RĂZBOIUL PENTRU TRANSILVANIA (1)

Vasile Zarnescu

Aşa cum am promis la încheierea studiului „Transilvania – pretextul destrămării României“, şi ca anexă explicativă inclusiv a studiului încheiat de postat anterior, „Transilvania în plasa ocultei internaţionale“, prezint, în continuare, capitolul „Războiul pentru Transilvania“ din cartea colonelului (ret.) Trevor N. Dupuy, FUTURE WARS. The world’s most dangerous flashpoints. Warner Books, New York, 1993, cap. 8, The war for Transylvania, pag. 231-251.

***

RĂZBOIUL PENTRU TRANSILVANIA

Trevor N. Dupuy

Retragerea forţelor militare sovietice şi, deci, a puterii şi influenţei sovietice din Europa Centrală şi Răsăriteană în anii 1990-1991 a îndepărtat marea forţă de menţinere a păcii în regiune din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial. Animozităţile etnice, naţionale şi religioase care au dominat multă vreme istoria Europei Răsăritene, în special în zona Balcanilor, nu au dispărut, ci au fost mai degrabă ascunse în timpul perioadei de hegemonie sovietică. O dată independenţa – şi, împreună cu ea, rivalităţile interne – revenită în Europa Răsăriteană, s-a observat adeseori, aşa cum le plăcea să spună oamenilor de stat şi diplomaţilor europeni de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, regiunea balcanică a devenit încă o dată “butoiul cu pulbere al Europei”. Speranţele că înfiinţarea unor instituţii democratice în ţările Europei Centrale şi Răsăritene ar impune stabilitatea şi ar reduce şansele ca o revoluţie sau naţionalismul reînviat să ducă la declanşarea unui conflict armat s-au realizat numai parţial.

PREMISE

Europa Centrală şi Răsăriteană este alcătuită din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Albania, Bulgaria şi Grecia. Cu toate acestea, deşi Grecia este cuprinsă în această zonă din punct de vedere geografic, ea întreţine relaţii economice şi politice intense cu Europa Occidentală şi este afectată de cîteva dintre divizările etnice care le provoacă greutăţi mari vecinelor sale din nord. Pînă în 1993, circa 86 de milioane de oameni trăiau între graniţele celor 6 naţiuni care se află între Grecia şi Polonia, împărţite în peste douăsprezece grupuri etnice importante (şi cîteva mai mici), printre care bulgari, turci, cehi, slovaci, germani, unguri, albanezi, macedoneni, români, sîrbi, croaţi, bosniaci, sloveni şi muntenegreni. Distribuţia grupurilor etnice a fost (şi este) neregulată. De exemplu, deşi populaţia Albaniei este alcătuită în proporţie de 98% din albanezi (restul de 2% fiind în cea mai mare parte greci), mai mult de o treime din numărul total al etnicilor albanezi trăiesc în Iugoslavia. De asemenea, deşi 96,6% din populaţia Ungariei este reprezentată de etnici unguri, iar restul în cea mai mare parte de germani şi slovaci, circa 1,9 milioane de etnici unguri, cunoscuţi sub numele de secui – care alcătuiesc aproximativ 20% din totalul populaţiei ungare – trăiesc în România. Aceste cifre folosite pentru exemplificare nu sunt numai date statistice, ci reflectă existenţa unor probleme grave şi periculoase. Revoluţia care a dus la răsturnarea dictaturii Nicolae Ceauşescu în România a izbucnit atunci cînd forţele de securitate au ucis un preot maghiar din Timişoara (sau Temesvar), centru al comunităţii maghiare din România.

Deşi Ungaria şi Albania au o populaţie în mare măsură omogenă, cu doar mai puţin de 4% aparţinînd unor grupuri etnice minoritare, această situaţie se întîlneşte destul de rar în regiune. Aproape 15% din cei aproximativ 9 milioane de oameni care alcătuiesc populaţia Bulgariei sunt etnici ne-bulgari, majoritatea fiind turci (765.000) şi, în număr mai mic, ţigani şi macedoneni (pe care guvernul bulgar îi consideră bulgari adevăraţi). Circa 12% din populaţia de 23,6 milioane de persoane a României aparţin unor minorităţi etnice; comunitatea cea mai mare este reprezentată de cei 1,9 milioane de unguri, dar există şi 930.000 de bulgari, germani, turci şi alţii.
Componenţa etnică a Cehoslovaciei este şi mai divesificată. Aproximativ doi din trei din cei 15,8 milioane de cetăţeni sunt etnici cehi (9,86 milioane) şi aproape încă o treime (cel mult 5 milioane) sunt slovaci. Dar deşi numai un cetăţean cehoslovac din 20 nu este nici ceh, nici slovac, există aproximativ 600.000 de unguri, 80.000 de polonezi, 50.000 de germani şi tot atîţia ucraineni şi ruşi, plus încă aproape 60.000 aparţinînd altor grupuri etnice.
Actuala structură etnică şi demografică a zonei balcanice s-a creat datorită a două evenimente istorice majore. Primul a fost migrarea slavilor către vest din secolul al V-lea pînă în secolul al IX-lea, din cauza căreia aceştia au ajuns de pe pămînturile lor natale aflate pe teritoriul Rusiei moderne, în vest şi în sud, unde se găsesc în prezent Cehoslovacia, Polonia şi Balcanii. Populaţia pre-slavă a supravieţuit în România, Grecia şi Albania şi în enclave disparate. La puţin timp după sosirea lor în partea vestică şi sudică a Europei, slavii s-au divizat pe considerente religioase în două grupuri. Polonezii, cehii, slovacii, slovenii şi croaţii au devenit catolici; au adoptat alfabetul latin şi s-au orientat, în genere, către Germania şi Europa Occidentală. Ceilalţi slavi, în special bulgarii şi sîrbii, precum şi ruşii, s-au alăturat Bisericii Ortodoxe Greceşti, au intrat sub influenţa culturii bizantine şi au adoptat alfabetul chirilic.
Această divizare între slavii catolici adepţi ai scrierii latine şi slavii ortodocşi adepţi ai alfabetului chirilic a fost amplificată de cel de-al doilea eveniment istoric important: cucerirea Balcanilor de către turcii otomani în perioada 1350-1560. Grecia, Bulgaria, Albania şi cea mai mare parte din Iugoslavia au fost cucerite de otomani. România a intrat, de asemenea, sub suzeranitatea otomană, dar autoritatea turcilor era mai puţin fermă acolo decît în alte zone din Balcani. Turcii au cucerit o mare parte din Ungaria în anii 1525-1560, dar au fost izgoniţi de habsburgi la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Eliberarea celorlalte zone balcanice de sub dominaţia otomană nu s-a realizat înainte de secolul al XIX-lea sau al XX-lea. În timpul dominaţiei otomane, unii slavi au adoptat religia islamică şi există comunităţi mari de musulmani în Bosnia, Bulgaria şi, în special, în Albania. În plus, ca problemă de securitate militară, turcii au înfiinţat colonii de soldaţi-agricultori în teritoriile cucerite de ei în Balcani, în special în nordul Bulgariei şi în sud-estul României, unde descendenţii lor se consideră în continuare turci.
Moştenirea dominaţiei turce a fost profundă şi de durată. Autoritatea turcă în Balcani a început să scadă abia după războaiele napoleoniene, Serbia şi-a cucerit autonomia în 1817, iar Grecia şi-a dobîndit independenţa deplină cîţiva ani mai tîrziu, în 1832. Acest proces nu s-a încheiat decît după ce partea europeană a Turciei s-a redus la actualele ei dimensiuni în urma războiului din Balcani din 1913. Secolele de dominaţie turcă au făcut ca cea mai mare parte a zonei balcanice să nu aibă o tradiţie a autonomiei, să aibă instituţii politice şi juridice puţin dezvoltate şi să păstreze o ostilitate considerabilă faţă de turci, dublată de prietenia faţă de oricare naţiune europeană care le-a susţinut cauza în procesul de dobîndire a independenţei.
Conflictul dintre România şi Ungaria este mai nou decît rivalitatea de secole dintre sîrbii şi croaţii din vecina Iugoslavie. Desigur, pe timpul luptei comune împotriva turcilor Ungaria a ajutat principii din Valahia (dintre Dunăre şi Carpaţi) şi Moldova (dintre Carpaţi şi Prut). Acest ajutor a fost deseori întrerupt de disputele dintre liderii din tabăra antiotomană. Ungurii au fost primul popor din Europa Centrală şi de Est care a cîştigat libertatea de sub stăpînirea turcească. Aceasta s-a datorat, în principal, victoriilor militare ale habsburgilor austrieci împotriva turcilor către sfîrşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Domeniul habsburgilor s-a îmbogăţit cu Ungaria, Transilvania, Slovenia şi o bună parte din Croaţia.
România, formată din principatele Valahia şi Moldova, şi-a cîştigat autonomia de la otomani în 1829. Principatelor li s-a permis să se unească în 1859 prin tratatul de pace care a pus capăt răboiului Crimeii. România a cîştigat independenţa completă în 1878, devenind regat în 1881, după războiul ruso-turc dintre anii 1877-1878. Sămînţa ostilităţilor româno-maghiare a crescut către sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX din cauză că ungurii tratau represiv şi dur populaţia românească din Transilvania. Cu toată această situaţie, România a întreţinut relaţii prieteneşti cu Austro-Ungaria şi Germania. Totuşi, o puternică presiune externă a adus România în tabăra aliaţilor, în august 1916, în Primul Război Mondial. Puterile centrale conduse de Germania au provocat înfrîngerea rapidă a României. Numai suportul rusesc a permis României să păstreze un cap de pod în Moldova şi să reziste capitulării pînă la marea revoluţie din octombrie, care a scos Rusia din război, România n-a avut altă şansă decît să accepte, în mai 1918, un tratat de pace cam dur cu Puterile Centrale. Oricum, termenii tratatului s-au schimbat după victoria aliaţilor, şase luni mai tîrziu.
Înfrîngerea Austro-Ungariei a permis României să-şi îndeplinească scopul său de a cîştiga Transilvania, teritoriu privit de mulţi români ca leagănul culturii lor naţionale. Regiunea a constituit inima regatului Daciei, cucerită de Împăratul roman Traian în războaiele din anii 101-106, pe care mulţi români îl consideră strămoşul lor. Să nu ne surprindă, însă, faptul că Ungaria a obiectat la pierderea Transilvaniei şi nu numai pentru că acolo trăia o populaţie ungară destul de numeroasă. Regimul comunist ungar al lui Bela Kun a încercat în două rînduri, prin măsuri militare, să restaureze dominaţia ungară în Transilvania. Forţele ungare dezorganizate au fost înfrînte categoric în ambele ocazii (martie-mai şi iulie-august 1919). Forţele româneşti au ocupat Budapesta (august-noiembrie 1919), dar s-au retras sub presiunea Aliaţilor, acceptînd graniţa stabilită de Tratatul de al Saint-Germain (1919) şi Trianon (1920). Ungaria a primit prost pierderea Transilvaniei şi, din cauza acestei situaţii, alianţa cu Germania, care s-a dezvoltat către sfîrşitul anului 1930, s-a bucurat de un considerabil sprijin popular. Ca un rezultat al pactului de neagresiune ruso-german din august 1939, România a fost forţată să accepte anexarea Basarabiei de către sovietici (regiunea dintre rîurile Prut şi Nistru cîştigată în 1918), iar mai tîrziu a pierdut şi jumătate din Nord-Estul Transilvaniei în favoarea aliatei Germaniei, Ungaria. (Această zonă va fi centrul de luptă în războiul Transilvaniei din 1993). Deşi România şi Ungaria au evitat conflictul armat în această perioadă, consideraţia nu este valabilă şi despre ultima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial. După lovitura de stat de la 23 august 1944, care l-a înlocuit pe generalul Antonescu şi a atras România în război ca aliată a sovieticilor, trupele române au luptat sub comandă sovietică împotriva trupelor germane şi maghiare din Ungaria.
Lunga asociere a Ungariei cu Axa a determinat condiţii de pace mai grele la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Tratatul de la Paris (februarie 1947) stabilea restaurarea frontierelor aşa cum era prevăzut în Tratatul de la Trianon şi limita efectivul forţelor militare ungare. De asemenea, el impunea Ungariei ocupaţia militară sovietică şi 300 milioane de dolari despăgubiri de război. Conflictul româno-ungar care, sub stăpînirea sovietică de peste 40 de ani a stat ascuns, a ieşit la suprafaţă către sfîrşitul anului 1980.

Regimul comunist din Ungaria, probabil influenţat de revoluţia eşuată din 1956, a început o reformă economică treptată între 1960 şi 1970. Prin 1980, economia Ungariei era cea mai liberă din Europa Centrală şi de Est. Deşi bunuri de consum erau puţine şi la preţuri mari, calitatea şi posibilitatea de achiziţie erau mai bune decît oriunde în blocul estic. De fapt, economia Ungariei (la fel ca şi cele ale Cehoslovaciei şi Poloniei) a cunoscut o puternică dezvoltare după 1990. Reformele economice au fost urmate de o liberalizare politică în 1989-1990. Deşi Partidul Muncitoresc Socialist Ungar şi-a abandonat ideologia în favoarea unui socialism democratic încă din 1989, el nu a fost în stare să-şi păstreze puterea în alegerile generale din aprilie-mai 1990, cînd un guvern de centru-dreapta a ajuns la putere. Pe măsură ce aceste reforme interne progresau, guvernul şi populaţia ungare au devenit tot mai interesate de situaţia din România vecină. Programul masiv al preşedintelui Ceauşescu de restructurare rurală din anii ’80 a înăsprit relaţiile româno-maghiare. Programul lui Ceauşescu includea distrugerea a vechi sate şi oraşe şi transferarea locuitorilor lor în centre rurale special construite. Acest proces a întîlnit o deosebită rezistenţă din partea secuilor (ungurilor) din Transilvania, unde mulţi priveau aceasta ca pe o încercare de a distruge sentimentul comunităţii lor. Mulţi români de origine maghiară au fugit în Ungaria, la fel cum făcuseră şi mulţi dintre germanii din comunitatea din România. Guvernul ungar a adresat plîngeri oficiale la diferite foruri internaţionale. În august 1988, primul ministru al Ungariei, Karoly Grosz, s-a întîlnit cu Ceauşescu la Arad, în România, dar acest efort de a rezolva conflictul s-a finalizat cu un eşec. Revoluţia sîngeroasă şi violentă, care a răsturnat regimul lui Ceauşescu în ultima parte a lui decembrie 1989, a pus capăt conflictului imediat asupra tratamentului minorităţii ungare din România. Şi totuşi, existau cîteva semne ale continuităţii ostilităţii române împotriva secuilor din Transilvania, demonstrate de confruntările masive din Tîrgu Mureş, din martie 1990, dar s-a putut constata că n-a mai existat nici un fel de politică oficială română îndreptată direct împotriva minorităţii maghiare din România. Cu toate acestea, eşuarea ulterioară a acţiunii de creare a unui guvern republican cu reprezentarea mai multor partide a pus în pericol o mare parte a realizărilor revoluţiei. În paralel, noi represiuni împotriva secuilor au întunecat relaţiile ungaro-române, dezvoltînd ostilitatea.

(Continuare în episodul următor)