IMPOSTURA CATOLICILOR ORIENTALI (4)

Vasile Zarnescu

Episodul al treilea aici

3.1.2. Ex-greco-catolicii din P.N.Ţ.C.D. sabotează interesele naţionale

Iată, deci, că, după ce H. P. Imbert a demonstrat obedienţa lui Vasile Lupu, acum Gunnar Jansson o atestă pe aceea a întregului guvern, compromis de politica restituţionistă a ex-greco-catolicilor. Este posibil ca evoluţia actualului conflict intern din P.N.Ţ.C.D. dintre „tineri (modernişti)“ şi „bătrâni (conservatori)“ – mascat de un „conflict între generaţii“ – să ducă la eliberarea P.N.Ţ.C.D de sub tutela pernicioasă a catolicilor orientali, care se consideră singurii mandatari ai politicii lui Corneliu Coposu. «(…) Acum, în P.N.Ţ.C.D. a înflorit din nou un conflict între grupul „talibanilor“, ce fac zid în jurul propriilor interese, şi al generaţiei gerontocrate din fruntea partidului, şi grupul de la Braşov, evident, dispus să facă ceva şi să salveze partidul de judecata istoriei.

Dacă Victor Ciorbea, Vasile Lupu, Mircea Ciumara şi Remus Opriş îl boicotează pe colegul lor ajuns prim-ministru, Radu Vasile, nu înseamnă doar că-i apără pe bătrânii din fruntea partidului, ci şi că încearcă să-şi tranşeze propriile frustrări pe spatele partidului. Ideea indusă de aceştia priveşte o eventuală trădare a lui Radu Vasile, şi anume o apropiere a acestuia de liderii P.D., fiindcă par a fi deranjaţi de faptul că, în sfârşit, există o minimă armonie în echipa executivă, deci o premisă a unor realizări concrete. Aici este punctul nevralgic…» (45).

Părăsirea P.N.Ţ.C.D.-ului de către grupul fraţilor Boilă ar putea fi un semn că acest partid istoric ar putea să se întoarcă şi spre interesele naţionale, cum îi spune titulatura, deşi nu toţi ex-greco-catolicii au migrat în noua formaţiune politică, A.N.C.D.

Între timp, anticipările făcute de către unii ziarişti, precum Victor Ciutacu, Cristian Tudor Popescu, Dan Musceleanu (46) – ca să nu le mai amintim pe acelea ale unor directori de publicaţii şi/sau oameni politici şi de cultură ca Raoul Şorban, Adrian Riza, Ion Marin, Gheorghe Funar, Corneliu Vadim Tudor, Ion Iliescu, Ion Coja, Petre Ţurlea, Adrian Păunescu ş.a. –, s-au adeverit. Acum neorevizioniştii şi neoiredentişii maghiari cer „tot ce se poate cere şi încă ceva pe deasupra“: revenirea la ceea ce a fost înainte de desfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare – care nu mai era o creaţie „comunistă“, „stalinistă“, fiindcă era în spiritul horthysmului –, înainte de 1945, înainte de Trianon. Pentru că la aceasta duce aplicarea principiului restitutio in integrum: la orientarea spre trecut, la inadecvarea la realitate, la chiuretarea Istoriei cu o jumătate de secol sau chiar cu un secol. Criticile au ajuns să vină chiar dintr-un editorial al publicaţiei Naţiunea, proprietatea ex-greco-catolicului losif Constantin Drăgan, care numai de simpatii criptocomuniste nu poate fi suspectat: «(…) D-l Diaconescu nu poate pricepe că pe d-sa nu-l aşteaptă nici o guvernare de unul singur a P.N.Ţ.C.D.; singura „glorie“ ce i se apropie vertiginos este aceea de a fi groparul partidului răposatului domn (sic) Coposu. P.N.Ţ.C.D. se va stinge, neglorios, precum partidul conservator după Primul Război Mondial; rupt de realitatea ţării…» (47).

3.1.2.1. Ţărăniştii şi afacerea chibriturilor suedeze

În mod evident, o astfel de „orientare spre trecut“, de aplicare a principiului restitutio in integrum – dar într-o formă extrem de nocivă pentru interesul naţional şi extrem de profitabilă pentru interesul privat al unora – este afacerea chibriturilor cu Suedia, revitalizată în favoarea suedezilor în timpul ministeriatului ţărănistului Mircea Ciumara, afacere care a scandalizat clasa politică şi opinia publică. Despre „afacerea chibriturilor“ şi-au exprimat opiniile Corneliu Mănescu (48), Ilie Verdeţ (49), Ion Diaconescu (50), Corneliu Vadim Tudor (51), Daniel Dăianu (52), Mircea Ciumara (53), Varujan Vosganian (54), alţi oficiali (55) şi mulţi oameni de presă, de cele mai diverse orientări politice (56). Dan Cristian, de la ziarul ţărănist al ex-greco-catolicului Ion Raţiu, a trebuit să opteze pentru acest titlu: „Afacerea împrumutului suedez. Guvernul ţărănist din 1998 plăteşte oalele sparte de guvernul ţărănist din 1928. Suedezii şi-au scos de mult banii împrumutaţi României“ (57). Dar, chiar şi Sorin Roşca-Stănescu, a cărui deplină versatilitate îl face să-i susţină pe cei care, în momentul respectiv, i-ar putea satisface mai bine interesele sale, a trebuit să pună, pentru editorialul său, un titlu acuzator: „Mircea Ciumara e bănuit de legături vinovate cu statul suedez / Miroase fie a subminare a economiei naţionale, fie a spionaj“ (58).

Alături de ceilalţi editorialişti care au dezavuat „anacronismul“ P.N.Ţ.C.D.-ului, dar exprimându-se în mod mult mai categoric, este preşedintele P.D.S.R., Ion Iliescu: „Încă de la formarea sa, coaliţia C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R. a purtat în ea germenii crizelor pe fundalul cărora s-au desfăşurat cele 18 luni de guvernare haotică şi fără orizont a României.

Prima concluzie pe care o putem trage este aceea că priorităţile coaliţiei guvernamentale nu au fost şi nu sunt cele ale ţării. Atât în plan politic, cât şi în plan administrativ, întreaga energie a forţelor de dreapta a fost canalizată spre justificarea şi legalizarea principiului restitutio in integrum. Aceste forţe de dreapta au demonstrat ca singurul lor proiect de viitor îl constituie întoarcerea în trecut. Este cel mai puternic argument în sprijinul afirmaţiei că avem o guvernare retrogradă, căreia îi sunt indiferente realităţile României şi greutăţile de zi cu zi ale oamenilor“ (59).

Acum aceste aspecte esenţiale sunt ignorate de liderii şi intelectualii ex-greco-catolici, care invocă, unilateral şi dogmatic, doar problema proprietăţii în motivarea aplicării principiului restitutio in integrum, deşi naţionalizarea făcută în 1948 nu a reprezentat o expropriere absolută, ci s-a făcut prin acordarea de despăgubiri substanţiale în majoritatea cazurilor. Apoi, fostele proprietăţi au fost întreţinute şi dezvoltate de stat prin investiţii masive. Retrocedarea fizică şi juridică a imobilelor şi proprietăţilor nu este, deci, întemeiată, ducând, desigur, pe lângă procesele în justiţie existente, precum cel prea puţin mediatizat (60) al S. C. TIM PRESS S. A. (în care îşi are sediul publicaţia Renaşterea Bănăţeană) cu asociaţia „Casa Maghiară din România“ – care pretinde că este moştenitoarea unei altei asociaţii, de dinainte de război –, la alte procese. De exemplu, acesta care se anunţă, referitor la fostul Palat Baroc: «Consiliul Judeţean Bihor împreună cu administraţia Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea au înaintat ieri o reclamaţie administrativă împotriva ordonanţei Guvernului privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut minorităţilor naţionale din România. C. J. Bihor şi liderii politici locali şi-au manifestat dezacordul faţă de gestul Guvernului de cedare a clădirii muzeului orădean către Episcopia Romano-Catolică. C. J. acuză guvernul că şi-a încălcat competenţa materială şi Legea administraţiei publice locale. (…) „Donaţia la stat a imobilului în discuţie a fost legală şi nu a fost motivată de presiunile politice ale regimului comunist, ci de faptul că unitatea de cult religios nu a avut mijloacele financiare necesare pentru întreţinerea şi repararea acestui obiectiv“, se motivează în reclamaţia C.J. Protestatarii afirmă că, din 1963 şi până în prezent, statul român a investit în Palatul Baroc din Oradea peste 360 de miliarde de lei. C. J. Bihor ameninţă că, dacă Guvernul nu retractează actul emis, va fi nevoit să „acţioneze în Contencios Administrativ“» (61).

3.1.2.2. Ex-greco-catolicii ignoră deliberat istoria economică

Aşadar, nu se pune problema aplicării generalizate a principiului restitutio in integrum şi, deci, cu atât mai puţin în cazul cultului greco-catolic, deoarece acesta nu mai există. Dar, pentru că naţionalizarea „comunistă“ şi reforma agrară nu au fost pur şi simplu „furt calificat“ – ba chiar „criminale“, cum le prezintă catolicii orientali, pentru a sataniza poporul român, prezentându-l drept „colaborator al Securităţii şi adept al comunismului“ –, pe cale de consecinţă logică rezultă că abia aplicarea principiului restitutio in integrum este criminală, după cum este şi „actuala privatizare sălbatică, prin care este expropriat un popor întreg de către o gaşcă de profitori, mai mult sau mai puţin români“ (62).

De fapt, aşa cum s-a spus adesea în presă, acum are loc un proces de acumulare primitivă a capitalului, în cadrul procesului de întoarcere la capitalism. Or, cum se ştie, capitalismul, în faza sa clasică de acumulare primitivă, a provocat exproprierea, în proporţii de masă, cu ajutorul aparatului de stat, a micilor producători, iar, ulterior, primele naţionalizări au fost instituite de către statele capitaliste dezvoltate (Anglia, Franţa etc.) şi nu de cele socialiste, aflate în faza lor incipientă, de după 1945. Ca o replică în cadrul polemicii stârnite de problema aplicării principiului restitutio in integrum, este, de exemplu, opinia prof. univ. dr. Gavrilă Sonea, care atrage atenţia: „Ştie Puterea actuală că, potrivit legislaţiei româneşti, din acel timp, Statul democrat-popular a despăgubit cu sume enorme pe toţi proprietarii români şi străini care au părăsit ţara şi s-au stabilit în alte state, inclusiv celelalte categorii de foşti proprietari îndreptăţiţi? Mărturie în acest sens stau documentele existente în Arhiva Ministerului de Finanţe al României“ (63).

Oricum, după cum dezvăluie Arnold Helman, „tradiţiile P.N.Ţ. (inclusiv C.D.) înscriu averea drept statornic însoţitor al ţărăniştilor prin efemera viaţă de toate zilele. Avem în faţă un răspuns la o cerere a d-lui doctor Romulus Boilă (se vede un înaintaş, tată? bunic? unchi? al actualului senator P.N.Ţ.C.D. Boilă, preot ce se luptă pentru a smulge Bisericii Ortodoxe bunuri revendicate de greco-catolici, rit căruia îi aparţine onor domnia sa!), reprezentant general al domnului doctor luliu Maniu. Cererea a fost înregistrată cu nr. 2628/17 septembrie 1932, la Inspectoratul Minier Abrud, aparţinând Direcţiei Generale a Minelor. Şi iată răspunsul: «Pentru orientarea dvs., vă comunicăm la vale grupurile concesiunilor ce le posedă d-l luliu Maniu în districtul nostru: 1. În comuna Baia de Arieş – 63, 7382 ha. 2. În comuna Băişoara Săcel – 180,2793ha. 3. Bucuresci (Hunedoara). Teritoriul fostei asociaţii miniere Sfânta Treime Maniu – 5.7843 ha. 4. În comuna Bucuresci (Hunedoara), fostă Magyar Nemet – 40,483 ha. 5. În comuna Rovine (Hunedoara) – 36,0930 ha. 6. În comuna Rovine (fosta asociaţie Nicolae Colnic) – 4,5116 ha. 7. În comuna Dupăpiatră (Hunedoara), teritoriul fostei asociaţii Ştefan Dupăpiatră – 1,448 ha. 8. În comuna Dupăpiatră (fostă Magyar Nemet) – 52,0506 ha. Abrud, la 29 noiembrie 1934. Şeful Inspectoratului Minier SS. Inf. Hermann».

Suprafaţa totală se apropie de 400 ha (nu mai punem la socoteală bogăţiile subterane), în vreme ce legea în vigoare atunci valida o suprafaţă maximă de 100 ha, şi aceasta numai băştinaşilor din Munţii Apuseni“, adică persoanelor născute în regiunea unde se situau drepturile lor, cu condiţia să fi desfăşurat un timp îndelungat lucrări miniere.

Scopul nostru nu este să punem în discuţie proprietatea lui Maniu asupra acestor terenuri (numai dintr-un Inspectorat Minier!), ci să revedem izvoarele actualei doctrine ţărăneşti în ceea ce priveşte privatizarea, respectate întru-totul de specialiştii în materie, ca aceia citaţi mai sus. Se vede că abuzul, încălcarea legii fac de mult timp casă bună cu naţional-ţărănismul, acum democrat-creştin. Facem această menţiune întrucât cererea şi răspunsul reprodus fac parte dintr-un dosar ce priveşte un contencios între Direcţia Minelor şi fruntaşul ţărănist în cazul concesiunilor miniere din această zonă“ (64).

E locul să amintim aici că, după cum a dezvăluit dr. Nicolae Lupu, în „afacerea Skoda“ au fost implicaţi şi Romulus Boilă (nepotul şi omul de afaceri al lui luliu Maniu şi, respectiv, unchiul actualilor fraţi Boilă, precum şi alţi politicieni ţărănişti dintre apropiaţii lui luliu Maniu (65) – ceea ce explică fervoarea cu care militează pentru restituito in integrum. Ca şi suedezii, mai vor şi ei o halcă din Patrimoniul Naţional.

3.1.2.3. Ex-greco-catolicii şi catolicii maghiari îşi conjugă interesele

Dar, fireşte, această goană după avere este mascată de ideologia care condamnă în mod maniheist etapa „comunistă“ din Istoria tării. Acum liderii ex-greco-catolici – Matei Boilă, loan Ploscariu, loan Moisin, Iftene Pop şi alţii din umbră –, care manevrează P.N.Ţ.C.D.-ul chiar după desprinderea unora în A.N.C.D., acuză Biserica Ortodoxă Română de „colaborare cu comunismul şi cu Securitatea“, iar Mitropolitul Lucian Mureşan face caz de suferinţele îndurate, dar trec sub tăcere că aceste suferinţe au fost provocate direct – şi, uneori, personal – de către antecesorii actualilor aliaţi din coaliţie, liderii U.D.M.R. Liderii catolici orientali ignoră istoria recentă, deoarece, la fel ca pe vremea justiţiei internaţionaliste dominate de sovietici, de până în anii ‘60, nu mai vor să învenineze relaţiile cu „fraţii catolici maghiari“, uniţi în cadrul „catolicismului fără frontiere“ – adică al internaţionalismului catolic, manevrat de francmasonerie, de sens opus celui sovietic, dar de aceeaşi speţă: antinaţională şi, deci, antiromânească. Toată propaganda catolicilor orientali (ex-greco-catolici) referitoare la integrarea în organismele europene şi euro-atlantice se subsumează dezideratelor internaţionaliste, mondialiste, globaliste, induse de instituţiile şi organizaţiile masonice, precum O.N.U., N.A.T.O., F.M.I., B.I.R.D., Consiliul Europei, Uniunea Europeană etc.

În acest context, trebuie să amintim că relaţiile strânse pe care masoneria romană le-a avut cu masoneria occidentală, în etapa interbelică, au fost în beneficiul României şi în detrimentul Ungariei. Acum, cu o mişcare masonică divizată, măcinată de lupte intestine – după cum a recunoscut francmasonul „adormit“ Dan Amedeo Lăzărescu, important membru al P.N.L. – relaţiile cu masoneria occidentală sunt în proporţie şi de sens inverse: în dauna României şi în favoarea Ungariei iredentiste şi revizioniste.

În ciuda „ieşirii la lumină“ şi a pompei etalate, masoneria română este acum total ineficientă. «(…) Nici una dintre personalităţile publice, cu excepţia fostului candidat la preşedinţia României, George Muntean (Prim Mare Supraveghetor al Marii Loji Naţionale), nu face parte din conducerea masoneriei. În schimb (…), erau prezenţi câţiva foarte prosperi oameni de afaceri. (…) „Masoneria română poate şi vrea să soluţioneze criza economică din ţară“ a fost un laitmotiv al discuţiilor, în cadrul cărora se invocă frecvent faptul că masoneria a avut un rol decisiv în 1848. Robert Nyatt, şeful Marii Loji din Washington şi coordonator al masoneriilor din Europa Centrală, a acordat o scurtă declaraţie în exclusivitate pentru Adevărul: „Sunt un umil membru de onoare al Marii Loji Naţionale din România, lucru de care sunt foarte mândru. Sunt uimit de progresele pe care le-a făcut masoneria română. Trebuie continuat aşa şi, în curând, toate recunoaşterile internaţionale vor veni, ceea ce va însemna foarte mult pentru România. Participarea României la Conventul din New York a însemnat foarte mult în acest sens. Trebuie, însă, unificate ritualurile din ţară astfel încât, în orice lojă te-ai duce, de la Bucureşti, la Severin, să te simţi ca acasă“» (66).

La această pagubă provocată României îşi aduc o mare contribuţie şi ex-greco-catolicii români, scoşi din „adormire“ de Vatican.

Obstinaţia cu care catolicii orientali din România urmăresc aplicarea generalizată a principiului restitutio in integrum creează consonanţa cu neorevizionismul şi iredentismul Ungariei – ceea ce atestă caracterul deplin antinaţional al cultului ex-greco-catolic. Oricum, chiar dacă îşi drapează ideologia în sloganurile europenismului, ecumenismului, tolerantei creştine etc., liderilor ex-greco-catolici nu le pot acorda circumstanţe atenuante pentru faptul că nu ar fi conştienţi atât de învăţămintele istoriei recente a României, cât şi de consecinţele produse de escaladarea tendinţelor revizionismului şi iredentismului maghiar. Cel puţin lui Iftene Pop nu i se pot acorda aceste scuze de neştiinţă, deoarece, în urmă cu doar un deceniu, scrisese un tratat pe tema bunei vecinătăţi, făcând chiar o „propunere de definiţie“: „Buna vecinătate este o condiţie esenţială a păcii şi progresului fiecărui stat, baza sa juridică fiind stricta respectare a principiilor dreptului internaţional general, având şi un conţinut specific – normele de vecinătate aplicabile relaţiilor generale ale tuturor statelor, buna vecinătate fiind, în fond, un principiu fundamental al drepturilor internaţional public“ (67). După ce comentează – uneori fastidios – câteva principii juridice, conchide: „…importanţa unei norme de conduită între state este dată de importanţa valorilor şi intereselor pe care norma le apără. Este un lucru să se violeze o normă ce reglementează folosirea energiei nucleare şi este altceva să se încalce o regulă privind protecţia păsărilor migratoare, pentru simplul motiv că consecinţele unor astfel de violări sunt foarte diferite pentru oameni şi pentru state. Această diferenţă trebuie avută în vedere, chiar dacă cele două norme sunt la fel de obligatorii, în teorie“ (68). Apoi, după ce disecă problema implicaţiilor – politice, economice etc. –, mai trage o concluzie, pe care, la fel, o subliniază: „Duşmănia între cei care sunt tot timpul unul lângă altul este mai periculoasă decât a celor ce ajung în contact foarte rar“ (69). Deşi nu o spune expressis verbis – pentru că „nu era politic“ să spui aşa ceva pe vremea aceea –, este evident că în ultimul citat este vizată relaţia cu Ungaria, care, se ştie, şi atunci avea dese accese revizioniste, deşi era încorsetată de Tratatul de la Varşovia. Acum, dimpotrivă, este încurajată în atitudinea ei revizionistă de primirea în N.A.T.O. şi, ca atare, agresivitatea Ungariei este în continuă ascensiune. Dar acum expertul Iftene Pop nu mai vrea să vadă nici situaţia existentă, cu atât mai puţin să mai întrevadă consecinţele acţiunilor „sinucigaşe“ pe care le comit ex-greco-catolicii.

NOTE

45) Liana Buligan, „S-a deschis stagiunea de spectacole la P.N.Ţ.C.D.“, în Republica, nr. 210, 1 iunie 1998, pag. 16. Vezi, de exemplu, şi Cătălin Popa, „Grupările rivale pregătesc documentele acuzatoare“, în Curentul, nr. 124(182), 1 iunie 1998, pag. 7; Cornel Nistorescu, „Ce se fumează în Piaţa Victoriei“, în Evenimentul zilei, ediţia a II-a, nr. 1802, 2 iunie 1998, pag. 1; Anca Hriban, „Premierul rupe tăcerea şi iese la bătaie într-un meci oficial, alături de susţinătorii
săi, tinerii ţărănişti / Radu Vasile le-a dat o lovitură mortală adversarilor“, în Ziua, nr. 1222, 29 iunie 1998, pag. 3; tot aici, în pag. 4, Adrian Pătruşcă, „Lecţie de politică“; Ana Cristina Liţescu, „Tinerii ţărănişti vor o lege a tăcerii / Radu Vasile a pus pumnul în gură celor care au plâns după Ciorbea“, în Libertatea, nr. 2399, 29 iunie 1998, pag. 1, 2 şi 3; tot aici, în pag. 4, Mihai Valentin Neagu, „Ofensiva lui Radu Vasile“; grupajul redacţional cu supratitlul „P.N.Ţ.C.D., un partid în dilemă: divorţ necesar sau ruptură provocată?“, cu titluri precum „Un nou Armand Călinescu?“ (Ion Cristoiu), „Conducerea P.N.Ţ.C.D. se delimitează de Radu Vasile“ (Marcela Feraru), „Emil Constantinescu-Radu Vasile sau alianţa dintre lup şi oaie împotriva turmei“ (fără autor) în Cotidianul, nr. 44(2089), 30 iunie 1998, pag. 1 şi 2; grupajul realizat de Izorela Turbuc cu supratitlul „În P.N.Ţ.C.D. nu ştie stânga ce face dreapta“, cu titlurile „Ion Diaconescu luat prin surprindere de Radu Vasile“ şi «Vasile Lupu acuzat în propriul partid de „neruşinare“», în Curierul Naţional, nr. 2222, 30 iunie 1998, pag. 1 şi 3; Ana Cristina Liţescu, Roxana Hizo, „Diaconescu nu a fost impresionat de ameninţările tinerilor din P.N.Ţ.C.D.“, în Libertatea, nr. 2400, 30 iunie 1998, pag. 3; Vladimir Pasti, „După partid, urmează Guvernul“, în Curentul, nr. 149(207), 30 iunie 1998, pag. 1.

46) Vezi supra, cap. 10, notele 42-45.

47) Editorialul „Talibanii bătrâni, talibanii tineri“, în Naţiunea, nr. 25, 19-25 iunie 1998, pag. 1. Vezi şi Bogdan Tiberiu lacob, „Pentru că în partid a pierdut meciul cu talibanii / Scindarea P.N.Ţ.C.D. – ultima şansă a lui Radu Vasile“, în Naţional, nr. 654, 2 august 1999, pag. 4.

48) Articolul redacţional „Fostul ministru de Externe Corneliu Mănescu apreciază ca exagerate pretenţiile Suediei referitoare la datoria României faţă de acest stat“, în Oglinda, nr. 1003, 19 iunie 1998, pag. 4.

49) Cornel Almăşan, „Ilie Verdeţ susţine că statul român nu mai datorează nimic suedezilor“, în Bursa, nr. 120, 23 iunie 1998, pag. 1 şi 3.

50) Articolul redacţional „Ion Diaconescu consideră că trebuie renegociat cuantumul datoriei fată de Suedia“, în Oglinda, nr. 1003, 19 iunie 1998, pag. 5.

51) Irina Bârlă, „Dezvăluire de senzaţie a lui C. V. Tudor: Pentru stabilirea unei datorii de 800 milioane către Suedia, Mircea Ciumara va primi un comision de 20 de milioane de dolari“, în Naţional, nr. 315, 27 iunie 1998, pag. 4; C. V. Tudor, „Apa ca un bivol negru“, în România Mare, nr. 416, 3 iulie 1998, pag. 1 şi 14.

52) Articolul redacţional „Daniel Dăianu, ministrul finanţelor: Eu pun în discuţie suma“, în Curentul, nr. 138, 17 iunie 1998, pag. 3.

53) Andrei Dinu, interviu cu vicepreşedintele P.N.Ţ.C.D., Mircea Ciumara, „Nu am avansat nici o sumă ce trebuie restituită Suediei“, în Oglinda, nr. 1008, 25 iunie 1998, pag. 2; vezi şi: Eduard Ivaşcu, „Mircea Ciumara explică cum am ajuns datori vânduţi la suedezi“, în Ziua financiară, nr. 230, pag. 1, supliment la Ziua, nr. 1212, din 17 iunie 1998, pag. 1; Daniel Uncu, „Mircea Ciumara îşi declină răspunderea“, în Curentul, nr. 139, 18 iunie 1998, pag. 1.

54) Monica Iordache, «Vosganian: „Pe noi cine ne sprijină să ne recuperăm tezaurul de la Moscova?“», în Cronica Română, nr. 1651, 23 iunie 1998, pag. 1.

55) Interviul lui Daniel Oanţă cu Valentin Lazea, secretar de stat în Ministerul Finanţelor, „Pentru un împrumut contractat acum 70 de ani / Suedezii cer românilor 3,5 miliarde de dolari!“, în Adevărul, nr. 2503, 17 iunie 1998, pag. 16; Daniela Bărgăoanu, «Florin Georgescu: „Pretenţiile statului suedez n-au corespondentă în documente oficiale“», în Cronica Română, nr. 1647, 18 iunie 1998, pag. 1 şi 3; interviul lui Constantin Amariţei cu Ştefan B. Airinei, om de afaceri suedez de origine română, vicepreşedinte al Camerei de Comerţ Suedia-România, „Mentalitatea – o barieră încă greu de trecut“, în Economistul, nr. 122, 24 iunie 1998, pag. 4; Postul de televiziune ANTENA-1, 28 iunie 1998, emisiunea de la ora 12:00, „Prezentul simplu“, realizată de Dana Deac, invitaţi fiind Mircea Coşea, Mircea Ciumara, lonuţ Popescu, Răzvan Popescu (purtător de cuvânt al Guvernului), Annika Thonborg (Secretar al departamentului de presă din M.A.E. al Suediei).

56) Dan Tornea, „Guvernul este somat să plătească vechi datorii“ şi „Chibriturile suedeze au lăsat datorii nestinse“, în Capital, nr. 23(285), 11 iunie 1998, pag. 1 şi, respectiv, 5; articolul redacţional «Ne-am trezit dintr-o dată moştenitorii unei datorii de 800 milioane dolari / Ciumara i-a pasat lui Dăianu „modelul suedez“», în Azi, nr. 1751, 18 iunie 1998, pag. A/5; articolul redacţional „România s-a trezit că datorează Suediei 800.000.000$ / Răzbunarea lui Ciorbea“, în Cronica Română, nr. 1645, 16 iunie 1998, pag. 1; Postul de televiziune TVR-1, emisiunea Ediţie specială din 16 iunie 1998, de la ora 21,00, realizată de Răzvan Dumitrescu, invitat fiind lonuţ Popescu, redactor şef la revista Capital; Anton Uncu, „Un mic plan Marshall pentru Suedia. România plăteşte“, în Curentul, nr. 138, 17 iunie 1998, pag. 1 şi 3; Cristian Şuţu, Mircea Suciu, „Scandalul datoriilor vechi de peste o jumătate de secol către suedezi: Ciumara iese la atac împotriva lui Dăianu. Miza: conducerea B.N.R.“, în Cotidianul, nr. 33(2078), 17 iunie 1998, pag. 3; articolul redacţional «Scandalul „Suedia, fetiţa cu chibrituri“», în Cronica Română, nr. 1646, 17 iunie 1998, pag. 3; lancu Bravu, „Suedezii se bazează la greu pe Ciumara“, în Atac la persoană, nr. 25, 22 iunie 1998, pag. 8; articolul redacţional „Chestiunea suedeză – concesiunea fabricării şi vânzării chibriturilor“, în Economistul, nr. 12, 23 iunie 1998, pag. 4-5; articolul redacţional „Datori la suedezi, pe români îi paşte Nobelul“, în Academia Caţavencu, nr. 25, 23-29 iunie 1998, pag. 11; articolul AR PRESS, „Radioul suedez, despre datoria României“, în Cronica Română, nr. 1652, 24 iunie 1998, pag. 10; Ioana Balint, «Ciumara semnează, „turcu“ plăteşte», în Românul, nr. 25, 29 iunie-5 iulie 1998, pag. 1; tot aici, dar în pag. 5, Tudor Perişanu, „Tupeu ţărănist“; C. B., «Negocierile cu Suedia înseamnă deschiderea „Cutiei Pandorei“», în Azi, nr. 1757, 26 iunie 1998, pag. A/3; Cristina Botocan, «P.D. nu e de acord cu dezgroparea „datoriei“ către Suedia», în Cronica Română, nr. 1654, 26 iunie 1998, pag. 12; L. D., „Mareea Ciumara acuzat de corupţie“, în Curentul, nr. 147(205), 27-28 iunie 1998, pag. 10.

57) Dan Cristian, „Afacerea împrumutului suedez. Guvernul ţărănist din 1998 plăteşte oalele sparte ele guvernul ţărănist din 1928. Suedezii şi-au scos de mult banii împrumutaţi României“, în Cotidianul, nr. 34(2079), 18 iunie 1998, pag. 3.

58) Sorin Roşca-Stănescu, „Mircea Ciumara e bănuit de legături vinovate cu statul suedez / Miroase fie a subminare a economiei naţionale, fie a spionaj“, în Ziua, nr. 1211,16.06.1998, pag.1 (http://www.ziua.net/index.php?year=1998&mon=06&mday=16).

59) Ion Iliescu, „Cum am ajuns aici?“, în Timpul nr. 25(387), 23-29 iunie 1998, pag. 1; similar, vezi şi Radu Popescu, „15 milioane de români vor restituito in integrum“, în Ultima oră, nr. 218, 1-7 iulie 1998, pag. 6.

60) Prof. dr. Nicolae Negoescu, „Dreptatea ţărănistă în acţiune: retrocedări discriminatorii pe criterii etnice“, în Politica, nr. 329, 11 iulie 1998, pag. 6.

61) Mariana Gavrilă, „Ordonanţa Cabinetului Vasile privind restituirea unor imobile care au aparţinut minorităţilor naţionale naşte primele procese / Consiliul Judeţean Bihor intenţionează să dea în judecată Guvernul pentru că a retrocedat catolicilor Muzeul Ţării Crişurilor“, în Ziua, nr. 1223, 30 iunie 1998, pag. 12.

62) Ion Barbu Ciutacu, „Naţionalizarea comunistă: furt calificat sau act de justiţie socială?“, în Românul, nr. 23(425), 15-21 iunie 1998, pag. 5. Similar, vezi şi Roman Roman, „Numai privatizarea determină progresul?“, în Ultima oră, nr. 218, 1-7 iulie 1998, pag. 9; vezi şi „Apel în vederea scoaterii economiei româneşti din criză şi asigurarea dezvoltării Ţării, adresat preşedintelui României, Senatului, Camerei Deputaţilor, Guvernului, partidelor politice şi societăţii civile din România“, în România, Mare, nr. 404, 10 aprilie 1998, pag. 8-9.

63) Gavrilă Sonea, „Restituirea averilor expropriate şi dreptul de proprietate în lumea contemporană (9)“, în Politica, nr. 333, 8 august 1998, pag. 14; studiul începe în nr. 325, 13 iunie 1998, pag. 8, având continuare în nr. 326-332.

64) Arnold Helman, „Obsesia ţărăniştilor – averea prin orice mijloace“, în Ultima oră, nr. 236, 4-10 noiembrie 1998, pag. 3. Vezi şi Pompiliu Pop-Mureşan, Adevărul despre luliu Maniu, Bucureşti, 1946, pag. 51-64.

65) Nicolae Lupu, discurs parlamentar publicat în Monitorul Oficial, nr. 71, 23 martie 1933, pag. 2596 şi urm., apud Pompiliu Pop-Mureşan, Adevărul despre luliu Maniu. Bucureşti, 1946, pag. 42-43.

66) Dragoş Moldovan, „Două zile printre capii masoneriei româneşti“, în Adevărul, nr. 2511, 26 iunie 1998, pag. 2.

67) Iftene Pop, VECINĂTATE şi BUNĂ VECINĂTATE în dreptul internaţional. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 530.

68) Idem, pag. 534.

69) Ibidem.

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU