RISCUL IMAGINAT

Toate dovezile disponibile evidenţiază faptul că încălzirea globală produsă de om reprezintă aproape o imposibilitate fizică. Dacă încălzirea globală prezisă ar putea fi indusă, atunci pobabil ar genera profituri uriaşe. Totul a început cu imaginarea unui risc la scară globală, al unei astfel de încălziri, pentru a oferi ocazia politicienilor de a răspunde în faţa acestei provocări. Aceste răspunsuri au, de cele mai multe ori, un caracter extrem şi periculos.

Este asemănător situaţiei în care o persoană, cu fobie de şoareci, sare violent pe un scaun la vederea unui şoarece, dar scaunul se rupe şi persoana se accidentează, în timp ce animalul fuge haotic prin încăpere. Persoanele cu fobii avansate nu pot accepta ideea că şoarecii sunt inofensivi, deoarece teama pe care o manifestă are un caracter iraţional.

În nenumărate alte ocazii, omenirea s-a confruntat cu riscuri imaginate, precum profeţii despre sfârşitul lumii şi al civilizaţiei. Am depăşit anul 2000 fără consecinţele unui dezastru apocaliptic iminent, dar nevoia imperioasă a existenţei unui risc a favorizat apariţia a ceea ce Richard Courtney numeşte acest nou element în lucrarea sa “Global Warming: How It All Began”, prin termenul “spaima încălzirii globale”.

Cei care au propus încălzirea globală ne îndeamnă să reducem emisiile de CO2 adică a consumului de energie, în ciuda beneficiilor pe care energia le are de câteva sute de ani. Proponenţii încălzirii globale susţin teza utilizării surselor neconvenţionale de energie care să înlocuiască combustibilii fosili, chiar dacă aceasta ar însemna o revenire la societatea preindustrială. Din punct de vedere fizic, este imposibil ca panourile solare şi generatoarele eoliene să poată furniza necesarul de energie pentru ţările industrializate, cu atât mai puţin pentru popoarele ţărilor în curs de dezvoltare. Practic, acestea vor fi private de exercitarea dreptului de a se dezvolta tehnic şi industrial. Motivele care ar putea sta la baza unei astfel de alegeri, au rolul, mai degrabă, de a elimina competiţia decât de a preveni extincţia speciei umane. Este o luptă pentru supremaţie globală şi nu una pentru supravieţuire.

Trebuie subliniat faptul că unii proponenţi ai încălzirii globale încasează venituri finaciare rezonabile de pe urma “încălzirii terorizării globale”, devenind propagandişti de seamă ai conceptului promovându-şi propriile interese.

Printre aceştia se regăsesc tot mai mulţi cercetători tineri, dornici de carieră, care obţin granturi de cercetare şi membrii unor organizaţii pe probleme de mediu care au nevoie de donaţii pentru a-şi continua activitatea. Toţi aceştia îşi câştigă existenţa prin promovarea terorii încălzirii globale generate exclusiv şi nemijlocit de om. Propagandiştii încălzirii globale ne vând (pe banii noştri !!) marfa numită “Teroarea Încălzirii Globale Create de Om” fără prezenţa nevoii reale a unei încălziri create de om, pentru a vinde marfa, ci doar de prezenţa banilor noştri în buzunarele acestora.

Succesul propagandei încălzirii globale i-a determinat pe unii observatori să afirme că percepţia opiniei publice asupra riscului imaginat, a fost generată de o conspiraţie mondială (e.g. Böttcher, 1996). Ulterior s-a permis presei să rumege această idee falsă, deoarece favoriza împlinirea idealurilor propagandiştilor amintiţi. În realitatea, originile reale ale “terorii încălzirii globale” nu susţin dovezile unei conspiraţii globale de exterminare în masă (minţi bolnave afirmă uneori că suntem prea mulţi oameni pe Terra).

Coincidenţa unor interese economice şi politice are, de obicei, un efect mult mai mare decât un grup de conspiratori.

Ipoteza unei schimbări climatice favorizate de factorul antropic a apărut în anul 1880. În acea perioadă, ea era considerată o curiozitate. Calculele ulterioare, realizate înainte de 1980 au evidenţiat faptul că temperatura medie globală ar fi trebuit să crească cu peste 1°C până în anul 1940 dar nu s-a manifestat acest eveniment. În anul 1979, doamna Margaret Thatcher a fost aleasă Prim Ministru al Marii Britanii şi a propus această ipoteză la rangul de problematică principală de politică internaţională.

ROLUL DOAMNEI THATCHER

Doamna Thatcher este considerată a fi unul din marii politicieni britanici. Domnia sa a adus victoria partidului Conservator în trei Alegeri Generale, a refăcut codul de conduită al războiului Falklands, a înlocuit o mare parte din serviciile publice de sănătate a Marii Britanii cu sistemul economic-financiar şi a privatizat majoritatea companiilor industriale naţionalizate din Marea Britanie. Margaret Thatcher a fost prima femeie lider a unui stat occidental şi îsi dorea să fie luată în serios de către liderii politici a altor ţări importante. Această dorinţă a fost greu de îndeplinit deoarece singura sa experienţă în guvernare a fost cea de secretar executiv în cadrul Administraţiei Naţionale pe Probleme de Sănătate, care a falimentat în anul 1974 şi . Nu a avut realizări remarcabile în calitate de secretar, dar s-a evidenţiat prin eliminarea distribuirii de lapte la elevi. (de unde i-a parvenit şi porecla de “doamna Milk Snatcher Thatcher”)

Sir Crispin Tickell, ambasador al Marii Britanii la Naţiunile Unite, a subliniat faptul că majoritatea oamenilor politici pe plan internaţional nu au un limbaj ştiinţific (ca să nu spunem că nu au nici o pregătire în acest sens n.a.), motiv pentru care ei nu pot câştiga dezbaterea unei teme de discuţii care necesită fundamente ştiinţifice. Doamna Thatcher are un masterat in Chimie (fapt care a devenit cel mai important aspect în ceea ce priveşte problematica încălzirii globale, iniţiată de dânsa).

Sir Crispin a afirmat că promovarea unei probleme ştiinţifice pe plan internaţional, necesită cunoaşterea limbajului ştiinţific iar rolul doamnei Thatcher ar putea fi important în recâştigarea credibilităţii asupra altor probleme internaţionale. A sugerat că doamna Thatcher trebuie să se ocupe de Campania Încălzirii Globale la fiecare întâlnire de la nivel înalt. Efectul acestei idei s-a manifestat rapid. Doamna Thatcher s-a bucurat de respectul dorit pe plan internaţional şi Marea Britanie a ajuns principalul promotor al încălzirii globale. Factorii de influenţă care au permis realizarea acestui eveniment sunt prezentaţi în graficul următor. (clic pentru marire)

Politicienii de peste ocean au luat la cunoştinţă Campania Doamnei Thatcher, numai pentru a-i limita intervenţiile perturbatoare din cadrul întâlnirilor de la nivel înalt. Au propus pentru evaluare chestiunea climei de către funcţionarii publici şi au precizat ulterior că, deşi este incertă din punct de vedere ştiinţific, “încălzirea globală” ar putea fi importantă sub aspect economic. Statele Unite reprezintă cel mai puternic sistem economic mondial şi utilizează cea mai mare cantitate de energie din combustibili fosili. Tot mai mulţi politicieni i s-au alăturat doamnei Thatcher în ceea ce priveşte încălzirea globală şi astfel a început un adevărat “circ” european. Doamna Thatcher a ridicat o problemă de interes internaţional devenind un politician internaţional cu influenţă (cu ajutorul partidului politic din care făcea parte).

După alegerile generale din anul 1979, majoritatea membrilor noului Cabinet erau membrii ai guvernului care a pierdut alegerile în anul 1974. Ei au învinovăţit Sindicatul Naţional al Minerilor pentru eşecul obţinut (1974) considerând aceasta o scuză pentru instaurarea reducerilor de personal în cadrul industriei carbonifere din Marea Britanie minimalizând puterea Sindicatului Minier. Staţiile alimentate cu cărbuni emit dioxid de carbon, dar staţiile nucleare nu. Încălzirea globală a oferit o scuză excepţioanlă pentru reducerea dependenţei Marii Britanii de cărbuni prin înlocuirea acestora cu energie nucleară.

Chiar şi Partidul Conservator a dorit ca în Marea Britanie să existe o industrie a energiei nucleare, însă din cu totul alte motive. În acea perioadă se dorea actualizarea arsenalului de arme nucleare cu rachete şi submarine Trident, iar Partidul Muncitoresc nu era de acord cu acest plan. Din acest motiv nu Partidul Conservator nu a reuşit să obţină aprobarea de a concesiona terenuri pentru implementarea unor facilităţi militare nucleare. Aprobările au fost dublate de neîncrederea publicului larg, în urma accidentelor de la Three Mile Island şi Cernobâl. La acestea s-a mai adăugat un comunicat, scăpat întâmplător în mîinile presei britanice, conform căruia, preţul energiei electrice, obţinută de la reactoarele nucleare, costă de 4 ori mai mult decât cea din surse convenţionale.

Încălzirea globală a devenit singura “scuză” pentru a explica necesitatea existenţei perimetrelor pentru energie nucleară (în scopul fabricării de arme nucleare).

ÎNFIINŢAREA ORGANISMELOR DE POLITICĂ A SCHIMBĂRILOR CLIMATICE

La începutul campaniei încălzirii globale a fost înfiinţat Centrul Hadley De Cercetare şi Protecţie Climatică. Comitetele ştiinţifice şi inginereşti au fost încurajate să finanţeze cu prioritate proiectele climatice de încălzire globală.

Această acţiune nu a avut nici un rezultat deoarece bugetul Marii Britanii nu a înregistrat creşteri. De fapt, a înregistrat pierderi în urma reducerii fondurilor altor proiecte importante. Dar Centrul Hadley a fost susţinut în continuare şi în momentul de faţă este agenţia operativă de bază a grupului de lucru ştiinţific (Grupul de lucru 1) din cadrul I.P.C.C. Majoritatea cercetărilor efectuate de oamenii de ştiinţă depind de fondurile furnizate (parţial sau integral) de guvernul ţării respective. La acestea se adaugă competiţia de câştigare a acestor fonduri. Pe măsură ce fondurile disponibile pentru cercetare au început să se “diminueze”, încălzirea globală “câştiga” interes internaţional. Astfel, pentru obţinerea fondurilor necesare granturilor şi proiectelor, cercetătorii trebuiau să menţioneze încălzirea globală, printre obiectele principale de activitate (atunci când era posibil). Astfel, tot mai multe teme au fost aprobate sub pretextul studierii încălzirii globale.

Domeniile care au obţinut fonduri au fost: biologia, meteorologia, informatica, fizica, chimia, climatologia, oceanografia, ingineria civică, silvicultura, astronomia şi multe alte discipline. În prezent, fonduri pentru astfel de cercetări sunt oferite majorităţii Universităţilor din Marea Britanie cât şi unor instituţii comerciale de cercetare.

Notă 1 : În România, majoritatea staţiilor meteo şi clădirile A.N.M.H. au fost utilate şi modernizate rapid cu aparatură de înaltă precizie, iar odată cu acest eveniment au “sosit” şi promovări în funcţii ale unor persoane care au fost creditate să cerceteze, dar mai ales, să susţină punctele de vedere ale I.P.C.C. în Media din România. În anul 2004, presa românească a înghiţit găluşca “factorului antropic generator de schimbări climatice”, dar începând cu 2007, a început să dea semne de incertitudine asupra acestui “adevăr” nedemonstrabil.

Tot mai multe presiuni politice şi economice îi impiedică pe oamenii de ştiinţă să utilizeze fondurile şi în alte domenii vitale ale cercetării. Comentariile sau nemulţumirile se soldează, de obicei, prin pierderea locului de muncă, respingerea granturilor de cercetare, scăderea sau pierderea normei didactice, blocarea promovării în funcţii universitare bine plătite şi altele.

Notă 2 : Nu e nevoie să mai adăugăm faptul că tuturor institutelor de învăţământ li s-a implementat obligativitatea realizării de publicaţii ştiinţifice în reviste internaţionale de prestigiu, precum “Nature” şi “Science”. Acestea sunt revistele cu cel mai mare punctaj de credibilitate ştiinţifică pe plan mondial. Din păcate, ele nu pot publica miile de articole, trimise de la sutele de universităţi, dar mai supărător este faptul că publicarea articolelor impune realizarea unor condiţii, astfel formulate încât foarte puţini cercetători dintre cei care nu se numără printre cei “agreaţi” de către edituri, au şansa de a publica idei interesante. Desigur, “accidentul” cu o influenţă antropică „evidentă”, menţionat în paragraful 37.3.1 a oferit loc unei “excepţii”, adică o corectură efectuată la sugestia profesorilor Patrick Michaels şi Dr. Paul Knappenberger, membrii ai Universităţii Virginia.

În anul 1992 Greenpeace International a întocmit un sondaj ai opiniei ceilor mai importanţi 400 climatologi din întreaga lume. Greenpeace credeau că publicarea rezultatelor sondajului le va aduce credibilitate la întâlnirea de la nivel înalt care s-a desfăşurat la Rio de Janeiro. Dar când au aflat rezultatele, au fost dezamăgiţi, deoarece numai un număr de 15 climatologi renumiţi au fost dispuşi să afirme că ei cred în ipoteza încălzirii globale deşi, în prezent, toţi climatologii se bazează pe aceasta pentru a nu-şi pierde locul de muncă. Declaraţia de la Leipzig pune sub semnul întrebării evaluările I.P.C.C. în ceea ce priveşte încălzirea globală generată nemijlocit şi exclusiv de om. Aceasta a fost redactată în urma Conferinţei Climatice care a avut loc la Leipzig în anul 1995 şi a fost semnată de peste 1.500 de oameni de ştiinţă din întreaga lume. Între timp, datele problemei s-au schimbat. Recenta reuniune din ianuarie 2007 a I.P.C.C. a stabilit o influenţă antropică asupra climei de 90% şi se vor impune măsuri severe în legislaţie şi economie.

INTERESE POLITICE ŞI ECONOMICE

Guvernele au multe interese în ceea ce priveşte încălzirea globală. Problema încălzirii globale are un important caracter politic, mai ales în domeniul politicii economice. După întîlnirea de la Rio de Janeiro, din iunie 1992, numită şi Summit-ul Pământului, a urmat întâlnirea la nivel înalt de la Kyoto, Japonia, în luna decembrie 1997. S.U.A. nu doreşte să piardă puterea economică în faţa altor naţiuni. Însă adoptarea universală a “taxelor pentru emisiile de dioxid de carbon în atmosferă” sau alte reduceri în activităţile industriale ar oferi avantaje celorlalte naţiuni.

Problema secundară care ar apare ca urmare a implementării acestor taxe ar fi creşterea exagerată a costurilor în domeniile industriei, transporturilor şi energiei. Astfel, toate costurile vieţii cetăţenilor s-ar dubla sau chiar tripla, fără nici un fel de avantaje semnificative. Ţările în curs de dezvoltare (inclusiv România), nu îşi pot permite îmbunătăţiri tehnologice costisitoare, astfel că ele vor cumpăra tehnologie din ţările avansate.

MEDIA ŞI ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ

Presa scrisă e interesată de vânzarea ziarelor şi nu de publicarea adevărului, iar companiile de televiziune în creşterea audienţei. Ameninţarea unui dezastru mondial iminent este întotdeauna un subiect fierbinte şi de actualitate, iar declaraţiile şi acţiunile politicienilor, citate tot mai des în publicaţiile ştiinţifice, au oferit, aparent, autoritate încălzirii globale. Mass-media a început să prezinte cele mai grave orori imaginate vreodată. Atât în România, cât şi în celelalte ţări, Mass Media prezintă inundaţii masive, care vor avea loc în urma topirii calotelor polare, iar un anumit post TV din Marea Britanie a exagerat atât de mult încât redactorii au afirmat că urşii polari vor muri din cauza topirii habitatului în care trăiesc.

Din păcate, publicul se bazează pe mass-media deoarece ştiinţa e plictisitoare şi greu de digerat, necesită eeffort timp şi investiţii, aşa că e mai comod să “creadă” în teroarea încălzirii globale. Publicului îi este prezentat doar un singur aspect al problemei şi anume factorul antropic generator de schimbări climatice, exclusiv şi nemijlocit. Recent s-a admis să apară şi contradicţia dintre “negativiştii încălzirii globale” susţinuţi de magnaţii petrolului şi gazelor naturale, “adepţii teoriilor conspiraţiei” care consideră că totul este generat la comandă de organizaţiile secrete care conduc lumea şi Greenpeace care se opune proiectelor energiei nucleare. Aceste contradicţii “aduc foloase” presei, deoarece televiziunea vrea discuţii dinamice şi “incendiare” iar presa scrisă doreşte subiecte de scandal. Ceea ce nu se doreşte să apară, dar câteodată mai scapă pe micile ecrane, sunt părerile legate de prezenţa factorilor naturali, precum Soarele, vulcanii, plăcile tectonice, feed-back-ul oceanelor, etc.

ROLUL MARII BRITANII

Aspectele problematicii încălzirii globale au început să se “consume” unele pe altele. Guvernul Marii Britanii şi-a pierdut interesul faşă de încălzirea globală odată cu numirea domnului John Major în funcţia de Prim Ministru. Fluxul fondurilor guvernamentale pentru cercetări, în domeniul încălzirii globale, au scăzut dramatic. Oamenii de ştiinţă britanici au început să îşi expună punctul de vedere negând ipoteza încălzirii globale. Această problemă părea că “moare” de la sine pe cale naturală. Apoi a urmat “criza de cărbuni” din octombrie 1992 când au avut loc ample proteste publice împotriva închiderii puţurilor de extracţie a cărbunilor (altele decât cele din mandatul d-nei Thatcher).

Din nou, scuza politicienilor a fost “încălzirea globală”. Guvernul a investit suma de 16.000.000 lire sterline într-o campanie de publicitate a terorii încălzirii globale restabilind priorităţile financiare pentru cercetarea în domeniul climatic. John Major a înghiţit “găluşca” iar profesorii universitari şi cercetătorii şi-au recâştigat prestigiul şi finanţările.

La începutul lunii mai 1997, Partidul Conservator a pierdut alegerile în favoarea Partidului Muncitoresc şi domnul Tony Blair a devenit Prim Ministru al Marii Britanii. În acel moment Tony Blair a trebuit să înghită “găluşca” încălzirii globale, deoarece problema se afla pe masa tuturor discuţiilor politice şi nu mai putea fi înlăturată.

Multe ţări au adoptat o politică clară a încălzirii globale, 122 dintre acestea semnând o declaraţie de intenţie de a reduce emisiile de dioxid de carbon în atmosferă, la întâlnirea de la Rio de Janeiro. Marea Britanie era, la acea vreme, una dintre puţinele ţări care a redus emisiile de dioxid de carbon în atmosferă, conform declaraţiei de la nivel înalt de la Rio de Janeiro, deoarece au fost înlocuite generatoarele pe bază de cărbuni cu generatoare pe bază de gaze naturale.

Acest fapt a oferit Marii Britanii o poziţie autoritară în afacerile externe, iar domnul Blair a obligat noul guvern să promoveze măsuri stricte pentru reducerea emisiile de dioxid de carbon în atmosferă.

POLITICI GUVERNAMENTALE

Încălzirea globală exclusic şi nemijlocit generată de om, a devenit o problemă majoră de politică internaţională. Riscul imaginat s-a transformat într-un risc real impus prin politicile guvernelor, de reducere a emisiilor de gaze cu efect seră în atmosferă. Dacă summit-ul de la Rio de Janeiro din anul 1992 a propus adoptarea măsurilor pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă, cel de la Kyoto din luna decembrie 1997, a avut drept obiectiv stabilirea acordurilor prin care statele lumii să se angajeze ferm la îndeplinirea urgentă şi necondiţionată a acestor cerinţe.

Deşi nu există nici riscuri imaginate, nici risuri reale în ceea ce priveşte încălzirea globală, efectele acestor constrângeri vor determina pierderi economice cât se poate de reale.

Rezultatele vor fi mult mai grave decât cele ale “crizei de petrol” din anii ’70 deoarece reducerea utilizării combustibililor fosili ar fi mult mai mare, costurile energetice ar creşte fabulos şi cererea de energie este, în prezent, incomparabil mai mare, fără să mai menţionăm dublarea factorului demografic.

Deja ţările OECD (Europa, Japonia şi SUA) au fost de acord, dar numai în principiu, să adopte “mandatul de la Berlin” care prevede reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 15% sub nivelul celor din anul 1990 activitate ce trebuie îndeplinită până, cel târziu, în anul 2010. Ministerul Energiei din Statele Unite estimează că aceasta ar produce creşterea costurilor naţionale de energie pe teritoriul Statelor Unite cu 80%-90% şi creşterea preţurilor extracţiei de cărbune pentru consumatorii casnici cu până la 300%. Un studiu realizat de acelaşi minister afirmă că Mandatul de la Berlin nu favorizează suficient reducerea emisiilor de dioxid de carbon în atmosferă la nivel global.

Industriile energetice ar fi obligate să se mute din S.U.A. în locuri unde nu s-ar impune legislaţia reducerilor emisiilor de CO2. Acest fapt ar putea chiar favoriza creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă, deoarece zonele mai puţin controlate d.p.v. legislativ au probabilitatea mai mare de a utiliza industrii energetice mai puţin eficiente. Mai mult decât atât, aceste ipoteze nu sunt specifice doar Statelor Unite, ci oricăror ţări industrializate. Germania a efectuat un studiu asemănător din care rezultă că îndeplinirea mandatului de la Berlin ar necesita costuri de 500 miliarde de dolari şi pierderea a 250.000 de locuri de muncă.

Dar ţările industrializate nu suferă singure. Criza economică din ţările industrializate ar influenţa negativ activitatea economică din întreaga lume. Dar cele mai mari efecte vor fi resimţite în ţările din lumea a treia (ale căror popoare sunt în pragul perioadelor de foamete).

O evaluare raţională a politicilor potrivite ar necesita o analiză costuri-beneficii, dar riscul imaginat nu are un caracter raţional, aşa că orice analiză este sortită eşecului. Toate răspunsurile propuse faţă de riscul imaginat, al unei încălziri globale generate exclusiv şi nemijlocit de om, ar spori foametea şi sărăcia, favorizând scăderea activităţilor economice în întreaga lume.

În cele din urmă emisiile de CO2 nu s-ar reduce, ci chiar ar putea spori. În realitate, politicienii acceptă predicţiile modelelor climatice ca fiind predicţii asupra viitorului şi ei acţionează pentru a schimba acest viitor. Dar acest comportament este asemănător cu cel al oamenilor care cred în horoscoape şi profeţi apocaliptici. (un articol de C.M.)