Adevărul despre mişcarea pentru drepturile homosexualilor

de Ronald G. Lee [Cititi prima parte...]

AM CITIT mai demult un eseu în care Sullivan mărturisea motivul pentru care susţine „căsătoriile homo”. Recunoscuse sordidul vieţii lui sexuale - lucru rar întâlnit printre activiştii homosexuali - si acum îi părea rău. Dorea să-si fi trăit altfel viata si credea că dacă s-ar fi putut căsători, poate ar fi făcut-o. Îl respect pe Andrew Sullivan mai mult decât pe toţi ceilalţi activişti homosexuali la un loc. Cred că voia sincer să-si împace dorinţele sexuale cu conştiinţa. Dar, cu tot respectul meu fată de el, noi ceilalţi suntem dispuşi să sacrificăm instituţia familiei, cu speranţa nefondată că acest lucru îl va ajuta pe Sullivan să-şi ţină fermoarul închis la pantaloni?

Dar, teoretic vorbind, nu e oare posibil ca homosexualii să se limiteze la ceva măcar apropiat de etica sexuală creştină, exceptând partea despre procreare – cu alte cuvinte, relaţii de durată monogame? Sigur că, teoretic, se poate. Teoretic a fost posibil ca în 1968 utilizarea anticoncepţionalelor să fie limitată la cuplurile căsătorite şi să evităm anarhia morală de care avem parte astăzi. Teoretic era posibil, dar practic imposibil. Este imposibil pentru că întregul concept de orientare sexuală stabilă, pe care se întemeiază agenda activiştilor, nu are nici o bază.

René Girard, critic literar şi sociolog pe probleme religioase, este de părere că întreaga civilizaţie umană se întemeiază pe dorinţă. Toate civilizaţiile au înconjurat obiectele dorinţei (inclusiv ale dorinţei sexuale) cu un zid de tabuuri şi restricţii, elaborat şi de nepătruns. Până acum. Ceea ce vedem acum în Occidentul „modern” nu este însă o mult aşteptată legitimizare a unor forme de iubire criticate până acum, dar onorabile. Asistăm astăzi la o reducere a civilizaţiei la cel mai mic numitor comun: dorinţă brută şi neînfrânată. Dacă am spune că am deschis cutia Pandorei, am spune prea puţin. Doamnelor şi domnilor, legaţi-vă centurile: ne aşteaptă un mileniu cu multe hopuri.

Când eram mic, toată lumea urma să fie, desigur, heterosexuală. Apoi ni s-a prezentat homosexualitatea, ca o alternativă. La început aceasta nu a părut să fie cine ştie ce mare schimbare pentru că, lăsând la o parte procrearea, homosexualitatea – cel puţin în teorie – lăsa intactă restul eticii sexuale tradiţionale. Teoretic, doi oameni de acelaşi sex se putea îndrăgosti şi puteau avea o relaţie monogamă. Apoi ni s-a prezentat bisexualitatea, iar adevăratele implicaţii ale revoluţiei sexuale au devenit vădite. Monogamia era aruncată pe geam. Normele morale erau aruncate pe geam. „Fac ce vreau” a devenit noua normă sexuală. Cine vrea mai multe detalii se poate conecta la Internet. Internetul oferă bilete în faţă la spectacolul dezintegrării civilizaţiei umane.

Să luăm de pildă, Yahoo. Cei cu preocupări comune pot crea aici grupuri de discuţii pentru a se cunoaşte mai bine şi a schimba informaţii. Dacă vă gândiţi la colecţionari de timbre şi antichităţi, mai gândiţi-vă o dată. Există mii de grupuri Yahoo pentru absolut toate perversiunile sexuale imaginabile. Multe dintre acestea l-ar face invidios până şi pe marchizul de Sade. Oameni care până acum câţiva ani nu aveau decât gândurile lor murdare, acum au la îndemână un instrument pentru a-şi hrăni fantasmele. Am cunoscut pe Internet un om a cărui dorinţă era să fie lovit cu un portofel din piele. Neapărat piele şi neapărat un portofel. Avea nevoie să fie lovit cu aşa ceva. Derizoria frecare genitală era opţională. Acest om voia să-şi tatueze pe spate numele Gucci. Pentru el nu exista un simbol mai bun pentru pasiune. Insista că respectiva dorinţă ar fi fundamentală pentru natura lui sexuală, la fel cum era pentru mine dorinţa de a mă culca cu un bărbat. Mai mult, el crease un grup Yahoo care avea peste trei sute de membri, toţi având aceeaşi pasiune. Nu există obiect în univers, nu există parte a corpului uman sau animal care să nu poată fi eroticizată. Deci, dorinţa de a fi lovit cu un portofel din piele constituie o „orientare sexuală”? Sau este altceva?

A fost o vreme când răspundeam: „Sigur că e altceva. Nu poţi trăi împreună cu un portofel din piele. Nu poţi iubi un portofel din piele. Ce spui tu este un fetiş, nu o orientare sexuală. Sunt lucruri complet diferite.” Adevărul este că toţi homosexualii pe care i-am cunoscut aveau un fetiş pentru pielea masculină nudă, cu toată simbolistica şi depersonalizarea implicate. Pielea portofelului e tot piele, la urma urmei. Singura diferenţă reală între tipul de pe Internet şi homosexualul obişnuit este că acela prefera o piele de bou, italiană, vopsită.

Mai demult, am mers la mai multe „biserici” pentru homosexuali. Toate aveau ceva în comun: o înţelegere tacită de a nu spune nici un cuvânt, la amvon sau în altă parte, care să sugereze vreo îngrădire a comportamentului sexual. Dacă printre cititori este cineva care cunoaşte grupurile de pe Internet Dignity sau Integrity, Biserica Metropolitană sau romano-catolicismul de după Conciliul II Vatican, vreau să vă întreb ceva: când aţi auzit ultima oară o predică despre etica sexuală? Aţi auzit vreodată o predică despre etica sexuală? Pun rămăşag că răspunsul este NU. Se pare că pastorii voştri consideră că creştinii din America nu au nevoie de predici despre etica sexuală.

Iată o realitate terifiantă: Dacă noi, ca naţiune şi ca biserică, ne vom lăsa păcăliţi de iluzia cuplurilor homosexuale monogame, vom ajunge să ne împărtăşim alături nu doar de un număr ridicol de mic de perechi homosexuale care au rezistat împreună câţiva ani (majoritatea încălcând monogamia), ci îi vom avea alături pe toţi cei cu gusturi sexuale „speciale”, de la onaniştii şi adulterii de modă veche, până la cele mai bizare forme de fetişism sexual. Cu alte cuvinte, vom binecuvânta sinuciderea civilizaţiei noastră.

Cum rămâne însă cu toate fotografiile acelea cu cupluri homo care apar prin mass-media? Şi aceasta era o enigmă pentru mine. New York Times părea să găsească foarte uşor parteneri homo de succes, pentru fotografii şi interviuri. Dar, în ciuda eforturilor mele, eu nu am reuşit să găsesc niciodată aşa ceva - genul de cupluri care apar constant la show-ul lui Oprah. Mass-media este partinică şi nu are nici un interes să spună adevărul despre homosexualitate.

Pe Wyatt (nu e numele lui real) l-am cunoscut online. Avea de cinci ani o relaţie homosexuală dezastruoasă. Partenerul lui nu îi era fidel şi avea probleme cu alcoolul şi cu drogurile. Relaţia lor mergea foarte prost. Când statul Vermont a legalizat „căsătoriile homo”, Wyatt s-a gândit că au acum şansa să facă relaţia lor să meargă. S-au dus în Vermont ca să se „căsătorească”. Un ziar local i-a urmărit şi a venit pentru a face o mulţime de fotografii. În articolul publicat ulterior, Wyatt şi partenerul său pozau ca un cuplu iubitor care abia aştepta să-şi legalizeze relaţia. Nu se spunea nimic despre alcool, droguri şi infidelitate. „Căsătoria” a fost un eşec şi s-a încheiat după câteva luni. Ziarul nu a revenit cu ce a urmat după „căsătorie”. Altfel spus, un cotidian dintr-unul din cele mai mari oraşe ale Americii publică o poveste romanţată despre o relaţie proastă, o poveste care probabil îi convinge pe mulţi că ar putea fi la fel de fericiţi ca Wyatt şi partenerul său. Aceasta este partea mai puţin fericită.

Rareori citeşti despre oameni ca prietenul meu Harry. Harry (nu e numele lui real) e un bărbat de vârstă mijlocie, cu chelie şi burtă. A fost căsătorit şi a crescut două fete. Era însă nefericit şi a ajuns la concluzia că e nefericit pentru că este homosexual. A divorţat de soţie, ea s-a recăsătorit, iar fetele nici nu vor să-l mai vadă. A descoperit că bărbaţii de vârstă mijlocie şi cu chelie nu sunt foarte apreciaţi prin barurile de homosexuali. Oprah a uitat să menţioneze asta. Acum Harry ia antidepresive ca să nu se sinucidă.

Am mai cunoscut pe cineva, pe care îl chema ca pe tipul de mai sus. Harry (nu e numele lui real) avea 30 de ani (dar arăta de vreo 20), provenea dintr-o familie religioasă şi era caracterizat printr-o naivitate specifică. Spre deosebire de primul Harry, îşi făcea repede prieteni. Sau relaţii. Problema era că relaţiile nu durau mai mult de câteva săptămâni. Harry a început să aibă probleme cu băutura. Beat fiind, ajungea aşa de rău încât se lăsa agăţat de oricine s-ar fi aflat într-un bar la ora două din noapte. A doua zi nu-şi mai amintea nimic, dar tot ce ştia era că-şi dorise să-l strângă cineva în braţe.

Cultura homo este un paradox. Majoritatea homosexualilor tind să fie Democraţi liberali (în America) sau susţinători ai Partidului Laburist (în Anglia). Gravitează în jurul acestor două partide, considerând că politica lor este mai sensibilă faţă de nevoile celor oprimaţi. Într-un bar pentru homosexuali nu există însă compătimire. Este o piaţă sexuală absolut liberă, în sensul cel mai darwinian al cuvântului. Acolo nu e loc pentru cei care nu sunt gata să concureze, iar regulile jocului sunt nemiloase şi neiertătoare. Eram odată într-un astfel de bar în centrul Londrei. Majoritatea celor dinăuntru erau bronzaţi şi bine făcuţi – toţi în vârstă de 20 sau 30 de ani. A intrat în bar un bărbat în vârstă, ca la 70 de ani. A fost de parcă ar fi intrat Îngerul Morţii în barul acela. S-a creat un gol în jurul său şi nimeni nu voia să păşească prin acel spaţiu. Umbra lui transmitea oroare. Era evident că prezenţa lui i-a iritat pe ceilalţi clienţi. A stat tăcut la bar şi a comandat o băutură. Nu a vorbit cu nimeni şi nimeni nu i-a vorbit. Când şi-a terminat băutura şi în final a plecat, ceilalţi au răsuflat uşuraţi. Acum puteau cu toţii să revină la sceneta lor comună – toţi homosexualii vor fi tineri şi frumoşi până la moarte. Stimate cititorule, ştii ce este un „bug chaser”? Un bug chaser este un tânăr care vrea să se infecteze intenţionat cu HIV, ca să nu ajungă la bătrâneţe. Aceasta este lumea pentru care un Harry şi-a părăsit soţia, iar celălalt biserica - lumea în care voiau să găsească fericirea.

Am cunoscut mulţi asemenea celor doi Harry. Mi se pare ciudat că mass media ignoră existenţa celor ca Harry. Această nefericire, atât de comună printre homosexuali, este ascunsă sub preş, în timp ce nouă ne sunt oferite „modele” strălucitoare şi nerealiste, pentru consum public. Nu e o loc pentru dezbateri despre cât de fericiţi sunt homosexualii; mass media deja ştie ce să creadă (şi ce trebuie să credem noi).

E greu să ascunzi pornografia la nesfârşit. Pe când locuiam la Londra, am avut o prietenă deosebită, pe nume Maggie. Maggie (nu e numele ei real) era o liberală. Era de partea celor nedreptăţiţi. La fel ca majoritatea liberalilor, era mândră de modernismul ei pe care îl afişa ca pe o medalie de onorare. Maggie locuia într-o casă mare cât inima ei. Copiii ei erau mari şi fiecare la casa lui. Ea avea mai multe camere de închiriat. Într-o zi s-au prezentat la uşa ei doi băieţi – un cuplu de homosexuali - care au închiriat o cameră. Prima reacţie a lui Maggie a fost una de entuziasm. Nu cunoscuse mulţi homosexuali şi s-a gândit că acceptarea celor doi era o confirmare a modernismului ei. Credea că va fi o experienţă benefică pentru ea. Şi chiar a fost, dar nu în sensul în care spera ea. Într-o zi, Maggie mi-a spus ce probleme are. În fiecare dimineaţă dădea în bucătărie peste doi necunoscuţi, aduşi seara acasă de cei doi chiriaşi. Rareori se întâmpla să fie aceiaşi. Unul dintre chiriaşi avea o relaţie într-un alt oraş dar, în absenţa partenerului, considera că se poate consola cu altcineva. Maggie mi-a povestit ce şoc a avut când a descoperit ce viaţă duceau de fapt chiriaşii ei. Într-o zi a răspuns la uşă şi a dat peste un poliţist care îl căuta pe unul dintre cei doi, acuzat că ar fi vândut droguri unor şcolari. Acelaşi chiriaş era implicat în prostituţie. Maggie nu ştia ce să mai creadă. Voia cu tot dinadinsul să rămână „destupată la minte”, se încăpăţâna să creadă că homosexualii sunt la fel ca toţi ceilalţi oameni. Nu reuşea însă să împace experienţa ei cu respectiva teorie despre „toleranţă”. Când cei doi au plecat în cele din urmă, spre uşurarea ei, s-a gândit ca în noul anunţ pentru închiriere să adauge o frază: Nu primim poponari. N-am ştiut ce să-i spun, pentru că eram la fel de derutat ca şi ea. Şi eu aveam iluzii la care nu voiam să renunţ, în ciuda tuturor evidenţelor.

Sunt convins că mulţi, dacă nu chiar majoritatea celor familiarizaţi cu stilul de viaţă al homosexualilor, cunosc adevărul, dar refuză să-l recunoască. Cel mai bun prieten al meu s-a alăturat activiştilor homosexuali pe când era student. El şi o colegă lesbiană ofereau uneori consiliere tinerilor cu o sexualitate incertă. Odată, cei doi au întâlnit un tânăr gras şi care avea acnee. Acesta le-a declarat foarte convins că se aşteaptă să găsească marea fericire în momentul în care îşi va recunoaşte public homosexualitatea. Avea să găsească un partener alături de care să trăiască fericit până la adânci bătrâneţi. Tot timpul prietenul meu s-a gândit că dacă grasul acela ar fi intrat într-un bar pentru homosexuali, ar fi fost făcut praf înainte să apuce să ia loc pe un scaun. La sfârşit, colega mea lesbiană s-a întors către el şi i-a spus franc: „Ştii, uneori e mai bine să nu spui că eşti homosexual”. Prietenul meu mi-a spus că pentru el acela a fost un moment decisiv. Lesbiana aceea pretindea că îi iubeşte şi admiră pe bărbaţii homosexuali. Nu înceta să se laude cu deschiderea şi compasiunea ei. Acel comentariu însă l-a lămurit pe prietenul meu care era părerea ei despre lumea homosexualilor. Totul se rezumă la carne şi, dacă nu eşti o halcă arătoasă, nu te obosi să vii la supermarket.

Cu altă ocazie, îi povesteam unei lesbiene dezamăgirea mea. Mi-a făcut o mărturisire aparte. Avea un fiu adolescent care până la acea dată nu manifestase nici un fel de interes sexual, nici faţă de fete, nici faţă de băieţi. Ca lesbiană, ea ştia că nu trebuie să-şi facă griji pentru direcţia în care o va apuca el. Mi-a spus însă că, de fapt, îi pasă. Având în vedere ce viaţă duceau homosexualii pe care îi cunoştea, chiar îşi dorea ca fiul ei să fie heterosexual. Ca mamă, nu voia să-şi vadă fiul ducând o astfel de viaţă.

O vorbă populară spune că nebunul continuă să facă acelaşi lucru, sperând să aibă un un rezultat diferit. Aşa eram eu, străduindu-mă din răsputeri să devin un homosexual fericit. Eram rupt de realitate. În câteva rânduri, am apelat la alţi homosexuali pentru un sfat, oameni care păreau să fi găsit ceea ce căutam eu. Mai întâi, voiam o confirmare că percepţia mea este bună, că viaţa ca homosexual este într-adevăr jalnică. Apoi, voiam să ştiu ce pot să fac în privinţa asta. Aveau să vină zile mai bune? Ce trebuia să fac pentru asta? Au existat două feluri de reacţii la aceste întrebări, ambele sporindu-mi durerea şi deruta. Prima reacţie a fost de negare, deseori o negare agresivă a tot ceea ce spuneam. Mi s-a spus că eu aveam o problemă, că generalizam pornind de la experienţa mea (de la experienţa cui ar fi trebuit oare să pornesc?) şi că ar trebui să tac din gură şi să nu-i mai deranjez pe alţii cu „homofobia mea internalizată”.

În ultimul an de facultate am contactat un terapeut. Matt (nu e numele lui real) era căsătorit şi avea copii mari. Tot ce ştia el despre homosexualitate învăţase de la nişte colegi de breaslă, care îl asiguraseră că homosexualitatea nu este o boală mintală şi că nu există motive pentru care homosexualii să nu poată fi fericiţi. Când i-am spus povestea mea, mi-a spus că de fapt eu nu mă acceptasem niciodată ca homosexual. Mi-a recomandat să merg înapoi, să încerc din nou şi să continui să caut experienţe pozitive. Era sigur că voi găsi, iar încrederea lui se baza pe declaraţiile Asociaţiei Americane de Psihiatrie. Nu avea nici o experienţă de lucru cu homosexualii, dar colegii lui îl asiguraseră că vitrina cu cărţi de la librăria Lobo’s oferă o imagine adevărată asupra homosexualităţii. Ştiam că Matt nu are nici o vină şi chiar aş fi vrut să aibă dreptate.

Matt şi cu mine am avut o relaţie terapeutică. Am petrecut un an împreună, an în care el a învăţat de la mine mai multe decât eu de la el. Am încercat să-i urmez sfatul. Pe atunci, locuiam cu un alt student care căzuse la pace cu el însuşi şi care avea acum parte de propriile dezamăgiri. Întrucât eu eram singurul lui prieten homosexual şi îl încurajasem în direcţia acceptării homosexualităţii, amărăciunea lui s-a întors împotriva mea. Între timp, m-am apropiat de un profesor care era homosexual pe faţă. Când i-am spus lui Matt despre asta, s-a bucurat mult. S-a gândit că, în sfârşit, mă acceptasem aşa cum eram. Acel profesor părea genul de prieten de care aveam nevoie. În realitate însă – am aflat mai târziu – în ciuda exteriorului profesional imaculat, era un om cu mari probleme psihologice. Când i-am povestit aceste lucruri, Matt a fost şocat. (Am încercat să-mi fac prieteni, dar, ca de obicei, toate relaţiile au urmat acelaşi curs. Prietenia dura atât timp cât dura pasiunea sexuală. Când aceasta se răcea, prietenia dispărea.) A fost un an prost. Spre sfârşitul lui, îmi amintesc că Matt mi-a spus, privindu-mă fix, după un moment de tăcere: „Ştii, să fii homosexual e mult mai greu decât am crezut”.

Nu toţi cei cu care am vorbit de-a lungul anilor au respins ceea ce spuneam. Am corespondat odată cu un fost călugăr dominican. Am devenit foarte curios când mi-a spus că fusese dat afară din mănăstire pentru că era homosexual. Într-una din scrisori mi-a dat adresa lui de email şi i-am scris, pentru că voiam să aflu dacă viaţa lui ca homosexual era diferită de a mea. Am presupus că trebuia să fie diferită, dat fiind că scrisese câteva cărţi în care apăra dreptul homosexualilor de a fi recunoscuţi de Biserică. Răspunsul lui a fost un ultim cui în sicriul vieţii mele ca homosexual. Spre surprinderea mea, mi-a mărturisit că experienţele sale nu erau diferite de ale mele. Tot ce-mi putea recomanda era să continui să încerc, pentru că în cele din urmă o să meargă. Cu alte cuvinte, acest om inteligent, ale cărui cărţi însemnaseră mult pentru mine, nu-mi putea sugera altceva decât să continui să fac acelaşi lucru şi să aştept un alt rezultat. Concluzia era evidentă. Trebuia să fiu nebun să-i urmez sfatul. Mi-a luat douăzeci de ani, dar în final am tras concluzia că nu voiam să fiu nebun.

Ce fac acum? Merg la o biserică tradiţională din Houston, un dar de la Dumnezeu pentru mine. Cel mai bun prieten al meu, Mark (nu e numele lui real) a fugit şi el din ospiciul de homosexuali. Şi el crede în Dumnezeu, deşi este prezbiterian (nimeni nu e perfect). Am învăţat de la el că doi bărbaţi se pot iubi cu adevărat şi fără să-şi dea hainele jos.

Ni se spune că Biserica se opune iubirii între persoane de acelaşi sex. Fals. Biserica se opune relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex, care, după părerea mea, nu înseamnă iubire, ci obsesie, dependenţă şi compensarea unei masculinităţi deficitare.

Nu sunt mândru de viaţa pe care am trăit-o. De fapt, mi-e foarte ruşine de ea. Dar dacă aceste rânduri vor ajuta măcar pe un singur om să nu facă greşelile pe care le-am făcut eu, atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu, tot răul va fi spre bine.

Deci, ce trebuie să facem noi, ca Biserică şi societate? Să dăm la o parte faţada spilcuită şi să dezvelim pornografia din spate. Să le cerem homosexualilor să mărturisească adevărul despre viaţa lor. Să încetăm a mai dezbate interpretări la Sfânta Scriptură. Să-i lăsăm pe cei din Sodoma şi Gomora în pucioasa lor, acolo unde le este locul. Parafrazându-l pe cardinalul Newman, adevărul duce la înflorire, iar greşeala la putreziciune. Mişcarea pentru drepturile homosexualilor este putredă până în măduva oaselor. Nu are nici un viitor. Nu are viaţă în ea. Mai devreme sau mai târziu, cei care sunt prinşi în ea se vor trezi. E doar o chestiune de timp. Întrebarea e: cât timp? Câţi copii vor mai fi sacrificaţi acestui idol?

Până acum câteva luni exista o librărie gen Lobo’s şi în Houston. Nu întâmplător aranjamentul ei era identic cu cel al librăriei din Austin. Era la câteva blocuri de o benzinărie unde îmi duceam maşina în service. Nu demult am ieşit să mă plimb prin cartier şi am văzut un anunţ pe uşa librăriei. „Fostul chiriaş a fost evacuat pentru neplata chiriei.” Cărţile şi pornografia, faţada împreună cu ce ascundea ea, au dispărut. Slavă Domnului.

—
Ronald G. Lee este librar în Houston, Statele Unite.
Traducerea si adaptarea: www.homosexualitate.ro