Făcând o revistă a presei în ebraică asupra pornograficului lamento colectiv israelian, am găsit, spre marea mea surpriză, un editorial critic, scris de către Dr. Mordechai Keidar, un universitar israelian de dreapta: “Inamicii noştri”, scrie Keidar, “văd, în faţa lor, o naţiune frenetică, emoţională, înlăcrimată, coruptă, hedonistă, posesivă şi liberală. Oameni care şterpelesc şi crapă în ei, oameni fără rădăcini istorice, oameni lipsiţi de ideologie, fără valori, fără cel mai mic simţ al solidarităţii. Oameni preocupaţi de “aici şi acum”, oameni care sunt gata să plătească orice preţ, fără cea mai mică atenţie faţă de gravele consecinţe ale inconştienţei lor.” (Dr. Mordechai Keidar)

Este oarecum reconfortant să descoperi că cineva, în Israel, poate fi conştient de severitatea cu care realitatea israeliană este percepută în altă parte. Keidar percepe amplitudinea cu care festivalul doliului actual pare jalnic celor din exterior, îndeosebi vecinilor Israelului. Chiar dacă cineva ar putea resimţi simpatie faţă de durerea încercată de rudele soldaţilor, ceea ce nu poate fi schimbat este faptul că Regev şi Goldwasser erau oameni în uniformă care servind într-o armată deosebit de ostilă. În timpul răpirii lor, patrulau de-a lungul frontierei în dispută dintre Israel şi Liban. Pentru cei care încă n-au înţeles bine topografia: era vorba despre nişte soldaţi, şi nu de simpli “civili inocenţi”. Teoretic, erau în măsură să se apere.

Cazul lui Gilad Şalit nu este cu adevărat diferit. Şalit, pe care mass-media planetară îl prezintă ca pe o “victimă inocentă”, nu era nimic altceva decât un gardian postat într-un lagăr de concentrare israelian numit Gaza. Şalit, ca şi Goldwasser şi Regev, purta o uniformă a armatei israeliene în timpul capturii sale. Nici Regev, nici Goldwasser, nici Şalit nu sunt nişte victime. Toţi trei erau în serviciul unei ţări care recurge la tactici genocidare devastatoare, printre care înfometarea, epurarea etnică şi asasinarea celor pe care îi consideră drept inamici.

Este totuşi deosebit de uimitor să constaţi în ce măsură memoria colectivă israeliană este scurtă. Ratarea operaţiunii de salvare a lui Regev şi a lui Goldwasser, întreprinsă de armata israeliană ca urmare a ambuscadei reuşite a Hizballah, a antrenat declanşarea celui de-al doilea război cu Libanul de către Israel. Ca represalii, dorind să se răzbune, Israelul a demolat infrastructura Libanului, a culcat la pământ oraşe şi sate întregi în Sudul Libanului, precum şi anumite cartiere ale Beirutului. A omorât aproximativ o mie de civili libanezi. Într-un anume fel, israelienii au reuşit să uite toate acestea. Singurul lucru pe care israelienii îl văd, sunt cele două sicrie negre. Au reuşit chiar să ignore faptul că în schimb, ei înşişi tocmai livraseră 190 de sicrie rudimentare conţinând corpurile combatanţilor Hizballah.

Israelienii sunt deosebit de dotaţi pentru a se vedea doar pe ei înşişi. În ochii lor, durerea personală este, cumva, superioară celei pe care alţii o pot resimţi. Există totuşi ceva care mă intrigă. Spectacolul colectiv al smiorcăielii necrofile israeliene mă lasă perplex. Dacă Israelul şi israelienii nu izbutesc să treacă peste moartea (desigur tragică) a doi militari israelieni, cum vor putea să-şi asume războiul mondial pe care ard să-l declanşeze împotriva Iranului? Dacă israelienii nu izbutesc să suporte imaginea a două sicrie, cum vor putea rezista atunci când Tel Avivul va deveni o imensă groapă comună? Strigătele lor de război sugerează totuşi că în direcţia aceasta par să dorească să se îndrepte.

Dr. Keider sugerează un răspuns mai degrabă caraghios: “Doar o naţiune îmbibată de convingere ideologică, o naţiune care crede cu tărie în justeţea cauzei ei, o naţiune care simte că participă la un proces istoric, o naţiune capabilă să suporte durerea şi să-şi cumpere supravieţuirea cu sânge, sudoare şi lacrimi, doar o asemenea naţiune este în măsură să dureze în Orientul Mijlociu.”

“Această regiune”, continuă el, “nu are loc pentru cârpe post-evreieşti, care, mai devreme sau mai târziu, îşi vor arăta adevăratul chip post-zionist.”

Trebuie să admit că Keidar, acest zelot israelian de dreapta, nu greşeşte întru totul. Oameni care se prăbuşesc în faţa a două sicrie ar face mai bine să nu declanşeze un nou conflict internaţional. Israelienii pur şi simplu n-au tăria necesară. Nu este vorba cu adevărat de o naţiune de războinici spartani. Pe cât de mult le place să provoace suferinţe atroce altora, cu atât sunt incapabili să suporte ideea de a trebui să sufere ei înşişi, pe scurt, nu sunt gata de sacrificiu, nu sunt decât o gaşcă de laşi învinşi.

Ar face mai bine s-o rupă la fugă cât mai repede, dacă vor să-şi salveze pielea. Aşa cum a remarcat-o Keider, şansa lor să supravieţuiască în această regiune se reduce la zero.

Vezi sursa în limba engleză.