualitătţii ar trebui educaţi să respingă valorile morale ale părinţilor lor.

Dr. Judith Reisman, autoarea cărţii Kinsey, Crimes & Consequences [Kinsey, infracţiuni şi consecinţe], a scris recent o lucrare importantă despre Hannon şi despre planurile pe care le au homosexualii pentru copii. Ea afirmă: „Dat fiind că mişcarea homosexualilor cere de mult timp eliminarea vârstei consimţământului, cei familiarizaţi cu scrierile lor realizează că îngrijorarea părinţilor că pederaştii şi pedofilii ar putea folosi şcolile pentru recrutarea de copii sunt întemeiate.”

Cu cât homosexualii vor intra mai mult în şcolile de state, cu atât mai mulţi copii vor fi molestaţi şi îndoctrinaţi cu idei pro-homosexualitate. Mulţi îşi vor găsi sfârşitul în această lume.

Reisman menţionează studiul realizat de dr. Gene Abel asupra procentelor foarte diferite de molestări comise de pedofilii homosexuali (cunoscuţi ca pederaşti) faţă de molestările săvârşite asupra fetelor de pedofilii heterosexuali. Într-un eşantion de 153 de pederaşti homosexuali auto-declaraţi, s-au mărturisit în total 22.981 de victime. Aceasta reprezintă 150,2 băieţi per agresor. Agresorii de fete au săvârşit 4.435 atacuri, reprezentând 19,8 fete per pedofil heterosexual.

Potrivit lui Abel, pedofilii homosexuali „agresează sexual băieţi cu o incidenţă de cinci ori mai mare decât molestarea fetelor.” [1]

Modelul Massachusetts

Evenimentele recente din statul american Massachusetts arată cât de departe a ajuns mişcarea homosexualilor în eforturile ei de recrutarea copiilor în acest stil de viaţă deviant. Massachusetts a devenit statul model pentru activismul homosexual în rândul copiilor, afirmă Brian Camenker, preşedintele Coaliţiei pentru Drepturile Părinţilor [Parents Rights Coalition, PRC], o asociaţie pro-familie din oraşul Newton, Massachusetts.

În mai 2000, PRC a fost implicată într-o luptă juridică şi morală împotriva activiştilor homosexuali din cadrul Departamentului de Stat pentru Educaţie şi Sănătate, precum şi împotriva asociaţiei de homosexuali Gay, Lesbian and Straight Education Network (GLSEN), o reţea de educatori homosexuali care încearcă să normalizeze homosexualitatea în şcoli.

Scott Whiteman, angajat PRC, a participat la conferinţa GLSEN “Teach Out” organizată pentru profesorii şi adolescenţii de la Tufts University, pe 25 martie 2000. Aici Whiteman a înregistrat pe casetă secvenţe din mai multe ateliere. Unul dintre acestea era intitulat „Ce nu ţi se spune la ora de Educaţie pentru Sănătate despre sexul şi sexualitatea homo. Un atelier numai pentru tineri în vârstă de 14-21 ani”. La acest atelier, Whiteman a ascultat cum două lesbiene şi un homosexual (instructori HIV angajaţi de stat) îi învăţau pe copii cum să practice „fisting”. Fisting-ul este o practică sexuală a homosexualilor – un partener îşi introduce braţul în anusul celuilalt partener. Instructorii analizau aspectele pro şi contra ale înghiţirii spermei în urma sexului oral.

Pe holurile de lângă ateliere mai mulţi homosexuali amenajaseră mese unde distribuiau diferite materiale de propagandă. O „clinică sexuală” le oferea adolescenţilor „seturi de buzunar”. Fiecare conţinea două prezervative, două şerveţele umede antiseptice şi şase bandaje. Potrivit celui care distribuia seturile, bandajele erau utile atunci când „sexul devine dur”. The Massachusetts News, o publicaţie conservatoare de pe internet a relatat prima evenimentul, care însă a ajuns la cunoştinţa publicului din ţară în momentul în care WorldNetDaily a realizat un material cu experienţa trăită de Whiteman la conferinţa GLSEN. [2]

Ulterior, directorul Departamentului pentru Educaţie a concediat o lesbiană instructor HIV, a acceptat demisia altei lesbiene şi a desfiinţat postul deţinut de homosexualul instructor HIV.

Urmare a dezvăluirii celor petrecute acolo, Brian Camenker şi Scott Whiteman au fost daţi în judecată de una dintre cele două lesbiene instructor şi de un adolescent care participase la conferinţă. Aceştia au pretins că le-au fost încălcate drepturile la intimitate atunci când Whiteman le-a înregistrat comentariile. Camenker şi Whiteman au primit interdicţia de a mai discuta cele auzite la conferinţă sau de a distribui înregistrarea făcută acolo. Iniţial judecătorul a emis un ordin de restricţie prin care presa nu mai putea prezenta conţinutul casetei, însă avocaţii homosexualilor i-au cerut să anuleze această interdicţie.

Cum s-a ajuns aici?

Activitatea GLSEN de racolare a copiilor din şcolile de stat din Massachusetts reprezintă un exemplu clasic de înşelare şi manevră politică. Kevin Jennings, director executiv al GLSEN, a descris el însuşi tacticile folosite în Massachusetts, vorbind în faţa unui grup de homosexuali la o conferinţă a asociaţiei Human Rights Campaign, pe 5 martie 1995. În observaţiile sale, Jennings recomanda folosirea aceloraşi tactici şi în alte circumscripţii şcolare. Îl vom cita extensiv, datorită importanţei celor afirmate de el:

„Dacă dreapta radicală va reuşi să ne prezinte ca agresori de copii, atunci vom pierde. Limbajul lor – „promovarea homosexualităţii” este un exemplu – conţine insinuări mai mult sau mai puţin subtile în sensul că noi stăm cu ochii pe copiii lor. Avem de învăţat din lupta pentru libertatea avortului, unde utilizarea inteligentă a termenului „pro-life” [pentru viaţă] i-a ajutat pe cei care se opuneau avortului la cerere să prezinte cazul în favoarea lor, ca să nu ne trezim că suntem puşi la colţ chiar înainte de începerea discuţiilor.”

„În Massachusetts, reformularea eficientă a problemei a constituit cheia succesului Comisiei oficiale pentru probleme ale tinerilor homosexuali şi lesbiene. Am preluat imediat cuvântul cheie al oponenţilor – siguranţă – şi am arătat că homofobia reprezintă un pericol la adresa siguranţei elevilor şi studenţilor, într-un mediu unde violenţa, insultele, problemele de sănătate şi sinuciderea sunt frecvente. Intitulându-ne raportul „Şcoli sigure pentru tinerii homosexuali şi lesbiene”, i-am pus automat pe oponenţi în defensivă şi le-am distrus principalul argument. Această reformulare le-a anulat argumentele şi i-a aşezat într-o permanentă poziţie de explicare.”

„A găsi reformularea potrivită pentru comunitatea ta reprezintă cheia succesului. Aceasta trebuie corelată cu acele valori universale la care aderă publicul general.”

„În Massachusetts, nimeni nu putea vorbi împotriva ideii noastre şi să afirme „De ce, da, eu cred că elevii ar trebui să se împuşte între ei”. Aceasta ne-a permis să stabilim noi termenii dezbaterilor.”

„În Massachusetts, am realizat un mediu în care tinerii pot afirma prioritatea noastră numărul unu. Ştim că, în faţa relatărilor tinerilor care au avut de suferit în urma homofobiei, oponenţii noştri ar trebui să-i atace pe cei victimizaţi, ceea ce i-ar pune într-o poziţie defavorabilă, din care cu greu se poate ieşi cu imaginea neşifonată. Şi mai important, ne-am asigurat că aceşti tineri s-au întâlnit cu oficialii astfel încât atunci când rândul viitor va fi ceva de votat, să existe o persoană cu o anumită poveste ataşată subiectului de votat. Am vrut ca oficialii să-şi amintească un anumit tânăr în momentul în care votează. Ca urmare, am câştigat votul din Senat cu 33-7”.

[Citatele provin dintr-un articol publicat în Massachusetts News.] [3]

Fostul guvernator creează „Comisia pentru Tinerii Homosexuali şi Lesbiene”

Tactica GLSEN a funcţionat în Massachusetts. Homosexualii au promovat ideea de „siguranţă” pentru „tinerii homosexuali” şi au avansat ideea că adolescenţii homosexuali se sinucid în număr record. Activiştii au folosit statistici contrafăcute ale sinuciderilor din rândul tinerilor, realizate de activistul homosexual Paul Gibson din San Francisco. Lucrarea sa, „Gay Male and Lesbian Youth Suicide” [Suicidul în rândul tinerilor homosexuali şi lesbiene] a reprezentat documentul de bază al unui raport din 1989 asupra ratei suicidului în rândul tinerilor realizat de Departamentul federal pentru Servicii Medical şi Sociale (HSS). Deşi raportul lui Gibson a fost contestat de dr. Louis Sullivan, fost secretar al HSS, activiştii homosexuali continuă să folosească statisticile măsluite ale lui Gibson. Potrivit lui Gibson, adolescenţii homosexuali înregistrează o „epidemie” de sinucideri. Gibson afirma, de pildă, că suicidul în rândul tinerilor homosexuali şi lesbiene reprezintă o treime din totalul sinuciderilor în rândul tinerilor; tinerii homosexuali au o incidenţă a suicidului de 2-3 ori mai mare decât corespondenţii heterosexuali; suicidul constituie principala cauză a decesului la tineri homosexuali şi lesbiene; aceste sinucideri sunt deseori rezultatul „homofobiei interioare”.

Statisticile contrafăcute de Gibson au fost respinse categoric de numeroşi experţi pe probleme de suicid. În raportul său, Gibson menţionează un autor care specula în 1985 că anual se sinucid 3.000 de adolescenţi homosexuali. Aceasta constituie o imposibilitate statistică din moment ce această cifră depăşeşte cu mai mult de o mie totalul sinuciderilor din rândul tinerilor.
Dr. David Shaffer, psihiatru la Columbia University şi specialist pe probleme de suicid în rândul tinerilor, este sceptic faţă de statisticile lui Gibson: „Am analizat îndelung matematica lui Gibson, dar în cele din urmă mi s-a părut a fi mai degrabă o scamatorie matematică”.

Peter Muehrer, directorul programului de Sănătate Mintală pentru Tineri din cadrul departamentului de Medicină Profilactică şi Comportamentală de la Institutul Naţional pentru Sănătate Mintală, afirmă despre cercetările lui Gibson’s că „nu există nici o dovadă ştiinţifică în sprijinul datelor acestuia”.

Chiar şi Joyce Hunter, fost director al Asociaţiei Naţionale pentru Sănătatea Homosexualilor şi Lesbienelor, afirmă că încă nu se ştie dacă există vreo legătură între homosexualitate şi suicidul în rândul tinerilor.

Ca urmare a propagandei şi dezinformării organizate de homosexuali, fostul guvernator William Weld a creat o comisie pentru tinerii homosexuali. Aceasta dispune în prezent de un buget anual de 1,5 milioane de dolari pentru a promova „şcoli sigure” în statul Massachusetts şi pentru a contracara „homofobia”. Contribuabilii din Massachusetts sunt făcuţi să plătească pentru racolarea şi stricarea copiilor lor. [4]

Instructor HIV folosit ca paravan pentru promovarea perversiunilor sexuale

Efortul de a folosi HIV şi „siguranţa” ca scuze pentru pătrunderea în şcolile de stat nu reprezintă o tactică nouă a activiştilor homosexuali. În 1994, editorialista Mona Charen prezenta „Programa Curcubeu” impusă de Departamentul de Educaţie copiilor din şcolile din New York City.

Educatorii din acest oraş au organizat un program de „consultare” în colaborare cu Asociaţia pentru Sănătatea Bărbaţilor Homosexuali [Gay Men's Health Crisis]. Împreună au sponsorizat conferinţa „Tinerii pentru tineri despre HIV/SIDA”, destinată tinerilor cu vârste între 12 şi 24 de ani. Aceasta a avut loc la Centrul Medical al Universităţii din New York pe 12 februarie 1994.
Ca parte a contribuţiei sale la programul de „educaţie”, Asociaţia pentru Sănătatea Bărbaţilor Homosexuali a prezentat Programa Curcubeu, chipurile un program pentru prevenirea HIV/SIDA destinat tinerilor.

Ce se ascundea în Programa Curcubeu? Mona Charen descrie câteva dintre materiale:

„Pliantele înmânate elevilor de şcoală primară şi liceu conţineau imagini ale unei femei cu picioarele depărtate, în faţa unui pumn (într-o mănuşă de cauciuc). Fistingul între lesbiene, explica materialul, poate fi plăcut dacă participantele folosesc mănuşi de cauciuc. De fapt, fistingul este o practică dureroasă şi periculoasă care a condus la multe accidente şi chiar la un deces cunoscut la zi”.

„Există instrucţiuni pentru cei care vor să încerce „duşurile de aur” (practici sexuale cu urină), clisme, scalpele şi lame de ras. Capitolul intitulat „manşete şi baloane” le recomanda tinerilor să folosească mănuşi de cauciuc şi să nu uite să spele tijele, bicele, dopurile etc. A se vedea secţiunea despre jucării sexuale”.

„În ceea ce priveşte materialele pentru lesbiene, acestea se rezumau la o reclamă foarte detaliată la sadomasochism. Tonul degajat din pliante nu se schimba nici în cazul instrucţiunilor pentru curăţarea acelor şi a altor „accesorii” pentru administrarea intravenoasă a drogurilor.” [5]

Aceste lucru sună foarte asemănător cu ceea ce le predau GLSEN şi Departamentul de Educaţie tinerilor de la Tufts University.

Propaganda GLSEN infestează şi şcolile din Seattle

Părinţii din Seattle au fost revoltaţi şi au ripostat în momentul în care au aflat de programele de racolare din şcolile de stat. O asociaţie a părinţilor şi profesorilor, intitulată „Părinţii şi Profesorii pentru Şcoli Responsabile” (PTRS) încearcă să stăvilească influxul de propagandă homosexuală din şcoli.

Asociaţia Naţională pentru Cercetarea şi Terapia Homosexualităţii (NARTH) a publicat o scrisoare deschisă redactată de PTRS pentru alertarea părinţilor în privinţa tacticilor folosite în Seattle pentru homosexualizarea sistemului educaţional de stat. Potrivit celor de la PTRS, activiştii homosexuali au făcut presiuni asupra Inspectoratului Şcolar local şi asupra Primăriei pentru a obţine crearea unui Consiliu pentru Minorităţile Sexuale. În plus, activiştii au întocmit o programă intitulată „Viaţa de familie şi sănătatea sexuală” pentru clasele 5-12. Materialul a fost anume realizat pentru a-i face pe copii să aprobe relaţiile homosexuale. La fel ca în New York, homosexualii s-au folosit de SIDA ca paravan pentru a pătrunde în şcoli. Municipalitatea Seattle s-a alăturat şi ea eforturilor GLSEN şi ideii de „şcoli sigure”. Când a început să cerceteze activitatea GLSEN, asociaţia părinţilor din Seattle a descoperit că websiteul GLSEN conţinea numeroase linkuri către siteuri pornografice. GLSEN, în colaborare cu Pride Foundation (o altă asociaţie de activişti homosexuali) au reuşit să plaseze cărţi pro-homosexualitate în bibliotecile şcolilor de stat. Una dintre aceste cărţi, One Teenager in Ten [Un adolescent din zece], îi încurajează pe copii să frecventeze în barurile pentru homosexuali pentru a se întâlni cu homosexuali adulţi. [6]

Odată ajunşi în şcoli, homosexuali trec la reducerea la tăcere a oponenţilor. Cea mai eficientă armă a lor este folosirea „homofobiei” şi a „incitării la discriminare” ca scuze pentru reducerea la tăcere a celor care se opun activităţilor lor. Homosexualii pretind că critica la adresa practicilor lor conduce la discriminare şi în cele din urmă la violenţă şi chiar crimă. De asemenea, pretind că „incitarea la discriminare” îi face pe tinerii homosexuali să se sinucidă.

Deşi aceste argumente sunt false, ele reuşesc să-i intimideze pe directorii de şcoli şi pe politicienii care nu au curajul să le stea împotrivă.

Copiii îşi pun viaţa în pericol atunci când se auto-identifică drept homosexuali

Deşi nu există nici o dovadă a vreunei „epidemii” de sinucideri în rândul tinerilor homosexuali, există copii nesiguri de sexualitatea lor, ce recurg la suicid. Potrivit dr. Charles Socarides, unul dintre psihoterapeuţii de frunte care trata tulburările de identitate sexuală, sinuciderile săvârşite de adolescenţii care se consideră homosexuali nu sunt rezultatul atitudinii familiei sau presiunilor religioase, ci a faptului că „aceşti copii nu se pot accepta aşa cum sunt… Nu se pot împotrivi acestui comportament nenatural. Ei vor să-i ajute cineva şi acesta este motivul disperării lor. Ştiu că aceasta este împotriva realităţilor biologice ale vieţii.” [7]

Dr. Joseph Nicolosi este fondatorul NARTH. Este, de asemenea, autorul lucrării Terapia Reparativă a Homosexualităţii Masculine. Din această poziţie, este unul dintre principalii oponenţi ai programelor pro-homosexualitate din şcolile de stat. În analiza sa asupra pericolelor reprezentate de grupurile de homosexuali cum ar fi Project 10 (înfiinţat de profesoara Virginia Uribe), dr. Nicolosi scria:

„Cred că este o mare greşeală să-i încurajăm pe adolescenţii cu sentimente homosexuale să se identifice drept „gay” – şi astfel să-i facem să ia decizii care le afectează întreaga viaţă, cu implicaţii chiar fatale. Totuşi, chiar acesta este scopul grupului Project 10 şi al altor grupuri similare, care au apărut în multe şcoli de stat din toată ţara.”

„Project 10 este înfiinţat pornind de la ideea foarte îndoielnică că există tineri „homosexuali” care trebuie susţinuţi în homosexualitate. Sunt ignoraţi factorii de formare care stau la baza homosexualităţii. Adolescentul pendulează între sentimente sexuale şi romantice intense. În acelaşi timp, este foarte nesigur de identitatea sa. Anii adolescenţei servesc drept fază de tranziţie, când nevoile afective, emoţionale şi de identificare capătă conotaţii erotice. În această perioadă se pot forma comportamente sexuale cu valenţe de dependenţă. Mai târziu, la maturitate, dacă persoana încearcă să aibă o viaţă heterosexuală, va constata că tranziţia este foarte dificilă. Deja s-a auto-clasificat ca homosexual şi dispune de reflexe comportamentale sexuale adânc înrădăcinate.” [8]

Pericolul auto-identificării ca homosexual la o vârstă fragedă este confirmat şi de studiul doctorului Gary Remafedi de la University of Minnesota. El a studiat cinci variabile ale tinerilor homosexuali care au încercat să se sinucidă: vârsta la care s-au auto-identificat drept homosexuali sau bisexuali, consumul de droguri, rolurile feminine asumate, impulsurile infracţionale şi agresiunile sexuale.

El a remarcat că „problemele de familie” reprezintă motivul cel mai frecvent al tentativelor de suicid în rândul acestor tineri. A descoperit însă şi că auto-identificarea are o influenţă majoră asupra acestei gândurilor de suicid. Potrivit lui Remafedi, factorii cei mai probabili care contribuie la o tentativă de sinucidere sunt: „…neconformitatea sexuală [comportament specific sexului opus] şi o dezvoltare psihosexuală precoce [experienţe sexuale timpurii] conduc la o predispoziţie spre auto-distrugere. Fiecare an petrecut sub eticheta de homosexual sau bisexual sporeşte şansele de sinucidere cu 80%.” [9]

Astfel, principalii factori de risc la tinerii homosexuali sunt:: 1. auto-identificarea timpurie; 2. experienţele sexuale timpurii; 3. Comportarea asemenea unui membru al sexului opus. Din cele observate de dr. Nicolosi şi dr. Remafedi, un adolescent racolat de homosexuali la o vârstă timpurie va ajunge să creadă că aşa s-a născut. Cu cât petrece mai mult timp cu acest gând, cu atât deprinde un comportament mai bine fixat şi cu atât îi va fi mai greu ulterior să se elibereze de acesta. Ca urmare, mulţi adolescenţi care se auto-identifică drept homosexuali ajung la gânduri de sinucidere din cauza conflictelor interioare legate de comportamentul pe care îl au.

Traducere si adaptare: Bogdan Mateciuc. Descarcati studiul in format .doc.

—
Bibliografie

1. Judith Reisman, studiu în curs de publicare asupra eforturilor homosexualilor în şcolile de stat, 13 februarie 2000, Institute for Media Education., pag. 9-13.
2. Frank York, “Public employees teach kids ‘gay sex’,” WorldNetDaily, 9 mai 2000.
3. “Governor’s Commission Lies Again About ‘Safety and Suicide’,” The Massachusetts News, arhive web.
4. Ibid.
5. Mona Charen, “In New York, a lurid curriculum for mere 12-year-olds,” Colorado Gazette-Telegraph, mai 1994.
6. “First AIDS Education, Then ‘Safe Schools,’ Then Gay Advocacy,” National Association for the Research and Therapy of Homosexuality, Web site.
7. “Suicide Attempts Not Result of Discrimination,” TVC SHAPE report, p 5.
8. Dr. Joseph Nicolosi, “The Seven Fallacies Behind ‘Project 10,’” Family Research Council Insight report, iulie 1993, pag. 1.
9. “Homosexual Identity Promotion is What Causes Suicides,” TVC SHAPE report, pag. 4.