IMPOSTURA CATOLICILOR ORIENTALI (6)

Vasile Zarnescu

Episodul al cincilea aici

4. Restitutio in integrum accentuează „maghiarizarea catolicizării“

Că nu a fost şi nu este vorba de manipulare – cum pretinde Tertulian Langa – o atestă practicile din totdeauna ale maghiarilor. Ele sunt relevate recent de către un alt apărător fervent al Bisericii Catolice orientale de rit bizantin, dr. Vasile Marcu. Analizând cazul alungării călugăriţelor „greco-catolice“ de la Odorheiu Secuiesc, el atrage atenţia că, începând din anul 1940, după cedarea Nordului Ardealului, zona secuiască a fost sistematic „curăţată“ de elementul băştinaş românesc (79). Afirmaţiile avocatului nonagenar îl contrazic flagrant pe mincinosul Tertulian Langa, care clamează „înţelegerea“ continuă manifestată de către preoţii catolici maghiari, deşi ştie şi el foarte bine că, în realitate, a fost exact invers.

4.1. Maghiarizarea prin introducerea limbii maghiare ca limbă oficială

Prin toate consecinţele aplicării principiului restituito in integrum impus de către catolicii orientali (adică: ex-greco-catolicii) se accentuează ceea ce sociologii au numit „maghiarizarea catolicizării“ (80). După Tratatul de la Trianon, „prin maghiarizarea parohiilor unite din Ungaria de către Episcopia greco-catolică maghiară de la Hajdudorog s-au maghiarizat, tot deodată, şi vechile şcoli confesionale române înfiinţate încă din veacul trecut. (…) Din 15 şcoli confesionale greco-catolice române din parohiile unite române, românii au rămas fără nici o şcoală, în care să se predea un învăţământ în limba lor naţională (…). Învăţătorii români greco-catolici au fost înlocuiţi cu învăţători unguri“ (81).

Această tehnică de maghiarizare prin intermediul şcolii – în esenţă, al limbii – este cea mai eficientă. De aceea, ca şi în etapa antebelică, după cum avertizează Mihai Stratulat (82), şi acum, liderii maghiarilor (autohtoni, din Ungaria şi din diasporă) ţin atât de mult să se introducă limba maghiară (ungară?!) în toate instituţiile de şcolarizare şi cer inclusiv universitate de STAT în limba maghiară. Pentru că, devenind limbă oficială de stat, maghiarizarea nu va mai părea o agresiune hungaristă, ci ca un fapt natural, căci maghiarizarea este acceptată de însuşi Statul Român. Că aici se vrea să se ajungă o atestă şi atitudinea duplicitară a lui Attila Verestoy în contextul contenciosului administrativ creat de contestarea Ordonanţei de urgentă referitoare la înfiinţarea respectivei universităţi: «D-l Verestoy Attila a precizat că partea lezată nu este U.D.M.R., ci Guvernul. „Nu U.D.M.R. doreşte universitate maghiaro-germană, ci Guvernul României“» (83). Iar fariseii lideri ex-greco-catolici numesc asta ecumenism, europenism, „frăţietate întru catolicism, întru (neo)protestantism“.

4.2. P.N.Ţ.C.D.-ul este „partid impostor“

Dar, inadecvarea la realitate, încremenirea, nostalgia vremurilor antebelice, orientarea retro, contradicţia dintre denumirea din România a Bisericii ex-greco-catolice şi denumirea din nomenclatorul Vaticanului, impostura lor esenţială şi spiritul vindicativ s-au extins şi au contaminat, din păcate, aproape tot P.N.Ţ.C.D.-ul, pe care îl manevrează ex-greco-catolicii. A constatat-o, în alt plan, chiar apărătorul lor de elită, Octavian Paler: «De altfel, nu cred că în războiul (deocamdată, fără o declaraţie oficială ele război) purtat, prin simpozioane, de taberele Ciorbea şi Vasile, avem de-a face cu o înfruntare de principii. Ar fi prea frumos. Ne aflăm, cred eu, în faţa unei banale confruntări de mentalităţi şi de ambiţii. Unii oficiază într-un tradiţionalism încremenit, şi cam posomorât, din care nu prea se vede bine societatea românească de azi. Alţii dau din coate într-un realism fără supărări metafizice, dar şi fără prea multe scrupule. Şi, în timp ce beligeranţii se răţoiesc unii la alţii, P.N.Ţ.C.D. se afundă într-o criză de identitate. Aceasta e, cel puţin, convingerea mea. Rămas la prejudecata că numele unui partid ar trebui să aibă oarece legătură cu datele partidului, întreb, de câţiva ani, şi pe „metafizici“ şi pe „pragmatici“. Ce mai înseamnă „naţional“, azi, pentru urmaşii lui Maniu? Ce mai înseamnă „ţărănesc“ pentru urmaşii lui Mihalache? Şi ce înseamnă, chiar, „creştin-democrat“ pentru urmaşii lui Coposu? Nimeni nu m-a lămurit până acum. Şi, deşi m-am grăbit să apăr P.N.Ţ.C.D. când l-am văzut şantajat într-un mod murdar de P.D., mă tem că, la o judecată onomastică riguroasă, ar rezulta că P.N.Ţ.C.D. e, vai, un partid impostor» (84).

Simptomatic este şi faptul că, aşa cum Octavian Paler – creatorul sintagmei „Epoca de aur“ – dezavuează partidul pe care l-a susţinut până acum, gratulându-l cu acelaşi calificativ pe care îl mai atribuise unui alt fost tovarăş de idei de la G.D.S. – Gabriel Andreescu –, alţi intelectuali „păcăliţi“ relevă impostura unora dintre foştii lor lideri de opinie. De exemplu, Mihaela Miroiu dezvăluie (im)postura în care se situează Alexandru Paleologu: deşi e membru marcant, de elită, al Partidului Naţional Liberal, este adeptul fervent al monarhiei şi încă nu a aceleia de tip parlamentar, care ar mai fi suportabilă (după cum crede autoarea), ci a aceleia de drept divin, în cadrul căreia regele este unsul lui Dumnezeu. Mai mult, monarhistul înfocat – probabil ca să justifice, în vreun fel, faptul că poartă un nume care aminteşte de o ilustră dinastie de împăraţi bizantini –, „liberalul“ îşi manifestă profundul dispreţ fată de popor, faţă de „imbecili“, faţă de cei care nu fac parte, ca el, dintre acei puţini membri ai „Elitei“ francmasonice. Revoltată de această desfiinţare socială de către „monarhistul-liberal“ – o altă contradictio in adjecto, ca atâtea altele, în această etapă de tranziţie –, autoarea îl „desfiinţează“ şi ea în articolul cu titlul autoflagelant, „Noi, imbecilii“ (85).

4.3. Dezamăgirea provocată de ex-greco-catolici accentuează absenteismul electoral

Clasele sociale defavorizate şi, în primul rând, „gulerele albastre“, nemulţumite de impasul în care le-a adus evoluţia situaţiei postdecembriste, trăiesc – în mod îndreptăţit, după opinia ţărănistului Gelu V. Netea – „nostalgia (astăzi nemaiascunsă) după epoca de aur a salamului cu soia“ (86). Dar, unii dintre intelectualii („gulerele albe“) dezamăgiţi de prestaţia actualei clase politice conducătoare dominată de ex-greco-catolicii din P.N.Ţ.C.D. – pe care au votat-o cu multă încredere şi speranţă – trăiesc o profundă stare de debusolare. Aceste dezamăgiri, nemulţumiri şi proteste conjugate s-au exteriorizat, deocamdată, sub forma absenteismului electoral – absenteism care face şi mai dificilă schimbarea situaţiei existente. Dar dacă regresul economic, social şi cultural continuă sub forma accelerată a „curbei de sacrificiu“ din ultimii trei ani, este de aşteptat ca exteriorizările să capete aspecte conflictuale acute. Mineriadele din ianuarie-februarie 1999 nu au constituit decât un simptom al unor boli mai grave care macină societatea. Deşi înţelegerea programată a celor patru mari confederaţii sindicale – fapt unic în istoria postdecembristă – părea să îngăduie speranţa că se poate forţa stoparea declinului accentuat al economiei naţionale, amânarea grevei generale pentru 24 mai şi marele fiasco înregistrat atunci au convins masele populare că agitaţia liderilor confederaţiilor sindicale era menită doar să justifice salariile exorbitante ale respectivilor lideri şi că, în realitate, ei sunt înţeleşi cu guvernanţii să facă un joc în care se să mimeze negocierile şi să sublinieze, în final, politica „înţeleaptă“ a Guvernului ca „singura alternativă“. Acest joc politico-sindical a dezamăgit profund şi a dus la erodarea încrederii în liderii sindicali, sporind frământările profunde din interiorul tuturor categoriilor sociale. Grevele spontane apărute imediat ca un corolar relevă că mişcarea sindicală va fi în curând scăpată de sub control şi, totodată, ele prevestesc explozii populare iminente în condiţiile în care deteriorarea nivelului de trai va continua în ritmul actual. Grevele cadrelor medicale, a cadrelor didactice în preajma examenului de bacalaureat, a şoferilor de la R.A.T.B. la sfârşitul respectivului bacalaureat, precum şi sprijinirea lor morală manifestată de tot mai multe categorii sociale, atestă că explozia socială nu este departe. Acest fapt este remarcat de o publicaţie italiană, desigur, nu dezinteresat, căci, implicit, contribuie la deteriorarea imaginii României (87).

Toate acestea sunt efectul major al politicii falimentare numită academic restitutio in integrum, promovată de către catolicii orientali (ex-greco-catolicii), cu sprijinul celorlalţi minoritari, maghiarii. Disensiunile pe care le-a provocat problema aplicării acestui principiu au dus, cum era de aşteptat, la scindarea P.N.Ţ.C.D. – singurul partid care mai rămăsese întreg în această epocă tulbure de frământări –, apărând noul partid, Alianţa Naţională Creştin Democrată (A.N.C.D.), condusă oficial de Victor Ciorbea, iar din umbră de ex-greco-catolicii Matei Boilă şi Ioan Moisin. Ca un fel de „botez“ politic, membrii noului partid sunt însoţiţi de calificativele de „impostori şi oportunişti“, atribuite de către Gabriel Ţepelea şi Remus Opriş. Unii ziarişti sugerează şi alte adjective, ba chiar formulează şi îndemnuri pline de compasiune, precum face Cristian Şutu în articolul „Iartă-l Doamne, că nu ştie ce face! Senatorul P.N.Ţ.C.D. Moisin propune ca toţi românii să treacă la catolicism“: «Sala Omnia a Senatului României a fost gazda uneia dintre cele mai fulminante declaraţii politice făcute vreodată de un senator. „Poziţia contradictorie a poporului român în lumina actualelor tendinţe politice şi spirituale internaţionale“ este titlul declaraţiei făcute ieri de ţărănistul Ioan Moisin, declaraţie care, în linii mari, propune nici mai mult, nici mai puţin decât ca românii să treacă la catolicism pentru o „integrare politico-militară în structurile Occidentului“. (…) Şi pentru că tot se vorbeşte de necesitatea unui control medical al celor care candidează la astfel de funcţii în stat, senatorul Moisin declara: „Dacă s-ar realiza din nou Unirea Bisericească, în primul rând ea ar fi posibilă în România. Ştiţi ce trebuie? Să rămână tot ritul, disciplina, organizarea sinodală, cărţile liturgice, bisericile, odăjdiile, calendarul şi tot ce ţine de Biserică neschimbate, doar că la pomenirile de la Sfânta Liturghie să fie mai întâi pomenit Papa şi recunoscut ca atare“.

Finalul, însă, l-ar lăsa fără suflare până şi pe Vadim Tudor. „Dacă s-ar face acest pas istoric în puţinele luni care ne mai rămân până în noaptea anului 2000, iată ce s-ar întâmpla: Occidentul ne-ar accepta cu braţele deschise (…) Rămâne să alegem. Cum ne vom aşterne, aşa vom dormi. Să nu mai stăm pe o poziţie contradictorie, care ne duce spre naufragiu“» (88). Evident, în această diatribă el a fost încurajat de vizita papei Ioan Paul al II-lea, vizită care era iminentă şi care, în loc să-i fi temperat pe catolicii orientali şi să-i fi îndemnat spre ecumenism – în consens cu spiritul ei (cel puţin acela declarat) – le-a provocat liderilor creşterea agresivităţii, considerând că deja au câştigat runda în retrocedarea fostului patrimoniu.

Dubla lor calitate de prelaţi şi lideri politici trebuie să ne determine să ne schimbăm, totuşi, atitudinea sugerată de personalizarea de către ziarist, la începutul titlului, a cuvintelor lui Iisus Hristos: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac“ (Luca, 23, 34). Ca un alt argument în favoarea acestei schimbări de atitudine, trebuie să amintim că tot aceste cuvinte au fost puse de cineva pe o pancartă aşezată pe ruinele sediului Televiziunii Naţionale din Belgrad, în dimineaţa următoare nopţii când Televiziunea fusese bombardată de aviaţia americană din N.A.T.O. A doua zi, altcineva schimbase pancarta cu parafraza în sens opus: „Nu-i ierta, Doamne, că ştiu ce fac!“. Mutatis mutandis, catolicii orientali de rit bizantin (ex-greco-catolicii) duc, sub aspect moral şi spiritual, un război mediatic, psihologic, informaţional şi axiologic împotriva poporului român, precum americanii au dus satanicul război total împotriva sârbilor.

5. Explicatio

O explicaţie plauzibilă a atitudinii antinaţionale, procatolice şi filomaghiare a ex-greco-catolicilor constă, fără îndoială, în faptul că ea se originează în însăşi moştenirea politică şi în comportamentul duplicitar manifestate de mentorul lor, Iuliu Maniu. Iar acest comportament duplicitar semnifică „emblema“ iezuitismului, care constituie esenţa catolicismului. Dar, cum se ştie, ordinul iezuiţilor reprezintă serviciul secret al Vaticanului, admirat pentru eficienta şi promptitudinea sa de către directorul C.I.A. William Casey, care, în cadrul „operaţiunilor clandestine“ (condamnate doar formal de Biserica Catolică), a subvenţionat sindicatul polon Solidaritatea prin intermediul papei Ioan Paul al II-lea (89).

Într-adevăr, după cum releva încă Nicolae Iorga, al cărui patriotism, naţionalism şi anticomunism nu pot fi contestate, Iuliu Maniu a fost un impostor: 1) a luptat pe frontul italian pentru apărarea Imperiului Austro-ungar – se pare că a luptat, ca ofiţer austro-ungar, pe frontul din Moldova chiar împotriva românilor; 2) a cerut autonomia Ardealului în cadrul respectivului imperiu, pretinzând chiar ca Regatul României să intre în întregime în acest imperiu şi să nu devină România Mare; 3) a ajuns în mod dubios la conducerea Partidului Naţional Român din Ardeal; 4) a fost de acord cu Unirea cea Mare abia după ce aceasta fusese realizată de către transilvăneni, el arogându-şi, ulterior, merite pe care nu le-a avut niciodată; 5) a cerut autonomia Transilvaniei – care să fie condusă de el, prin Consiliul Dirigent – în cadrul României Mari; 6) a refuzat să voteze Constituţia din 1923 şi să participe la încoronarea regelui Ferdinand la Alba Iulia, dar, când interesele sale private erau în joc, s-a folosit de respectiva Constituţie şi de rege; 7) prin întreaga lui politică – a sa, ca lider de partid, şi a guvernelor al căror premier le-a fost –, a ruinat România (90); 8) tot el, ca prim-ministru, prin presiunile făcute asupra Parlamentului, a impus ratificarea Concordatului, care a însemnat un act de trădare naţională – ceea ce, de fapt, era în firea lui de renegat, de trădător de neam şi de exploatator finanţist, căci, aşa cum subliniază David C. Korten şi Ignaçio Ramonet, finantiştii internaţionali nu au sentimente patriotice: pe ei îi interesează numai profitul, obţinut chiar prejudiciindu-şi patria, căci morala lor se bazează doar pe principiul ubi bene, ibi patria.

O dovadă contemporană de ultimă oră, referitoare la tropismul filomaghiar al lui Iuliu Maniu, este adusă de Raoul Şorban în studiul „O misiune diplomatică secretă: Mesajul regentului Horthy către Iuliu Maniu“ (91). De ce tocmai către Iuliu Maniu, când acesta nu mai avea nici o putere politică? Pentru că era singurul care manifestase tot timpul propensiunea fată de hungarismul în mijlocul căruia trăise, care îl educase şi pentru care se înrolase ca ofiţer să lupte în apărarea lui, în momentul în care devenise evident pentru aproape toată lumea că Imperiul Austro-ungar nu avea să mai dăinuiască multă vreme. Totodată, legat de activitatea şi concepţia lui Iuliu Maniu, nu este deloc întâmplător că tânărul neofit în propaganda hungarismului, Sabin Gherman, face trimitere la un „Consiliu Dirigent“ (aşa cum pretinsese tot timpul Iuliu Maniu, până la desfiinţarea respectivului Consiliu, devenit un pericol de stat), care să conducă în Transilvania, aflată „sub tutela Uniunii Europene“ (92), Uniune pe care un Otto de Habsburg o vede în locul defunctului Imperiu Austro-ungar. Totodată, trebuie să remarcăm că, prin această politică a paşilor mărunţi, se confirmă ceea ce, printre alţii, prevenise compozitorul Doru Popovici, referindu-se la un document din publicaţia S.U.A. Today, în care se spune că, în anul 2.000, este prevăzut să se împlinească tot ce s-a hotărît la Malta privind federalizarea României. În acelaşi timp, se propune o idee duşmănoasă: refacerea Austro-Ungariei, ca un fel de tampon spre Răsărit“ (93).

Ar fi necesar, aşadar, ca, până la rescrierea Istoriei – rescriere care, judecând după primele semne, cum sunt manualele de istorie pentru liceu, editate în 1997, pare să fie la fel de tendenţioasă ca aceea din epoca proletcultismului –, să se publice câteva din documentele din etapa interbelică, deoarece ar fi o cunoaştere mai promptă şi s-ar realiza mai ieftin sub raport material şi intelectual.

NOTE

79) Vasile Marcu, Biserica Română Unită cu Roma, jefuită şi umilită – Conflictul de la Odorheiu Secuiesc. Editura Crater, 1998.

80) Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sandra Cristea, Claudiu Degeratu, Radu Baltasiu, Sociologia şi geopolitica frontierei. Editura Floare Albastră, Bucureşti, 1995, vol. 1, pag. 151 şi urm.

81) Petre Petrinca, „Şcolile confesionale ale minorităţii române din Ungaria. 1918-1940“, apud Mihai Stratulat, „Maghiarizarea şi deznaţionalizarea prin intermediul şcolii (II)“, în Ultima oră, nr. 21(215), 10-16 iunie 1998, pag. 10; vezi şi Mihai Stratulat, „Drama românilor din nord-vestul Ţării în anii 1940-1944 (IV)“, în Ultima oră, nr. 228, 9-15 septembrie 1998, pag. 4.

82) Mihai Stratulat, „Maghiarizarea şi deznaţionalizarea prin intermediul şcolii (I) “, în Ultima oră, nr. 20(214), 3-9 iunie 1998, pag. 10.

83) Articolul redacţional „Cu sprijinul mai marilor zilei, U.D.M.R. şi-a pus pile la Curtea Superioară de Justiţie“, în Dimineaţa, nr. 273, 12 decembrie 1998, pag. 1. 84) Octavian Paler, „P.N.Ţ.C.D. şi metafizica“, în România liberă, nr. 2513, 3 iulie 1998, pag. 1.

85) Mihaela Miroiu, „Noi, imbecilii“, în 22, nr. 43(453), 27 octombrie-2 noiembrie 1998, p. 8.

86) Gelu V. Netea, „Mult iubite şi stimate tovarăşe Constantin Badea“, în Ultima oră, nr. 2(246), 14-20 ianuarie 1999, pag. 3.

87) Bogdan Tiberiu lacob, „Bomboana pe coliva unui deceniu de eşecuri măreţe: analiştii politico-economici italieni prevăd pentru România în viitorul apropiat / Război sau revoluţie“, în Naţional nr. 642, 19 iulie 1999, pag. 4.

88) Cristian Şuţu, „Iartă-l Doamne, că nu ştie ce face! / Senatorul P.N.Ţ.C.D. Moisin propune ca toţi românii să treacă la catolicism“, în Cotidianul, nr. 300(2345), 4 mai 1999, pag. 8; O. S., „Moisin le cere românilor să treacă în bloc la catolicism”, în Ziua, nr. 1479, 4 mai 1999, pag. 16; Irinel Rădulescu, „Catolicizarea României“, în Jurnalul Naţional, nr. 1805, 4 mai 1999, pag. 24; Ovidiu Wlassopol, „Un senator ţărănist propune trecerea românilor la catolicism“, în Libertatea, nr. 2657, 4 mai 1999.

89) Carl Bernstein şi Marco Politi, Sanctitatea Sa, loan Paul al II-lea şi Istoria secretă a timpurilor noastre. Editura Papyrus, Oradea, 1999, pag. 277 şi urm. Vezi şi Cristopher Andrew, C.I.A. şi Casa Albă. Editura All , Bucureşti, 1998, pag. 419 şi urm.

90) Nicolae lorga, Istoria unei legende: luliu Maniu. Vălenii de Munte, 1934, apud Pompiliu Pop-Mureşan, Adevărul despre luliu Maniu. Bucureşti, 1946, pag. 6-31.

91) Raoul Şorban, „O misiune diplomatică secretă: Mesajul regentului Horthy către luliu Maniu (1)“, în Dosarele istoriei, nr. 5(33), 1999, pag. 54-58.

92) Clementina Filip, Ciprian Ranghel, Sorin Petrescu, „Pescuitori în ape tulburi / Sabin Gherman: «Noi am dori ca Ardealul să ajungă sub tutela Uniunii Europene»“, în Cotidianul, nr. 332(2377), 10 iunie 1999, pag. 5. Vezi şi: „Replica U.F.D. la «Declaraţia de la Cluj»“, în Economistul, nr. 364, 9 iunie 1999, pag. 2; Petre Olteanu, „Pericolul «federalizării României» poate fi stopat prin fapte nu prin declaraţii de presă“, în Dimineaţa, nr. 121, 7 iunie 1999, pag. 1 şi 3; „Căpitanul Alexa se pronunţă asupra afacerii «Declaraţia de la Cluj»“, în Cotidianul, nr. 331(2376), 9 iunie 1999, pag. 2; Marcela Feraru, „Un document edificator – stenograma consfătuirilor U.D.M.R.: Transilvania este condusă spre tutela Uniunii Europene prin autonomizare economică, politică, administrativă şi financiară faţă de Bucureşti“, în Cotidianul, nr. 335(2380), 14 iunie 1999, pag. 2.

93) Doru Popovici, în România Mare, nr. 442, 1ianuarie 1999, pag. 9. Vezi şi Silviu Achim, „Pe hărţile de la Parlamentul European / Radicalii europeni au anexat Ungariei judeţele Harghita, Covasna şi Mureş“, în Adevărul, nr. 2819, 30 iunie 1999, pag. 1 şi 15.

(Continuare în numărul viitor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU