Marius Mioc [alte articole de acest autor]

“Nu mai am nici un strop de simpatie pentru UDMR” îşi începe Mircea Cărtărescu articolul din “Jurnalul Naţional” din 20 decembrie 2005. Este tactica recentă a multor antinaţionalişti, de a critica UDMR pentru a cîştiga credibilitate. Articolul ne dezvăluie limitele intelectuale ale lui Mircea Cărtărescu, incapabil de a pricepe un fenomen al lumii moderne: naţionalismul.

“Nu înţeleg [de] ce le trebuie maghiarilor universitate în limba maghiară (oricum o limbă fără circulaţie, ca şi româna) şi de ce românii se opun acestei năstruşnice idei”, scrie Cărtărescu, confirmînd încă o dată că, pentru poeţi, faptele concrete n-au nici o importanţă, ei trăiesc în lumea lor poetică în care răzbate foarte puţin din ceea ce se cheamă lumea reală. De ani de zile ungurii din România au învăţămînt universitar în limba maternă, există chiar şi universitate integral maghiară (“Sapienta” în Cluj, Tîrgu Mures, Miercurea Ciuc, “Partium” în Oradea). Dar, şi de s-ar înfiinţa în România 100 de universităţi maghiare, asta n-ar împiedica antişovinii de meserie să deplîngă înverşunarea cu care românii se opun învăţămîntului maghiar. Învăţămînt universitar în limba maghiară exista chiar şi în epoca Ceauşescu, e adevărat, nu pentru toate specializările, dar azi puţine sînt meseriile în care un ungur din România nu se poate pregăti, pe teritoriul României, în limba maghiară. Asta nu-l împiedică pe Mircea Cărtărescu să afirme că “românii se opun” învăţămîntului în limbă maghiară, “oricum o limbă fără circulaţie, ca şi româna”. Dar oare acceptă Cărtărescu nevoia învăţămîntului în limba română? Dînsul nu dă un răspuns dar subliniază lipsa de circulaţie a limbii noastre.

“Atît Ungaria, cît şi România (cu Ardeal cu tot) sînt teritorii ale unei singure patrii multinaţionale, care-n viitorul mediu se va omogeniza etnic şi cultural ca şi Statele Unite. Dacă nu se va produce (…) acest proces, Uniunea Europeană n-are atunci nici un sens şi întreaga idee este încă un eşec la scară planetară”, prooroceşte Cărtărescu. Viziunea autorului este radical diferită de documentele oficiale ale Uniunii Europene, în care se vorbeşte numai despre păstrarea diversităţii culturale, nicidecum despre omogenizare. Ar fi de aşteptat ca dl. Cărtărescu să studieze documentele oficiale ale Uniunii Europene, iar apoi să devină un eurosceptic convins. Dînsul îşi dă însă seama că tot ce spun politicienii despre multitudinea de limbi şi culturi care constituie bogăţia Europei sînt baliverne de adormit alegătorii, iar adevărata direcţie de dezvoltare a Uniunii Europene este omogenizarea şi dispariţia limbilor şi culturilor “fără circulaţie”. Ceea ce nu explică dl. Cărtărescu este de ce această omogenizare ar fi un lucru de dorit, ce aduce bun acest proces şi de ce ar trebui să dorim realizarea sa.

Dacă dorinţa de păstrare a identităţii naţionale este pentru Cărtărescu o prostie, păstrarea privilegiilor economice este însă ceva firesc. “Dacă nu înţeleg federalizarea pe criterii etnice, în schimb cred că ea este o idee pozitivă şi normală pe criterii economice”. Nu ştiu cît se pricepe poetul Cărtărescu la economie, dar sigur are o viziune limpede pe acest subiect: regiunile bogate ale României nu trebuie să împartă nimic cu cele sărace. Dar oare regiunile bogate ale Europei trebuie să împartă ceva cu regiunile sărace? Dacă Ardealul nu trebuie să împartă resurse economice cu Moldova, de ce ar împărţi Germania sau Anglia resurse economice cu România?

Poporul român susţine în majoritate integrarea în Uniunea Europeană, căci politicienii săi i-au explicat 2 lucruri:

- în ceea ce priveşte identitatea naţională, nu sînt motive de îngrijorare, Uniunea Europeană este favorabilă păstrării identităţilor naţionale (s-a folosit lozinca “Europă a naţiunilor”).
- în ceea ce priveşte aspectul economic, România va primi pomană de la ţările bogate din U.E., care altă preocupare n-au decît să ne ajute să ne dezvoltăm.

Cărtărescu este însă lucid şi sincer. El nu dă 2 bani pe minciunile politicienilor pro-europeni. El ştie că, pe termen mediu, Uniunea Europeană înseamnă “omogenizare” culturală, iar din punct de vedere economic, ţările bogate sînt din ce în ce mai puţin dispuse să cedeze bani celor sărace (a se vedea şi recenta dispută privind bugetul U.E.).

La Cărtărescu, ca şi la mulţi alţi intelectuali români, coexistă două opinii aparent contrare: susţinerea descentralizării maxime faţă de statul naţional, dar şi susţinerea hipercentralizării la nivel european, căci la Bruxelles, numai la Bruxelles, trebuie luate deciziile politice majore. Numai aparent aceste opinii sînt contradictorii, ele au o constantă: aversiunea faţă de statul naţional, considerarea a tot ceea ce ţine de păstrarea unei identităţi naţionale drept “răul absolut” (expresia apare în articolul lui Cărtărescu, asociată cu “ghetoizarea”, denumire cu care caracterizează statul naţional).

De ce este totuşi statul naţional răul absolut? Pentru că asistăm la “eternele cîrîieli dintre UDMR şi Partidul România Mare, sîngeroase, derizorii şi ridicole ca luptele de cocoşi”. Cărtărescu este probabil singurul dintre cele 22 milioane de români care consideră actualele confruntări dintre PRM şi UDMR drept “sîngeroase”. Mie mi se păreau confruntări fireşti într-o democraţie, în măsura în care democraţia înseamnă şi dreptul de a “cîrîi”, nu doar acela de a aplauda (dar poate Cărtărescu înţelege altfel democraţia). Sînge în conflicte interetnice am văzut în ultimul an pe străzile Franţei, nu pe cele ale României. Dar, să ne amintim: Mircea Cărtărescu este poet, adică acel tip de intelectual care are alergie la tot ce înseamnă gîndire bazată pe fapte şi date concrete.