IMPOSTURA CATOLICILOR ORIENTALI (5)

Vasile Zarnescu

Episodul al patrulea aici

3.3. Revendicarea neavenită a meritelor Bisericii greco-catolice

În toate mass media, în intervenţiile din Parlament şi, în genere, în orice ocazie, actualii lideri ai cultului catolic oriental îşi fac un titlu de glorie din contribuţia unor intelectuali greco-catolici la dezvoltarea literaturii, a vieţii social-politice, la edificarea României Mari, la conexarea istoriei ţării noastre cu aceea a Occidentului etc. Departe de a se contesta respectivele merite, impostura actualilor lideri ex-greco-catolici rezidă în faptul că, pe considerentul că înaintaşii lor au fost astfel, vor să fie consideraţi, actualmente, ei înşişi valoroşi, oameni de bine, oameni morali etc., precum au fost antecesorii lor, îndeosebi corifeii Şcolii Ardelene.

Or, aşa cum, de exemplu, urmaşii lui Napoleon Bonaparte nu se pot lăuda – şi nici nu au făcut-o – cu meritele generalului Bonaparte sau împăratului Napoleon, şi, în genere, copiii nu pot să-şi aroge meritele părinţilor, tot astfel, acum, catolicii orientali nu pot să-şi revendice calităţile şi contribuţiile înaintaşilor. Mai ales că intelectualii ex-greco-catolici nici nu se evidenţiază prin vreo operă literară, politică, ştiinţifică, teologică, misionară, caritabilă etc. Dimpotrivă, liderii catolici orientali de rit bizantin au tristul „merit“ de a favoriza acţiunile unor organizaţii şi corporaţii mondialiste de a ruina ţara, de a înlesni încercările unora de a dezmembra România – în cazul când nu incită ei înşişi la acţiuni destabilizatoare.

Din cele câteva cărţi ale lor ivite până acum răzbat vendeta, ranchiuna, spiritul vindicativ, în esenţă, ura cauzată de suferinţele provocate de Istorie şi pe care şi-o îndreaptă împotriva celorlalţi contemporani, care nu sunt ca ei sau care nu au suferit ca ei – deşi, în fond, suferinţa acumulată de ei ar fi de natură să le asigure paşaportul pentru Rai.

3.3.1. Viclenia şi fariseismul funciar al ex-greco-caolicilor

Ipocrizia liderilor ex-greco-catolici s-a manifestat pregnant, printre alte dăţi, într-o emisiune din martie 1998 a postului Prima TV. Ortodoxia era reprezentantă – pentru aspecte teologice – de către un preot tânăr, care era mereu împiedicat să vorbească de către Tertulian Langa, şi, din partea laicatului, de către avocatul senator Neculai Cerveni, care, din păcate, deşi era plin de bune intenţii – căci luase, în presă, apărarea Bisericii Ortodoxe Române –, era, în genere, prea puţin versat în domeniu, şi, în special, în problema conflictului dintre „greco-catolici“ şi ortodocşi, spre deosebire de preopinenţii săi, care, prin educaţie iezuită, erau şi versatili. Semnificativ este faptul că, la obiecţia lui Neculai Cerveni, cum că toţi corifeii Şcolii Ardelene au avut de suferit din cauza conducerii Bisericii greco-catolice, juristul Iftene Pop l-a ridiculizat pe Neculai Cerveni, replicându-i că, în fond, el pusese o problemă derizorie, pentru că, de fapt, în orice colectivitate, în orice microgrup se întâmplă asemenea mici conflicte. Neculai Cerveni, care, realmente, nu cunoştea problema, nu l-a contrazis, din această cauză – nefiind sigur pe sine –, astfel că aspectul real şi major pe care el îl pusese a fost expediat cu viclenia şi fariseismul lor funciar de către catolicii orientali. De aceea, trebuie să demontăm ipocrizia lui Iftene Pop şi să relevăm adevăratele proporţii ale acestor „mici conflicte“, chipurile benigne.

3.3.2. Corifeii Şcolii Ardelene persecutaţi de clerul greco-catolic

Reprezentanţii Şcolii Ardelene cei mai cunoscuţi sunt Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Ion Budai-Deleanu. Aceştia, ca persoană, nu pot fi trataţi drept nişte „neicanimeni“, iar pătimirile lor, la fel, nu sunt de acelaşi nivel cu ceea ce se întâmplă în fiece microgrup social, cum vrea un Iftene Pop să lase lumea să creadă. Dimpotrivă, ei sunt oameni pentru Istorie şi chiar din această cauză cu aceştia le place ex-greco-catolicilor să se laude în mod deosebit.

Or, ei au fost persecutaţi tocmai pentru opera lor, pentru că era preponderent anticatolică şi proortodoxă, după cum însăşi opera lor a fost ţinută sub obroc decenii sau chiar un secol. Mai mult, publicarea – parţială sau integrală – a operelor lor s-a făcut la Iaşi sau la Bucureşti şi nu la Cluj – în nici un caz la Blaj, cum ar fi fost normal. Gheorghe Şincai a fost arestat de către vicecomitele Gyujto Sandor, cumnatul episcopului greco-catolic loan Bob. Probabil şi această strânsă relaţie româno-maghiară l-a determinat pe Tertulian Langa să etaleze prietenia actuală (mai lipsea să spună: „tradiţională“!) dintre clerul catolic oriental şi cel maghiar. Iar acest episcop loan Bob este cunoscut ca principalul persecutor al corifeilor.

Unii „încearcă să-l reabiliteze pe episcopul Bob, încălcând cele mai elementare exigenţe ale exegezei ştiinţifice, confundând intenţionat obligaţiile oficiale ale episcopului cu iniţiativele personale ale aşa-zisului om de cultură Bob, dar, mai ales, omiţând actele duşmănoase ale acestuia, de prigonire sistematică a reprezentanţilor Şcolii Ardelene, inclusiv a lui Samuil Micu“ (70). Aşadar, atitudinea lui Iftene Pop atestă ipocrizie în cel mai înalt grad, ceea ce este cu atât mai grav pentru un jurist, secretar – din partea P.N.Ţ.C.D. – al Comisiei pentru politică externă a Camerei Deputaţilor, faţă de care exigenţele de natură morală sunt „ceva“ mai mari decât faţă de un membru al unui microgrup social oarecare.

3.3.3. Ex-greco-catolcii îşi arogă Marea Unire

Ex-greco-catolicii se mai laudă cu faptul că ei au făcut România Mare, Unirea din 1918 şi că dacă nu erau ei – de fapt, luliu Maniu şi ai lui, cei din anii Primului Război Mondial –, atunci nu se mai făcea Unirea. Obiecţia care li se poate aduce este de aceeaşi natură ca în cazul lui loan Bob.

În fond, era o obligaţie morală a lor în calitate de români, nu de greco-catolici, iar, dacă au militat şi au luptat pentru Unire, este că nu mai puteau să trăiască în Imperiul Austro-ungar; altfel, nu aveau decât să rămână în acel imperiu. Probabil că regretul că a dispărut imperiul îi determină pe ex-greco-catolici să facă, acum, propagandă teoriei lui Huntington şi planurilor lui Otto de Habsburg.

Oricum, după cum relevă Nicolae lorga, este o legendă neîntemeiată că luliu Maniu şi clica lui ar fi avut o contribuţie la unirea cu Regatul României.

3.3.4. Ex-greco-catolicii şi „latinitatea“ poporului român

Catolicii orientali se mai laudă că greco-catolicii au fost primii care au relevat originea latină a poporului român, primii care au studiat la Roma, primii care au militat pentru introducerea limbii române ca limbă liturgică etc., etc. Totul este falsificat sau denaturat.

Conştiinţa latinităţii şi a continuităţii pe aceste teritorii a poporului român exista în mintea şi în istoria românilor înainte de înfiinţarea cultului greco-catolic. Stolnicul Constantin Cantacuzino studiase în Italia, iar Dimitrie Cantemir şi-a scris în limba latină cele mai importante opere – precum Descriptio Moldaviae, sugerată de către Academia din Berlin –, pe când iezuiţii cancelariei din Viena abia se străduiau să conceapă aşa-zisul „Manifest pentru unire“, care, cum se ştie, este un fals grosier.

«Propensiunea Blajului spre limba şi cultura latină are atât motive proxime, cât şi implicaţii istorice. Între acestea din urmă, conştiinţa romanităţii neamului („de la Râm ne tragem“) şi a latinităţii limbii era un bun dobândit în Evul Mediu şi acreditat temeinic de marii cronicari. Mai apoi, exemplul strălucitului precedent de creaţie în limba latină pe care Dimitrie Cantemir l-a oferit la scară europeană nu putea rămâne străin şi indiferent primei generaţii de români cu studii superioare la Roma», relevă loan Chindriş (71).

Problema limbii române ca limbă de cult atestă, printre altele, deplina impostură în care se află ex-greco-catolicii. Astfel, toată lumea ştie ca Biserica romano-catolică foloseşte limba latină pentru serviciul religios. Dar, impunerea limbii naţionale în liturghie este revendicată de lutheranism, de protestantism, în genere, de Reformă. Or, e curios că, mizând pe ignoranţa celor mai mulţi – inclusiv parlamentari, precum distinsul senator avocat Neculai Cerveni – în materie de cultură şi istorie religioasă (în special la etapa greco-catolică), îşi revendică şi catolicii orientali acest merit, deşi ei ştiu foarte bine că greco-catolicii Şcolii Ardelene au impus limba română tocmai pentru a apăra „legea străbună“, tradiţiile ortodoxe ale poporului, adică au făcut un demers net anticatolic.

Un exemplu în plus al spiritului anticatolic al greco-catolicilor transilvăneni este faptul că, în cazul traducerii versetului „Pâinea noastră cea de toate zilele“, din rugăciunea Tatăl Nostru, s-a optat pentru formula „cea de toate zilele“, care, la fel, este de sorginte protestantă (72).

După Reformă a urmat Contrareforma, pentru reprimarea protestanţilor. O culme a reprimărilor a constituiţ-o Inchiziţia. A devenit destul de evident că ex-greco-catolicii noştri se comportă la fel de inchizitorial ca şi mentorii lor de la Vatican. Oricum, catolicii orientali de rit bizantin, în megalomania lor ipocrită, denaturează toată Istoria României pentru a le servi cauzelor lor actuale.

De exemplu, s-au folosit de ocazia aducerii osemintelor episcopului Inocenţiu Micu de la Roma la Blaj, făcând o excesivă paradă de patriotism local, dar, în stilul lor iezuit, au evitat să mai amintească un fapt indubitabil atestat de istorie: că a murit la Roma în cea mai neagră mizerie, întrucât a fost condamnat la exilul din Roma pentru că a ameninţat că, dacă nu se aplică Diploma a II-a Leopoldină, atunci va rupe uniaţia, va reveni întrutotul la Ortodoxie şi, mai mult, îi va îndemna pe români să emigreze în celelalte două Ţări Româneşti.

Suferinţele lui Inocenţiu Micu, ale românilor militanţi în cadrul mişcării care a elaborat Supplex Libellus Valachorum, jertfa românilor care au luptat în cele două războaie mondiale pentru întregirea neamului, calvarul românilor din Transilvania după anexarea acestei provincii independente la Ungaria în 1867, după Diktatul de la Viena şi chiar după evenimentele din decembrie 1989 – toate acesta sunt aneantizate de dogma inchizitorială a ex-greco-catolicilor: aplicarea principiului restitutio in integrum.

3.3.5. Liderii ex-greco-catolici colaborează strîns cu catolicii maghiari

Obligaţi să se supună politicii mondialiste şi ordinelor Vaticanului de catolicizare a Transilvaniei, ex-greco-catolicii accentuează solidaritatea cu romano-catolicii, cu care s-au înţeles totdeauna bine, după cum recunoştea Tertulian Langa încă în 31 august 1990, în interviul dat ziaristului italian Francesco Stazziari:

„Răspund acum la o a doua parte a întrebării cu privire la relaţiile dintre Biserica Română Unită cu Roma şi cea Romano-Catolică. Raporturile sunt foarte bune cu ramura românească a Bisericii Romano-Catolice. Sunt bune cu cea de limbă maghiară. Şi cu aceasta ar putea fi foarte bune dacă o parte a populaţiei române şi maghiare nu ar fi dominată de resentimente şi aversiuni (biserici speculate de manipulanţi) şi nu ar exercita presiuni asupra liderilor luminaţi ai celor două grupări etnice.

În perioada cât am fost scoşi din bisericile noastre, preoţii romano-catolici au acordat generos asistentă spirituală credincioşilor Români, care, poate, nu cunoşteau limba maghiară. Pentru aceasta atât preoţilor romano-catolici, cât şi credincioşilor greco-catolici trebuie să le apreciem capacitatea de a putea trece peste bariera pe care nu credinţa o punea între ei, ci opinia publică neelucidată. Şi, trebuie s-o spun, aş dori să găsim atâta înţelegere la preoţii ortodocşi, câtă găsim la preoţii romano-catolici maghiari“.

Vorba Românului: „Gura păcătosului adevăr grăieşte“… Căci „cele de mai sus sunt pline de înţelesuri, dar mai ales de subînţelesuri“, observă Grigore Nedei (73). Într-adevăr, pe lângă explicaţiile date, în continuare, de Grigore Nedei, trebuie să adăugăm că ipocrizia, denaturarea şi impostura sunt la ele acasă în afirmaţiile lui Tertulian Langa. Deoarece, evident, Tertulian Langa, modest, lasă să se înţeleagă că el însuşi se numără printre „liderii luminaţi“ ai ex-greco-catolicilor, ceea ce în nici un caz nu se poate spune, cel puţin după cum arată fizionomia sa – plină de răutate – văzută la televizor şi după comportamentul manifestat cu acele ocazii şi cu altele.

Singurul lider luminat al actualilor catolici orientali a fost Vasile Hossu, liderul aripii moderate şi proortodoxe. Dar el a fost marginalizat atât de mult până când, recent, a murit de inimă rea. Cât despre ceea ce Tertulian Langa numeşte „resentimente şi aversiuni“ ca urmare a unor „manipulări“, pentru modul cum T. Langa denaturează istoria sunt relevante suferinţele îndurate de enoriaşii şi clericii greco-catolici, ca Francisc Paratei, sau, printre alte numeroase exemple actuale, unele de ultimă oră:

a) „iniţiativa nefericită a unui preot maghiar din Miercurea Ciuc de a oficia o slujbă religioasă într-o cârciumă, deşi în comuna Pârjol (judeţul Bacău), în care se petrecea tărăşenia, există o catedrală greco-catolică unde putea fi celebrată sfânta liturghie. Dar camerele de luat vederi pe care postul de televiziune DUNA din Budapesta le-a instalat în cârciuma cu pricina trebuia – nu-i aşa?! – să transmită imagini care să demonstreze oropsirea etnicilor maghiari din România, lipsiţi – vezi Doamne – până şi de posibilitatea de a-şi vedea în pace de mântuirea sufletului“ (74), postul DUNA TV fiind cunoscut prin propaganda neorevizionistă şi antiromânească pe care o face;

b) «Preşedintele P.A.R., Varujan Vosganian, a declarat ieri (în 6 iulie 1998 – n. n., V.I.Z.) că este dezamăgit de faptul că proiectul său privind construirea unei biserici ortodoxe în comuna Vlăhiţa, lângă Miercurea Ciuc, este împiedicat de hotărârea Consiliului local al comunei, care este reprezentat integral de U.D.M.R. Varujan Vosganian spune că va trimite o scrisoare liderilor U.D.M.R. pentru că „autorităţile locale nu trebuie să decidă cine are dreptul să se roage şi cine nu“, „îmi pare rău, pentru că am ajuns într-o situaţie jignitoare pentru poporul român“, afirmă liderul P.A.R. Varujan Vosganian susţine că amplasarea bisericii ortodoxe în sfera comunei Vlăhiţa ar fi slujit mai mult localităţi şi ar fi avut 2000 de enoriaşi. Pe o rază de 100 de kmp există o singură biserică ortodoxă. Primarul – etnic maghiar, dar nu membru U.D.M.R. – fusese de acord cu concesionarea terenului pentru construcţia bisericii. Varujan Vosganian a mai fost deranjat şi de faptul că misionarii evanghelişti au avut permisiunea Consiliului local al Vlăhitei de a predica în preajma oraşului, în timp ce ortodocşi nu au primit aprobarea. Oricum, P.A.R. va căuta un alt amplasament pentru biserica sa» (75);

c) tribulaţiile procesului penal, care se desfăşoară la Vaslui, intentat extremiştilor maghiari din Odorheiu Secuiesc de către Congregaţia catolică orientală Inimi Neprihănite. În acest proces, „Kolumban Gabor, consilier al primului-ministru pe probleme de administraţie locală şi preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, s-a apărat (…) de acuzaţia de calomnie susţinând că nu cunoaşte toate înţelesurile limbii române“ (76), deşi este absolvent al Universităţii Bucureşti, iar, în Parlament sau în alte ocazii, iredentiştii maghiari, ca Gheorghe Frunda, se laudă – sau sunt lăudaţi de către unii redactori, ca Dan Andronic, de la Prima TV – că ştiu limba română mai bine ca unii parlamentari români. Între timp, pentru că i se tergiversează procesul de condamnare, acelaşi Kolumbar Gabor, într-un referat calomnios la adresa poporului român expus la o conferinţă ţinută în Germania, a cerut reînfiinţarea creaţiei stalinismului în România: „Regiunea Autonomă Maghiară“ (77). Deoarece vorbea şi cu autoritatea pe care i-o dă funcţia de consilier al premierului României, pretenţia sa nu putea să nu capete credit în fata organizaţiilor internaţionale, mărindu-se şi mai mult, printr-un efect de bumerang, presiunea respectivelor organizaţii pentru îndeplinirea dezideratelor revizioniste maghiare, care ar dobândi, astfel, un „temei“ în plus.

În sfârşit, un ultim exemplu, semnalat de Mircea D. Coandă preşedintelui Emil Constantinescu, la începutul lui 1999: d) „Vizita papei, în orice situaţie, va avea ca obiect pretenţia de restituire a unor proprietăţi (terenuri şi clădiri). Şi vă atragem atenţia că nu este vorba de orice fel de papă, ci de acela care a decis ca slujba la catolici să se tină în limba naţională, din 1985 limba naţională pentru catolicii din România fiind… MAGHIARA. Este vorba despre papa care a stabilit subordonarea catolicilor din România Nunţiului său din Ungaria şi care, anul trecut, a declarat că e timpul să înceteze aberaţia asta cu greco-catolicii, că nu există decât catolici şi atât!“ (78).

NOTE

70) Ion Lungu, Şcoala Ardeleană. Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, pag. 24, nota 7.

71) Apud Petru Maior, Istoria Bisericii Românilor. Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, vol. 1, pag. 12.

72) Eugen Munteanu, Studii de lexicologie biblică. Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1995, pag. 271 şi urm.

73) Grigore Nedei, Imperialismul catolic – o nouă ofensivă antiromânească. Editura Clio, Bucureşti, 1993, pag. 151-176.

74) Francisc Podoabă, „Ne rugăm unui singur Dumnezeu“, în Azi, nr. 1760, 1 iulie 1998, pag. A/7.

75) Cristina Wlassopol, „Conflict religios într-o comună de lângă Miercurea Ciuc“, în Cotidianul, nr. 50(2095), 7 iulie 1998, pag. 2.

76) Val Vâlcu, „Kolumban Gabor se apără de calomnie susţinând că nu ştie corect limba română“, în Adevărul, nr. 2514, 30 iunie 1998, pag. 20.

77) Val Vâlcu, „Consilierul lui Radu Vasile, Kolumban Gabor, îl sfătuieşte pe premier să reînfiinţeze Regiunea Autonomă Maghiară“, în Adevărul, nr. 2647, 4 decembrie 1998, pag. 1 şi 15; Corina Ruja, „Kolumban Gabor, preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, vrea ca în orfelinatul greco-catolic de la Odorhei să fie primiţi doar copii maghiari“, în Naţional, nr. 458, 11 decembrie 1998, pag. 11.

78) Mircea D. Coandă, „Papa de la Roma vine să ceară clădiri şi moşii pentru catolici!“, în Politica, nr. 358, 16 februarie 1999, pag. 16.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU