RĂZBOIUL PENTRU TRANSILVANIA (4)

Trevor N. Dupuy

Episodul al treilea aici

BĂTĂLIA PENTRU PODUL GILĂU (16-21 octombrie)

Pe la 15 octombrie, şeful Marelui Stat Major Maghiar, generalul Gyulay, va constata că trupele sale nu au produs pagube armatei române de uscat la nivelul aşteptărilor. Ca atare, el va risca un atac aerian pentru a rupe liniile româneşti. Punctul ales pentru atac va fi podul rutier peste Someşul Cald, lîngă micul orăşel Gilău, situat la circa 20 km vest de Cluj. Românii nu au distrus podul pentru a nu tăia comunicaţia cu restul diviziei a 17-a. Gyulay va decide să se folosească batalionul aeropurtat, comandat de locotenent-colonelul Miklos Ranki, pentru a ocupa podul, intenţionînd ca, peste cîteva ore, să treacă peste el brigăzile 51 şi 59 motorizate, urmate de brigada a 2-a tancuri, condusă de Kalman. Aceste forţe ar urma să se împrăştie către Turda, sfărîmînd flancul stîng român şi ameninţînd Alba Iulia.

Operaţiunea nu se va desfăşura conform planului. Generalul Stănculescu, conştient de importanţa podului Gilău şi de slăbiciunea diviziei a 17-a, va întări această unitate cu un regiment de tancuri din divizia 6 tancuri, condusă de generalul Victor Maniu şi cu un batalion de paraşutişti din brigada 27, destinat să apere podul. Ungurii vor lansa atacul înainte de ivirea zorilor, în ziua de 16 octombrie, folosind un puternic baraj de artilerie. Apropierea elicopterelor de pod va decurge foarte uşor, datorită acoperirii lor de către avioanele de luptă rămase şi sprijinirii de către elicopterele de tip Mi-24 D şi Mi-8 F.

Paraşutiştii lui Ranki vor ocupa curînd podul şi împrejurimile. Între timp, cele două brigăzi motorizate vor ataca frontul românesc, dar îl vor găsi mult mai puternic şi mai rezistent decît se aşteptau. Nu vor fi în stare să-l spargă pînă seara şi atunci numai cu ajutorul brigăzii a 2-a de tancuri a lui Kalman. Încă o dată, invulnerabilitatea artileriei autopropulsate maghiare va învinge focul bateriilor româneşti. Între timp, paraşutiştii lui Ranki vor menţine cu fermitate controlul asupra podului şi vor respinge atacuri de tancuri şi de infanterie din partea brigăzii române 27 paraşutişti, sprijinită de elicoptere IAR-316 B. Paraşutiştii unguri vor suferi, de asemenea pierderi mari.

Forţele principale ungare, încă dezorganizate de bătălia de peste zi, vor ajunge la pod abia la miezul nopţii de 17 octombrie. În acel moment batalionul de paraşutişti va mai avea numai 400 de luptători valizi şi va fi efectiv ruinat ca forţă de luptă. Oricum, riscul a meritat. Au luat podul şi sunt în poziţia de a-i ataca pe români din aripa stîngă. Românii, a căror comandă şi control ale operaţiunilor nu s-a îmbogăţit pe timpul campaniei, vor răspunde energic, dar necontrolat. Maniu va lăsa batalioanele brigăzii 27 aeropurtate să acopere frontul şi-şi va folosi diviziile sale pentru a lovi capul de pod maghiar, însă atacul său nu va putea începe mai devreme de miezul zilei de 17 octombrie.

Între timp, ungurii vor aduce rezerve, inclusiv un batalion antitanc. În timp ce grosul forţelor diviziei 6 tancuri a lui Maniu va lovi de la est, sprijinit de elemente ale diviziei 17, care vor ataca flancul de vest al corpului de pod venind pe ambele maluri ale Someşului Cald, unităţile diviziei 17 române, aşa distruse cum vor fi, vor ataca cu disperare, deoarece divizia ar fi fără legătură dacă ei nu ar putea redeschide şoseaua. În ciuda numeroşilor răniţi şi a atacurilor repetate, ungurii vor rezista. Unităţile lor SAM, folosind rachete sol-sol, vor fi aprovizionate cu ajutorul elicopterelor acoperite de avioane de luptă F-16. Ei vor împiedica avioanele româneşti de luptă de tip MIG şi ORAO să se apropie şi să atace prea strîns. Totodată, tunurile şi rachetele batalionului antitanc, aprovizionate pe aceeaşi cale, vor distruge multe tancuri şi TAB-uri româneşti.

Lupta de la podul Gilău va dura trei zile, dar în final Maniu va trebui să recunoască faptul că trupele sale nu vor putea distruge capul de pod. În dimineaţa zilei de 20 octombrie, divizia 6 tancuri română va rupe contactul şi se va retrage către Turda. La cartierul general al armatei a 3-a, generalul Mihăilescu va transmite ordinul prin radio celor 5.000 de supravieţuitori ai diviziei a 17-a să distrugă echipamentul greu pe care nu-l pot recupera şi să se retragă în Munţii Apuseni. Principalul motiv al acestei retrageri va fi acela că patrulele brigăzii a 8-a motorizate ungare vor descoperi că numai paraşutiştii se află pe frontul românesc de la nord-est de Cluj. Brigada a 8-a motorizată ungară va ataca acolo, acţiune dublată de atacurile efectuate de restul Corpului I împotriva diviziilor 4 tancuri şi 7 motorizată ale românilor la sud de Dej şi Bistriţa, epuizînd resursele româneşti.

OPERAŢIUNI FINALE (22-29 octombrie)

Unităţile corpului 2 de armată maghiar aflat sub comanda generalului-locotenent Nyers va intra în Cluj pe 22 octombrie şi, cu ajutorul partizanilor secui, slab organizaţi, dar entuziaşti, vor învinge ariergarda română. În acelaşi timp brigăzile 9 tancuri şi 19 motorizată maghiare se vor întoarce spre sud de Turda. Ştirea că trupele ungare au cucerit Clujul şi se află în apropiere de Turda va ajunge la generalul Mihăilescu, la cartierul general de la Sighişoara, chiar atunci cînd el va afla că şi divizia a 9-a a abandonat Deva şi se retrage în dezordine către Alba Iulia (dimineaţa de 23 octombrie). Deşi divizia a 18-a motorizată condusă de generalul-maior Vasile Tufescu se va grăbi să vină în ajutorul diviziei a 9-a, ea nu va putea ajunge la Alba Iulia înainte de 25 octombrie, adică o dată cu divizia a 9-a, deoarece este nevoită să folosească drumuri lăturalnice, cele principale aflîndu-se sub controlul ungurilor. Divizia a 9-a mecanizată a generalului Caposu va fi aproape total dezorganizată. Acest lucru, la care se adaugă nevoia de a acoperi drumul spre Sibiu şi de a apăra Alba Iulia împotriva ameninţărilor venite din nord şi din sud, va însemna că românii se confruntă cu pericolul de a pierde cea mai mare parte din Transilvania. Ei îşi vor menţine controlul asupra Munţilor Zarandului şi Apuseni, precum şi asupra teritoriului de la sud şi est pe o linie care uneşte Mureşul Superior, Turda, Alba Iulia şi Sibiul. Forţele lor vor fi însă invinse şi numai divizia 18 va rămîne în mare parte intactă.

În ceea ce priveşte tabăra adversă, corpul trei de armată maghiar condus de Karoly va fi puţin afectat. Corpul al doilea va fi, de asemenea, într-o stare bună, deşi brigăzile care vor lupta la podul Gilău vor suferi pierderi importante. Din corpul 1 se va detaşa brigada a 11-a motorizată, pentru operaţiuni în spatele frontului şi, totodată, batalionul de tancuri va fi transferat brigăzii a 8-a, astfel încît majoritatea trupelor sale vor fi într-o stare asemănătoare Corpului al treilea. În faţa acestei situaţii disperate şi după dezbateri interne aprinse, preşedintele Iliescu va accepta propunerile de încetare a focului înaintate de O.N.U. şi va propune începerea convorbirilor de pace pe 26 octombrie 1993. Cu toate că unii unguri, în special Karoly, comandantul Corpului III de armată (care a vrut să cucerească Alba Iulia) va argumenta că războiul trebuie să continue, guvernul maghiar şi generalul Gyulay vor considera că au cîştigat o victorie semnificativă. Ei au umilit armata română, au eliberat aproape jumătate din zona transilvăneană locuită de secui şi au suferit puţine pierderi. Lupte locale, de-a lungul frontului, vor mai continua pînă pe 28 octombrie, cînd ungurii şi românii vor semna acordul de încetare a focului pe Cîmpia Turzii, la ora 11, în ziua de 29 octombrie. Războiul va dura 29 de zile, iar estimările privind pierderile de vieţi omeneşti sunt cuprinse în tabelul 4.

TABELUL 4

Repercusiuni internaţionale

Multe dintre guvernele europene vor fi consternate de izbucnirea războiului din Transilvania. Europa Occidentală i-a admirat, în general, pe unguri pentru trecerea cu succes la democraţia de tip capitalist, în anii ’80. Pe de altă parte, multe ţări vest-europene, în special Franţa şi Italia, îi consideră pe români o naţiune-soră reamintindu-şi de artiştii şi scriitorii români ai anilor ’20 şi ’30, înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial şi de apariţia comunismului. Puţine naţiuni au vreun interes în redeschiderea chestiunii frontierelor şi încă şi mai puţine doresc să se confrunte cu problema integrării etnice în societăţi naţionale, care au puţină sau deloc tradiţie de pluralism cultural. Luînd în considerare şovinismul naţional românesc şi succesele operaţiunilor agresive militare ale Ungariei, nici un alt guvern nu va fi gata să-i dea României vreun ajutor. De vreme ce numai cele două naţiuni vor fi angrenate în conflict, comunitatea internaţională, şi în special ambasadele din Bucureşti, vor face serviciul de a aranja negocierile de finalizare a luptei.

Deşi va fi foarte puţin amestec internaţional în războiul propriu-zis înainte de începerea negocierilor de încetare a focului, acordul postbelic va fi cu totul altă problemă. Garantînd posesiunea ungară asupra oricărui judeţ din România cu populaţie maghiară, el va crea un precedent foarte periculos, în special legat de ungurii trăind în districtul Voivodina din Iugoslavia. Din 1967 şi după sfîrşitul războiului de şase zile arabo-israelian, comunitatea internaţională a acceptat principiile Cartei O.N.U. şi a acuzat războiul de cucerire chiar în favoarea unei minorităţi naţionale oprimate. Mai departe, o schimbare importantă a frontierelor internaţionale ar deranja întreaga situaţie din Europa Centrală şi de Est, care s-a dovedit deja destul de fragilă o dată cu retragerea trupelor sovietice între anii 1989-1991. Pe de altă parte, Comunitatea Europeană şi Consiliul de Securitate al O.N.U. nu vor ignora şovinismul naţionalist demonstrat de România şi vor fi de acord că trebuie făcut ceva pentru a uşura condiţia populaţiei secuieşti din Transilvania.

Negocierile pentru pace vor dura aproape un an şi mulţi diplomaţi europeni vor deveni dezgustaţi de ambele părţi. Un oarecare tratat de la Praga va reface frontierele dinaintea războiului şi va stabili trei districte cvasiautonome în Transilvania. Aceste districte vor avea propria poliţie, justiţie, şcoli şi administraţie, dar românii vor păstra drepturile de suveranitate în impozitare şi responsabilitatea pentru apărare. Se va ridica problema paşapoartelor speciale pentru secuii din judeţele respective, mai ales că şi mulţi români din afara Transilvaniei le vor dori pentru a călători mai uşor afară. Vor fi cîteva rebeliuni în multe oraşe împotriva eforturilor guvernului de a limita eliberarea paşapoartelor, înainte ca situaţia să se rezolve.

Acordul de compromis, ca şi în multe alte cazuri, va lăsa ambele ţări nefericite şi nemulţumite. România va avea de acceptat o diminuare reală a suveranităţii sale, iar Ungaria continuarea controlului românesc asupra Transilvaniei. Pe de altă parte, România nu-şi va pierde din teritoriu în favoarea altei ţări, iar drepturile secuilor din cauza cărora va începe conflictul vor fi protejate. În concluzie, acordul de pace va constitui o premisă bună pentru prevenirea situaţiei de conflict intern, care a determinat războiul de la început, şi ar respecta principiile fundamentale ale Cartei O.N.U., referitoare la inadmisibilitatea cuceririlor militare.

Anexa TNDM: lupta pentru podul Gilău

La aproximativ 13.30 pe 17 octombrie 1993, capul de pod ungar de la Podul Gilău este atacat de divizia 6 română de tancuri şi de părţi ale diviziei 17 de infanterie motorizată, aflată sub comanda generalului-locotenent Victor Maniu. Forţele româneşti numără aproximativ 17.000 de oameni, 480 de tancuri şi alte vehicule blindate de luptă, 180 de piese de artilerie şi 27 de elicoptere. Capul de pod, care a fost cucerit de trupele de paraşutişti ale locotenent-colonelului Ranki pe 16 octombrie, este apărat de brigada a 2-a tancuri (împrumutată de la armată pentru această operaţiune) condusă de generalul-maior Reszo Kalman, împreună cu brigăzile a 51-a şi a 59-a de infanterie motorizată, conduse de generalul-locotenent Peter Nyers, comandantul Corpului 2 de armată, sprijinite de grupuri din brigada de artilerie şi batalionul de apărare antiaeriană din cadrul Corpului 2 şi de două batalioane din brigada antitanc a armatei. Forţele ungare sunt alcătuite din 10.700 de oameni, 419 tancuri, 114 piese de artilerie şi 7 elicoptere. Forţele aeriene române şi-au disputat superioritatea aeriană.

Trupele româneşti ale lui Maniu au atacat capul de pod din trei părţi, dar datorită dezordinii care domneşte asupra diviziei 17 de infanterie motorizată nu au reuşit să-şi coordoneze eficient atacurile. Nyers, care a preluat personal comanda forţelor care apără capul de pod dată fiind gravitatea situaţiei, a putut să-şi împartă forţele reduse numeric pentru a respinge atacurile succesive executate de forţele româneşti începînd din după-amiaza zilei de 17 octombrie pînă la prînz a doua zi. Maniu opreşte temporar atacurile şi, pentru cîteva ore coboară un calm relativ asupra cîmpului de luptă atîta timp cît ambele tabere îşi regrupează forţele. Românii declanşează o a doua serie de atacuri începînd de la mijlocul amiezii, dar şi acestea sunt respinse. Forţele ungare de apărare aeriană, care au jucat un rol crucial în punerea forţelor aeriene române în imposibilitatea de a intra în luptă, primesc întăriri noi printr-o misiune dramatică îndeplinită de piloţii elicopterelor în momentul culminant al luptei, imediat după ce apune soarele în ziua de 18 octombrie. Pe 19 octombrie dimineaţa, unităţile române ale diviziei 17 nu mai sunt capabile de luptă, iar Maniu începe să-şi retragă forţele în timpul după-amiezii. Lupta a adus pierderi mari ambelor tabere, aşa cum se arată în tabelul de mai jos:

***

Acesta este războiul-scenariu confecţionat de colonelul (ret.) Trevor N. Dupuy, pe care s-a bazat – printre alte elemente – geostrategia şi geopolitica americană în sprijinul propagandei promaghiare şi antiromâneşti.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU