Diana Iane

Motto: „Secuii şi ungurii înseamnă două lucruri deosebite, şi secuiul din popor când i se spune că este ungur el protestează(…)”. N. Iorga

PE 15 MARTIE, în fiecare an, comunitatea maghiară din România serbează ziua naţională a Ungariei. Mitingul organizat cu această ocazie are dublu scop: să arate existenţa unei legături istorice între Transilvania şi Ungaria şi să creeze o stare de spirit antiromânească în rândul cetăţenilor români de sorginte maghiară. Cum au făcut-o întotdeauna, ungurii le refuză însă românilor din Ungaria manifestările cu caracter naţional, principiul reciprocităţii fiind complet ignorat. De data aceasta, s-a mai adăugat obiectivelor mitingului şi “proclamarea autonomiei ţinutului secuiesc”. Este de departe o manevră a UDMR-ului, care de 16 ani a adoptat politica paşilor mărunţi, fiind sprijinat puternic de Budapesta. În februarie, s-a deschis un post de televiziune maghiar şi un post de radio în Ardeal. Reprezentanţii UDMR au făcut numeroase memorandumuri ca România să nu fie primită în UE, ceea ce ar asigura superioritatea maghiarilor, şi dreptul de a interveni în Transilvania. În 1993, Marko Bela anexa unui astfel de memorandum o hartă care să demonstreze drepturile ungurilor asupra Trannsilvaniei. Chiar recent, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1735, promovată de Gyorgy Frunda, prin care se cere statelor membre să-şi modifice Constituţiile astfel încât să nu mai fie definite pe bază etnică.

Ce legătură există însă între ziua naţională a Ungariei şi secui? Istoric, nici una. Este surprinzător gradul de deznaţionalizare la care au fost aduşi secuii de către revizionismul maghiar.

În întreaga lor istorie, ungurii au fost prea puţini numeric pentru pretenţiile lor prea mari. De aceea au procedat la asimilarea naţionalităţilor conlocuitoare, cel mai adesea prin maghiarizare forţată. Câţi români nu au fost siliţi să-şi schimbe numele pentru a scăpa de cruzimea maghiară, cel mai recent exemplu fiind cel din perioadă horthystă?, când au fost schimbate până şi numele de pe crucile româneşti. Noi, însă, nu am încercat niciodată deznaţionalizarea altora, aşa că nu înţelegem rostul autonomiei. A cere autonomie pentru ţinutul secuiesc, lăsând la o parte ilegitimitatea istorică a acestui ţinut, înseamnă a cere drepturi speciale, care să transforme o minoritate într-o aristocraţie. Democraţia trebuie să fie aceeaşi pentru toţi. Că după 1989 mulţi secui s-au declarat unguri, renegându-şi originea, pentru a beneficia de avantaje materiale, acesta este un fapt pe larg cunoscut. Să fi uitat secuii că nobilii maghiari le-au retras la un moment dat drepturile şi i-au transformat din oameni liberi în iobagi? „Cu secuii avem o simbioză, adică o viaţă împreună, cu ungurii numai o vecinătate”.^[1]

Contoversata origine a secuilor

„Problema ungarismului nu poate fi separată de cea a secuilor şi de cea a deznaţionalizării românilor”. ^[2]. Prima atestare a secuilor este în 1213, fiind amintiţi în oastea comitelui Sibiului. Originea lor a născut numeroase polemici. Ungurii consideră că au fost colonizaţi pentru apărarea graniţei răsăritene împotriva popoarelor migratoare. Episcopul Napragy îi considera „seminţie scitică, care pe vremuri era alcătuită numai din oameni liberi”. S-a vorbit chiar de o origine dacică a acestora. Cert este că printre secui au fost asimilaţi de-a lungul timpului numeroşi români, care ar trebui să-şi amintească de aceasta. N. Iorga leagă originea secuilor de azi de chemarea cavalerilor teutoni de către regii Ungariei, în jurul anului 1200, în Ardeal, pentru apărarea graniţelor estice. ”Dar cavalerii grămădiseră oameni de pretutindeni la graniţa răsăriteană, în rândul întâi unguri, dar şi unii români din masa veche a populaţiei româneşti din văile Carpaţilor, pe care nimeni şi nimic nu i-a putut înstrăina din sălaşurile lor cele vechi. De acolo se trag secuii de azi, rămaşi după retragerea teutonilor în seama regilor. Încetul cu încetul, foarte mulţi români de credinţă răsăriteană care erau aşezaţi aici ca grăniceri s-au pierdut, ca religie întâi, apoi ca limbă, dar nu şi ca neam, în rândul secuilor din cel trei scaune” ^[3]

Se vede clar că între secui şi unguri nu poate fi pus semnul egalităţii. Manipularea secuilor este doar una din măsurile luate pentru realizarea visului de veacuri al poporului maghiar, care a acţionat întocmai ca presupusul testament al ţarului Petru cel mare: refacerea coroanei Sfântului Ştefan. Coroana Sf. Ştefan a devenit obiect de idolatrie în istoria poporului maghiar. Ceea ce se uită însă este că expansiunea acestui regat s-a făcut „nu în calitate naţională, ci în cea religioasă, catolică” (N.Iorga). Ştefan era „rege prin creaţie apostolică”, Papa având nevoie de o forţă barbară pentru răspândirea catolicismului. Pentru această misiune ungurii erau prea puţini, şi de acea s-a apelat la colonizarea cu saşi, secui, şi chiar la chemarea teutonilor în Ţara Bârsei şi ţinutul Severinului.

Semnificaţia zilei de 15 martie pentru români

15 martie 1848: proclamarea independenţei Ungariei şi ieşirea de sub absolutismul Imperiului Habsuburgic. Refuzând altor popoare ceea ce revendică pentru ei înşişi, ungurii se pregătesc să înglobeze în „Ungaria mare” vecinii: românii din Transilvania, polonezii din Galiţia, o parte din croaţi şi slovaci, şi asta sub privirele îngăduitoare ale împăratului Ferdinand.

18 martie 1848: alipirea forţată a Transilvaniei la Ungaria. Imediat începe politica de maghiarizare şi mulţi dintre noii locuitori ai Ungariei sunt terorizaţi şi chiar ucişi. După ce zguduise Parisul, revoluţia a trecut la Viena şi de aici în tot Imperiul Habsburgic, dar cu alte revendicări. Popoarele slave din Imperiul Habsburgic (sârbii, croaţii, slovacii, o parte a polonezilor) speră într-o intervenţie a ţarului, care treptat preluase rolul de continuator al Bizanţului şi apărător al ortodoxiei. Românii din Ardeal, care demonstraseră încă de la Răscoala lui Horea (1784) că au o conştiinţă naţională, îşi cereau drepturile, aspirând la unitate. Împotriva tuturor acestora, Casa de Austria a ales să joace pe cartea maghiară, carte fatală care putea să ducă puţin mai târziu chiar la căderea Vienei sub asaltul trupelor maghiare.

29 mai 1848, Dieta de la Cluj, dominată de unguri, va vota alipirea Transilvaniei la Ungaria, pantru ca pe 10 iunie alipirea să fie recunoscută de împărat. Transilvania însemna la acea vreme doar o parte din cea ce înseamnă astăzi. Restul fusese deja anexat Ungariei: comitatele bănăţene Caraş-Severin şi Timiş-Torontal în 1779 şi părţile ungurene (Maramureş, Sălaj, Satu-Mare, Bihor şi Arad) în 1836.

11 septembrie 1848: se produce ruptura între Curtea de la Viena şi ungurii conduşi cu puteri dictatoriale de Kossuth. Comisarul austriac Lemberg este spânzurat la Budapesta şi încep luptele dintre unguri şi trupele austriece. Pe cine să cheme în ajutor Viena, decât pe cei care mai devreme îi lăsase la cheremul ungurilor (croaţi, slovaci, români)? Primele victorii aparţin ungurilor, iar românii sunt părăsiţi de trupele imperiale, fiind siliţi să reziste în faţa ungurilor în frunte cu Avram Iancu şi alţi prefecţi. Timp de 8 luni, Munţii Apuseni sunt apăraţi exemplar de Avram Iancu, dar meritele acestuia nu vor fi recunoscute de curtea de la Viena. Înfrângerea ungurilor se face doar cu sprijinul armatelor ţarului, care se temea de extinderea revoltelor.

Problema Unirii

După înfrângerea ungurilor la Mohacs (1526) în faţa turcilor, mare parte a nobilimii maghiare s-a refugiat în Ardeal, de unde a luptat pentru refacerea Regatului Maghiar. Naţionalismul maghiar a supravieţuit şi a avut ca punct de rezistenţă Ardealul.

De la Pacea de la Carloviţ 1699, când Austria primeşte de la turci Ungaria, lozinca „unitate (cu Transivania n.a.) sau moarte” a stăpânit minţile înfierbântate ale conducătorilor maghiari. Între 1703-1711 răscoala curuţilor, condusă de Francisc Rakoczy, a avut ca scop nedeclarat tocami această unire a Ardealului cu Ungaria. Cronicarul ungur Mihai Cserey, scria referitor la aceste evenimente:

„Învaţă scumpa mea Transilvanie cum să te împrieteneşti, cum să te legi de aci de Ungaria, pentru că stricăciunea Transilvaniei totdeauna de la Ungaria s-a tras. Oamenii din Ungaria, nestatornici, turbulenţi, leneşi, îngâmfaţi, ambiţioşi, netrebnici şi prădalnici totdeauna s-au refăcut din bogăţia locuitorilor din Transilvania, care sunt cruţători şi buni gospodari”. ^[4]

Sub privirea îngăduitoare a Austriei, administraţia maghiară era necruţătoare faţă de români, al căror protest a culminat cu celebrul Supplex Libellus Valachorum (1791). Zadarnic, căci în 1842, limba maghiară a fost declarată „limbă diplomatică”, fiind impusă în administraţia locală şi cea a bisericii ardelene.

În anul revoluţionar 1848, o parte din reprezentanţii românilor agreau unirea cu Budapesta, întrucât prin numărul lor, românii deveneau un factor politic de prim rang în Ungaria liberală, căci ungurii nu erau minoritari numai în Ardeal, ci chiar şi în Ungaria propriu-zisă, unde „croaţii, sârbii, slovacii şi ucrainienii din Rusia subcarpatică erau toţi în majoritate faţă de unguri”^[5]. Cei mai mulţi dintre români, în frunte cu mitropolitul Andrei Şaguna au sperat însă în unirea tuturor românilor sub tutela Vienei, noul împărat Franz Iosif urmând să devină „duce al tuturor românilor”.

În 1867 se instaurează dualismul austro-ungar, politica de deznaţionalizare a românilor din Transilvania culminând cu crimele hortyste din anii ’40, mergându-se până la dărâmarea bisericilor şi devalizarea mormintelor. În vremea perioadei comuniste lupta a continuat pe un alt plan, ungurii inventand divesre teorii cu privire la originea şi istoria românilor şi prezentând o imagine total negativă a României în Occident şi în SUA. Teoriile dezvoltate de unguri pot fi sintetizate astfel: când ungurii au venit din stepă, în sec. IX, românii nu erau prezenţi pe malul stâng al Dunării, fiind răspândiţi în Europa sud-estică. Venind în contact cu Apusul, ungurii au cunoscut o mare dezvoltare, Regatul Maghiar al Sf. Ştefan (1000) extinzându-se mult în SE Europei. Se pierde din vedere, că acest regat nu a fost decât un instrument de propagare a catolicismului în dauna Bizanţului şi a religiei răsăritene, şi nu o cucerire a seminţiei maghiare. În 1933, contele Bethlen Istvan, fost prim-ministru al Ungarie în 1927, strângea semnăturile studenţilor de la Oxford pentru „dezlipirea Transilvaniei de România şi constituirea sa într-un stat autonom”. Şi după 1989, diaspora maghiară a dus o amplă campanie de creare a unei imagini negative a României.

Cu o clarviziune ieşită din comun, N.Iorga avea să afirme: „A ajuta Ungaria să-şi atingă scopurile ei, aceasta nu însemnă decât de a crea un nou izvor de tulburări, care în chip fatal ar angaja popoare şi state”.

Bibliografie:

[1]. Nicolae Iorga „În luptă cu absurdul revizionism maghiar”, p.93, Ed. Globus, 1991
[2]. Ion Şuţu, „Himera ungarismului iredentist”, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, 1995
[3]. Nicolae Iorga „În luptă cu absurdul revizionism maghiar”,p.44, Ed. Globus, 1991
[4]. Ion I. Nistor, „Istoria Românilor”, p.519, vol.I
[5]. Ion I. Nistor, „Istoria Românilor”, p.77, vol.II