CONSTITUŢIA ALIENATĂ ŞI ALIENANTĂ

SAU STATUL DE DREPT-CURMEZIŞ (2)

Vasile Zarnescu

Episodul 1

C. Remediu posibil contra acestor două revizuiri periculoase

Desigur, am putea spune că, întrucât articolele 3 şi 13 sunt mai vechi, clare, apărătoare ale valorilor şi intereselor fundamentale ale Naţiunii Române şi rămase nerevizuite tocmai din aceste motive, ele au rămas singurele valabile, în comparaţie cu articolele noi, introduse prin revizuire ocultă şi validate prin fraudă – art. 41 şi 127 revizuite –, articole care sunt neclare, ilogice, contradictorii cu primele şi, îndeosebi, periculoase pentru Naţiune. De aceea, aceste articole nu au valoare constituţională, nu sunt valabile şi nu trebuie să fie aplicate tocmai din cauza viciilor lor.

Dar parlamentarii-panglicari vor interveni cu avocăţisme (cum au şi procedat cei maghiari) pentru a le încălca pe primele şi a le aplica pe cele vicioase, şi vor obiecta cu suficienţa dată de puterea deţinută, fie şi efemer, spunând că, vedeţi, „inalienabil“ înseamnă, în sens juridic, altceva decât sensul normal, iar „marii“ jurişti vor achiesa, adăugând că, „vedeţi, voi nu sunteţi jurişti ca noi, sunteţi filologi, sociologi, economişti, matematicieni proşti, pe când noi, alde Emil Boc, Adrian Năstase, Gheorghe Frunda, Koszocar, Epstein ş.a. suntem jurişti deştepţi, chiar doctori în drept“!

3. Contravenţii la unele principii politice şi legi juridice, logice şi semantice

3.1. Dispreţuirea poporului

Principiul politic de bază al democraţiei este suveranitatea – adică puterea poporului (în limba greacă, demo-craţie = puterea poporului). În conformitate cu acest principiu, poporul trebuie consultat în chestiunile politice importante prin referendum naţional, tocmai pentru că suveran este el şi nu Parlamentul. Acesta doar împrumută, prin reprezentare, o parte din această suveranitate, reprezentare care trebuie să fie legitimă, adică transmisă prin alegeri directe şi libere de către marea majoritate a electoratului, şi nu prin troc, prin cumpărare sau prin alte acţiuni dolozive, cum ar fi „majoritatea“ – şi aceea contrafăcută – a electoratului prezentat la vot.

Or, în problema aderării la N.A.T.O. şi Uniunea Europeană, noua Constituţie prevede, în alin. 1 şi 2 ale art. 145 revizuit, că, în România, aderarea respectivă se va hotărî prin votul a două treimi din numărul parlamentarilor. Fireşte, ca şi până acum, va fi vorba de 2/3 din numărul celor prezenţi, căci altfel, cu chiulul permanent manifestat de aceştia, riscăm să nu mai intrăm niciodată. Dar mai important este faptul că, prin revizuirea introdusă, acei parlamentari care au iniţiat-o şi susţinut-o atestă că dispreţuiesc la maximum poporul care i-a votat (nu ne legăm de cei care şi-au cumpărat posturile de parlamentari, căci ei se conduc după legile „sacrosancte“ – de fapt, diabolice! – ale economiei de piaţă şi nu după principiile electorale ale democraţiei). Această reglementare constituie o agresiune axiologică la adresa suveranităţii, poporul fiind substituit cu şleahta clientelei parlamentare obediente, care votează nu numai la comandă politică, dar chiar prin intermediul unor funcţionari din aparatul tehnic al Parlamentului, cum a dezvăluit presa în repetate rânduri!

3.2. Dispreţuirea Occidentului

Totodată, atestă că dispreţuiesc inclusiv teoria şi practica politică din ţările democrate din Occident, al căror exemplu – şi spirit „european“ – îl invocă demagogic panglicarii parlamentari atunci când vor să prostească cetăţenii, bocănindu-i la cap cu televizorul. În toate ţările Europei Occidentale aderarea la N.A.T.O. şi U.E. a fost supusă referendumului. În România nu mai este nevoie de aplicarea referendumului naţional, căci avem o clasă politică inamovibilă, care gândeşte infailibil şi „părinteşte“ constituţional, şi care nu se mai împiedică de noi, poporul. „– Curat constituţional“, coane Emiluţă!

3.3. Dispreţuirea legilor interne

Implicit, ei atestă că dispreţuiesc şi Legea referendumului din România, care îşi pierde, astfel, importanţa. De fapt, aceşti parlamentari-demagogi, fie ei şi profesori universitari şi doctori în drept-curmeziş, nu s-au împiedicat de Constituţie – pe care au călcat-o în picioare nu numai cu ocazia Referendumului, ci şi cu ocazia promulgării miilor de ordonanţe –, darămite de alte legi juridice sau morale.

De aceea, aşteptăm cu încredere o iminentă revoluţie – veritabilă, de data aceasta –, care să îi înlăture nu numai din viaţa politică, ci din orice viaţă: economică, socială, subterană etc.

3.4. Contravenienţi la logică şi semantică

Dar profesorii-universitari doctori-în-drept-cur-meziş care au violat Constituţia din 1991 şi i-au cârpit „ruşinea“ acesteia din 2003 au violat şi legile logicii şi semanticii, ca să nu mai vorbim de regulile gramaticii (îndeosebi ale punctuaţiei).

Astfel, în câteva din articolele revizuite (art. 73 alin. 3, paragrafele „f“ „i“; art. 60 alin. 1) s-a introdus sintagma „stare de mobilizare“. Judecând după inepţiile debitate până acum de către parlamentarii Partidului Democrat, care au introdus revizuirile privind abrogarea obligativităţii serviciului militar, este evident că această aberaţie constituţională a fost făcută tot de ei; probabil că de însuşi juristul-parlamentar Emil Boc, care se vede şi după fizionomie, nu numai după cum „gândeşte“, că nu a făcut armata. Dar în teoria militară şi în orice strategie modernă există trei stări: de pace, de criză şi de război; pe timpul stării de criză pot fi instituite, gradual, starea de urgenţă şi de asediu. Atât şi altele nu! Mobilizarea nu este o „stare“. Dimpotrivă, ea este un proces, şi încă unul foarte dinamic: anume, este un procedeu strategic de trecere rapidă a forţelor armate şi a economiei de la organizarea de pace la cea de criză sau război, corespunzător capacităţii de luptă preconizată şi decisă de factorul politico-militar.

Constituţia actuală, revizuită, duce ştiinţa şi practica militară într-o mare degringoladă semantică, pentru care este bună doar comanda „Înţelege cine poate!“

O altă revizuire ilogică, din care nu se înţelege absolut nimic – şi care, de aceea, este şi ea inaplicabilă, precum cele analizate până acum –, a fost introdusă la art. 52 alin. (3): „Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice“.

Această propoziţie este o contradictio in adjecto – ca să ne exprimăm preţios, cum le place unor profesori universitari cu pretenţii de intelectuali –, este, adică, o contradicţie în termeni; sau, zis mai popular, este o inepţie evidentă pentru oricine gândeşte logic, dar mai puţin pentru parlamentarii care au validat-o.

Dacă nu este, totuşi, pentru toţi evidentă prostia – căci textul este îmbibat de nimbul prestigiului Constituţiei, care, pe unii, îi intimidează –, atunci, ca să ne lămurim mai bine, trebuie să ne punem în poziţia unui doctor-în-drept-cur-meziş şi să ne întrebăm profund, foarte profund: „– Dacă tot nu mai este serviciu militar obligatoriu, de ce, atunci, se mai face trimitere la încorporare?! Dacă, totuşi, încorporarea se referă la militarii voluntari, de unde excepţia voluntarilor? Excepţia de vârstă face trimitere la voluntari? Poate, aşadar, ca un voluntar să intre în armată sub vârsta de 20 de ani şi peste cea de 35 de ani“ – cum rezultă, logic, din respectiva „reglementare“ constituţională? „Nimic mai fals!“, susţine generalul (r.) dr. Mircea Chelaru, care mai analizează alte câteva gogomănii, referitoare la suspendarea preşedintelui (cf. Cotidianul, nr. 258, 8-9 noiembrie 2003, pag. 3).

Vedeţi câte întrebări logice poate provoca – paradoxal – tocmai prostia constituţională de mai sus?! Dar cine răspunde la ele?! Cei care i-au dat „bun de tipar“ Legii de revizuire a Constituţiei?! Micul jurist pederist Emil Boc?! Marele „Părinte“ al Constituţiei din 1991, prof. univ. dr. Antonie Iorgovan?! Sau prim-„părintele“ Constituţiei din 2003, ex-prim-ministrul prof. univ. dr. Adrian Năstase?! Sau, cumva, Înalta Curte Constituţională, care a validat-o?!

Alte asemenea „perle“ relevă şi Valeriu Mangu, în Apărarea are ultimul cuvânt (nr. 1, 11 nov. 2003, pag. 1-8).

4. Consecinţe periculoase inevitabile ale Constituţiei

4.1. Asupra relaţiilor interstatale

În art. 7 al Legii de revizuire, de precizează: «Articolul 16 se modifică şi se completează astfel: Alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: „(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi“. După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (4), cu următorul cuprins: „(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale“». Dar aliniatul (4), adăugat prin revizuire, vine în contradicţie cu alineatul anterior, (3), vechi şi nerevizuit. Într-adevăr, pentru a evita contradicţia, cetăţenii Uniunii Europene vor trebui să devină cetăţeni români şi să-şi lase casa şi familiile, ca să se mute cu domiciliu în România! Cine le va da case-vile în România – cum au, acolo, la ei acasă?! Alde Emil Boc, Aristide Roibu, Adrian Năstase, Octav Cosmâncă et comp?! Le vor da aceştia şi familii „modulare“ – cum anticipase Alvin Toffler –, adică neveste cu copiii gata făcuţi?! Pentru că, în calitate de cetăţeni ai U.E., trebuie să aibă toate condiţiile spre a-şi îndeplini atribuţiile în funcţiile de conducere în care au fost aleşi aici. Altfel i-am dezamăgi, ar pleca şi ne-am compromite în faţa Europei!

4.2. Asupra limbii române

La art. 13 al Constituţiei: „În România, limba oficială este limba română“.

Consiliile locale din judeţele Covasna şi Harghita, în care maghiarii au practicat purificarea etnică sub umbrela protectoare a autorităţilor locale şi centrale, au încălcat articolul 13 al Constituţiei prin abuzurile comise până acum. Dar, prin revizuirea făcută, abuzurile trecute şi viitoare sunt legalizate ca fiind constituţionale, iar federalizarea şi, implicit, destrămarea ulterioară a României este asigurată pe cale constituţională. Deoarece, prin aplicarea nestingherită şi chiar deşănţată de până acum a acestei revizuiri impuse de ei, în baza protocolului P.S.D.-U.D.M.R., în judeţele Covasna şi Harghita deja s-au instituit condiţiile minimale – economice şi administrative – de apariţie a unei zone de tipul Nagorno-Karabah. Urmează doar să apară conflictele interetnice vizibile şi sângeroase petrecute în respectiva zonă!

Cât despre minoritarii care nu vor să vorbească româneşte, deşi Constituţia îi obligă implicit, menţinerea instituţiei interpretului în justiţie pentru ei toţi va provoca o bulversare a justiţiei cel puţin pe motivul de vicii de procedură în cazul când interpretul nu poate fi asigurat; aceasta pe lângă celelalte cheltuieli şi dificultăţi legate de complicarea procedurii. Iar haosul rezultat va fi, ca şi până acum, benefic doar infractorilor.

4.3. Asupra teritoriului naţional

La art. 41, alin (2), citat mai sus (la pct. A, 1), dincolo de ambiguităţile aderării viitoare şi de caracterul iluzoriu al „reciprocităţii“, extrem de periculoasă este esenţa acestei reglementări: „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor (…) prin moştenire legală“.

Repetăm, ca să se reţină mai bine: această revizuire este cadoul pe care P.S.D.-ul – pentru a se menţine la guvernare – l-a făcut U.D.M.R.-ului, pentru ca moştenitorii grofilor să reintre în posesia fostelor lor averi, deşi nu mai au dreptul la ele. Când d-l prof. univ. dr. Ion Coja, la emisiunea televizată „Bătălia pentru România“ din 13 şi 15 oct. 2003, a relevat acest lucru, a fost contrazis prompt de acelaşi jurist-politicianist Emil Boc, cu argumentul „Nu se va întâmpla aşa ceva, deoarece Constituţia va fi valabilă numai pentru viitor“ (sic), acompaniat prin tăcere complice de prof. univ. dr. Antonie Iorgovan.

Vedeţi cum Emil Boc prostea poporul cu televizorul?!

4.3.1. Cazul „Zăbala“: un precedent periculos

Într-adevăr, după evenimentele din 1990, mulţi dintre asemenea moştenitori ai grofilor au revendicat proprietăţile şi, ca urmare a corupţiei care a infestat puterea judecătorească, toţi au câştigat, deşi nu aveau nici un drept asupra respectivelor moşteniri.

Astfel, Sanatoriul de la Zăbala, din judeţul Covasna, care aparţinea Ministerului Apărării Naţionale, cuprinzând un conac mare şi zeci de hectare de parc, de păşune şi de pădure, a fost revendicat de moştenitoarea unui grof. În mod inexplicabil, i-a fost restituit, prin 1994, deşi nu exista nici o bază legală. Spun „în mod inexplicabil“, deoarece toţi liderii de atunci ai României şi ai P.D.S.R. – care, în mare parte, sunt tot cei de acum – au fost informaţi prompt şi complet asupra situaţiei. Şi, pe atunci, considerau că U.D.M.R. reprezintă un pericol pentru integritatea României. Dar nu au luat nici o măsură, deşi nu aveau un protocol cu U.D.M.R., ca acum. Dimpotrivă, au acceptat restituirea, în baza criminalei politici restitutio in integrum şi a impotenţei manageriale a ministrului Apărării Naţionale.

Prin aceasta au lăsat să se creeze un precedent, periculos sub două aspecte: 1) pentru că era vorba de restituirea proprietăţii unui grof maghiar, la care – repet – nu mai avea, în nici un caz, dreptul, şi 2) pentru că se permitea alungarea din zona „maghiară“ a unei unităţi militare a Ministerului Apărării Naţionale. Ulterior, după cum se lamentase Gavril Dejeu, iredentiştii maghiari au împiedicat construirea unei cazărmi pentru Ministerul de Interne, pentru că, în viziunea neorevizionismului hungarist, acestea sunt trupe de „ocupaţie“ (cf. Liviu Ioan Stoiciu, „Colaboraţionism cu ocupantul“, în Cotidianul, nr. 243, 17 oct. 2003, pag. 1 şi 11)!

S-a ajuns cu samavolnicia şi cu impertinenţa până acolo, încât, aşa cum s-a relevat în presă, călugării maghiari ai Ordinului catolic franciscan au revendicat Băile Felix, pentru că ar fi avut ei un act de pe la anul 1300, care îi indica drept proprietari. Între timp, îndeosebi în mandatul 1996-2000, alţi asemenea pretendenţi, precum unii evrei, au revendicat părţi întregi din România, sub formă de oraşe şi de munţi, văi etc.!

(Continuare în episodul următor)

Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU