„Aveam un picioruş în forceps şi simţeam lovituri în burtă. Mi-au dat lacrimile.” Cu aceste cuvinte îşi începe medicul Lisa Harris un articol în care-şi descrie experienţa ca medic aborţionist, cu accent pe dezmembrarea „brutal de tulburătoare” a unui copil nenăscut în vârstă de 18 săptămâni, ea însăşi fiind atunci însărcinată tot în 18 săptămâni.

În articolul intitulat „Avortul în al doilea trimestru: Ruperea tăcerii şi schimbare de discurs”, Harris, medic şi profesor la Universitatea din Michigan, prezintă o poziţie care, spune ea, o ajută pe ea şi pe alţi aborţionişti să continue să facă avorturi, în ciuda poverii morale şi psihologice asociată cu ceea ce ea descrie a fi o procedură evident „violentă”.

„Avortul este diferit de la o procedură la alta”, scrie Harris. „Chiar şi atunci când fătul nu are un statut juridic, statutul lui moral face obiectul unor ample dezbateri. Este o impietate să spunem că eliminarea unui făt este tot una cu a elimina un ghem de ţesuturi”.

Harris descrie în articol felul în care a realizat o dată un avort la o femeie în 18 săptămâni. În mod ironic, Harris era şi ea însărcinată atunci, tot în 18 săptămâni.

Astfel, ea explică felul în care a fost „mai curioasă decât de obicei să vadă părţile fătului când a terminat, întrucât trebuiau să fie similare cu cele ale fătului meu”.

„Am început procedura, ca de obicei”, povesteşte ea. „Am folosit o aspirare electrică pentru a elimina lichidul amniotic, am luat forcepsul şi am început să scot fătul bucată cu bucată, ca de obicei. Din fericire, acesta era într-o poziţie convenabilă, ceea ce a făcut ca prinderea părţilor mici (picioare şi braţe) să meargă mai uşor”.

“La prima introducere a forcepsului, am dat de o extremitate şi am început să trag de ea. An văzut un picioruş atârnat între dinţii forcepsului. Am scuturat forcepsul şi l-am desprins. Chiar în momentul acela, am simţit nişte lovituri în burta mea. Era una dintre primele dăţi când simţeam mişcările fătului. Mi-au dat lacrimile – fără ca eu să realizeze ce se întâmplă. Am simţit că era un răspuns care venea din trupul meu, ocolind complet procesul cognitiv obişnuit. Era ca şi cum un mesaj trecea prin mâna şi burta mea şi ajungea la ochii mei. A fost un sentiment copleşitor – un răspuns brutal de visceral – din inimă şi fără a fi influenţat de educaţia mea sau de opţiunile mele pro-avort. A fost unul dintre cele mai primare momente din viaţa mea. După ce am născut, nu mi-a fost mai uşor să fac avorturi în trimestru al doilea; de fapt, faptul că mă jucam cu mânuţele şi picioruşele bebeluşului meu n-a făcut decât să mă simt şi mai rău atunci când aveam de-a face cu părţi dezmembrate ale unor copii nenăscuţi.”

Harris conchide că aspectul „vizual şi visceral diferit” al avortului în trimestrul al doilea, spre deosebire de cel din primul trimestru, conduce la întrebări de genul: „Ce fel de proces disociativ are loc în noi, de ajungem să facem asta mecanic? Ce persoană normală face o asemenea treabă?”

Pentru a răspunde la întrebări, Harris arată că „violenţa” avortului trebuie recunoscută, şi relatează o experienţă „bizară” pe care a avut-o cândva, când a văzut cum un copil prematur se lupta să trăiască, imediat după ce ea dezmembrase un copil nenăscut, de aceeaşi vârstă:

“Ultima pacientă pe care am văzut-o într-o zi era în 23 de săptămâni. Am făcut o procedură D&E (dilatare si extractie, procedura folosita pentru avorturile in trimestru al doilea, n. trad.) simplă. Conform obiceiului, am rearanjat părţile din făt la locul lor, în tăviţa de metal. Acesta e un ritual pe care îl fac medicii după avort pentru a se asigura că nu a mai rămas nimic în uter, ca să apară complicaţii – dar reprezintă şi o formă bizară de a arăta respect acelui făt (sentimentele de reverenţă nu sunt neobişnuite, atunci când ai în faţă degeţele cu unghiuţe minuscule, o inimioară, intestine şi rinichi), chiar dacă în acelaşi timp nu simţi nimic faţă de el. Am urcat apoi scările pentru a răspunde unui apel nocturn de travaliu şi naştere. Prima pacientă care a sosit era pe cale să nască în săptămâna 23-24. Întrucât nu era clar în câte săptămâni e, echipa i-a resuscitat copilaşul nou-născut şi l-a dus la terapie intensivă. Ulterior, alături de părinţii îngrijoraţi, mă uitam la acel copil legat la ventilator. M-am gândit cât de bizar era faptul că puteam să dezmembrez legal acel făt, acum copil născut, când era în uterul mamei lui – însă acelaşi tip de violenţă împotriva lui era acum ilegală şi de neconceput.”

Harris continuă şi explică modul cum raţionalizează ea caracterul bizar al situaţiei prin „locul” în care se află copilul, care poate fi „înăuntrul sau în afara trupului femeii” şi, „cel mai important, speranţele şi dorinţele mamei faţă de fătul/copilul ei”. Totuşi, spune ea, „această cunoaştere nu schimbă realitatea că există întotdeauna violenţă acolo unde se face un avort în trimestrul al doilea (probabil că în primul trimestru procedura e total non-violentă, nu? – n. trad.), violenţă care devine evidentă în momente ca acesta. Trebuie să adaug, însă, că, după părerea mea, a-i refuza unei femei solicitarea de avort este tot o formă de violenţă”.

Harris subliniază că disconfortul promotorilor avortului faţă de „violenţa şi, sincer, caracterul oribil al avortului” a condus la un discurs pro-avort care, spune ea, „vine în contradicţie cu mare parte” din experienţa unui aborţionist. În timp ce activiştii pro-avort pretind că avorturile „nu arată chiar ca” imaginile prezentate de pro-vita (mişcarea anti-avort, n. trad.), Harris consideră că „pentru un doctor care face un avort în trimestrul al doilea şi pentru echipa lui, lucrurile chiar aşa arată”.

„Desigur, a recunoaşte violenţa avortului presupune riscul de a accepta ideile celor ce sunt anti-avort – anume că noi suntem măcelari şi altele asemenea”, adaugă ea.

De asemenea, Harris discută problemele psihologice pe care avortul în trimestrul al doilea le generează celor care fac aşa ceva, inclusiv „grave reacţii emoţionale care conduc la simptome fiziologice, tulburări de somn (inclusiv coşmaruri, impact asupra relaţiilor inter-personale şi vină morală”.

Harris vorbeşte şi despre „poziţiile etice şi morale care permit zone cenuşii” în efectuarea unui avort, susţinând o „perspectivă gradată”. Ea afirmă că „respectul datorat unui făt creşte pe măsură ce sarcina se dezvoltă şi fătul devine tot mai asemănător unei persoane născute”. Aceasta, spune ea, ajută la „umplerea golului dintre retorica pro-avort şi realitatea avortului în al doilea trimestru” şi „ne permite să admitem, simultan, valoarea vieţii umane timpurii şi dreptul femeii de a alege, o poziţie ideală pentru un aborţionist în trimestrul al doilea” (o poziţie eronată conform tuturor standardelor. Dacă admitem că există viaţă înainte de naştere, avortul trebuie interzis, n. trad.).

Deşi abordarea „gradată” presupune că avorturile târzii sunt „mai grave” decât cele timpurii, afirmă Harris, preocuparea este disipată de faptul că „femeile au tot felul de motive justificatoare şi legitime pentru a face avort”, în special, spune ea, în trimestrul al doilea.

Totuşi, pentru Harris rămâne problema medicilor „prinşi între discursul pro-avort care, deşi reflectă opţiunile noastre, nu reflectă întru totul experienţa noastră faţă de avort, contrazicând de fapt mare parte din ea, şi discursul anti-avort şi imaginile care este posibil să fie foarte conforme cu experienţa noastră, dar să fie bazate pe valori pe care noi nu le împărtăşim”.

Harris admite că o discuţie sinceră ca aceasta pune în pericol libertatea avortului. „Deşi unii dintre noi, care îi învăţăm pe studenţi cum să facă avorturi, le vorbim şi despre aspectele pe care le-am menţionat, noi nu ne facem un obicei din a vorbi în public despre asta. Articole ca acesta presupun riscul ca unele comentarii să fie răstălmăcite, scoase din context şi folosite pentru limitarea dreptului la avort”, scrie ea.

„Putem concluziona, în acest punct, că acel medic aborţionist care consideră că avortul este violent nu este convins de dreptul femeii de a alege şi astfel este mai bine pentru el să nu facă acel avort”, scrie Harris. „S-ar putea ca militanţii pro-vita să prefigureze în relatările şi sentimentele pe care le-am descris eu un sfârşit al avorturilor – să declare că discutarea sinceră a realităţii avortului va face ca tabăra pro-avort să nu mai aibă argumente.”

Totuşi, mai spune ea, în loc să slăbească poziţia pro-avort, o abordare sinceră poate „fi baza pentru o mişcare mai puternică, una care să-i ajute pe medicii aborţionişti şi echipele lor să-şi facă treaba mai uşor, inclusiv în al doilea trimestru”. (Traducere de Bogdan Mateciuc după Lifesitenews.com)