RECVIEM PENTRU UN ULTIM MARE UMANIST: RAOUL ŞORBAN

Mihai Ungheanu

Raoul Şorban (1912-2006), profesorul de istoria artelor şi „profe­sorul de naţionalism“, ne-a părăsit la 94 de ani, plecând la cele veşnice. Trupul respectabilului bărbat a fost îngropat în cimitirul din Dej, la 21 iulie 2006, zi însorită, cu multă lume, lângă mormântul tatălui său, Guilelm Şorban, fost prefect al Dejului şi, mai ales, compozitor cunoscut. Raoul Şorban era un aristocrat cu o nobleţe atestată în documente latineşti, regale, din se­colul al XIII-lea. Raoul Şorban era un cosmopolit. Vorbea, din copilărie, cu tovarăşii de joacă, română, maghiară, germană.

A studiat, apoi, muzica şi istoria artelor în mari oraşe europene, la Viena şi în Italia. Şi-a petrecut vremea printre artiştii şi literaţii Clujului, ca om al orizonturilor deschise, liber de orice determinări de neam, libertate sporită de condiţia sa de fiu de moşier. Atelierul lui de pictor era un laborator în care se intersectau toate graiurile locului. Anii 1940-1944 au produs, însă, modificări imprevi­zibile în viaţa tânărului pictor, care se împărţea între propriul atelier şi cena­clurile literare găzduite de profesorul Victor Papilian. În momentul în care foştii prieteni de colocvii literare, din poliglota cafenea clujeană, i-au dat de înţeles că fiind „valah“ este fiinţă de rang secund, ca orice valah şi orice evreu, Raoul Şorban a descoperit lumea intoleranţei şi a opresiunii.

Fiul de moşier a ţinut, însă, să se confunde cu ai lui, cu „valahii“, şi să facă din această alegere un resort de acţiune. În iniţiativele culturale de ordin simbolic ale puţinilor intelectuali şi artişti români rămaşi în Transilvania ocupată de tru­pele ungare, a avut, de aici înainte, un rol de seamă. Cât de atroce a fost această ocupaţie asupra Ardealului de Nord, ne-a spus-o scriitorul Francisc Păcurariu în romanul Labirintul (1974), în care multe situaţii şi personaje sunt luate din realitate. Raoul Şorban a luat, firesc, partea celor prigoniţi, ajungând pe această cale să participe la salvarea evreilor din Transilvania de Nord, meniţi exterminării la Auschwitz. A ajuns, la fel de inevitabil, şi în „companiile“ de muncă, în care erau mobilizaţi prioritar români, trimişi să facă lucrări istovitoare, riscante, în spatele frontului. A avut parte de închisoare, unele condamnări fiind dictate de ocupantul ungur, dar şi de statul român, ocupat de Armata Roşie şi condus de un partid bolşevic. Paradoxal este că Raoul Şorban era un om cu vederi de stânga. După o detenţie politică de câţiva ani, Raoul Şorban a putut să intre, timid, în activitatea culturală, ca redactor de editură, ca pictor, ulterior ca profe­sor de istorie a artei. Cu toate că mai tânărul său coleg de generaţie a ţinut să vorbească, în romanul Labirintul, despre cumplita perioadă a ocupaţiei ungare, Raoul Şorban a aşteptat multă vreme până când s-a pronunţat ca martor al acelei sinistre perioade.

A apărut, în public, ca participant la o dezbatere a revistei Luceafărul despre anii ’40, ai ocupaţiei armatei ungare în Transilvania, unde a adus un cuvânt lucid, nuanţat, neiertător şi exact. Era în anii ’80. După care a vorbit despre salvarea evreilor din Transilvania de Nord, pe care ocupantul ungar îi livra, în loturi succesive, Auschwitz-ului. Făcuse parte din releele ascunse ale acestei operaţii desfăşurate de evrei, cu sprijin românesc. Mărturiile au fost puse pe hârtie de scriitorul Adrian Riza şi tipărite în Almanahurile Luceafărul.

Declaraţiile lui Raoul Şorban erau o adevărată revelaţie, care modifica optica mohorâtă cu care erau pri­viţi – şi cu care se priveau – românii. Din suta de mii de exemplare ale unui asemenea Almanah, unul a ajuns la fostul rabin al Clujului, Moshe Carmilly-Weinberger, care s-a întors în România să-şi regăsească colaboratorul din vremuri de restrişte. A avut loc o întâlnire, au avut loc discuţii (am fost mar­tor la una din ele!). Acesta a fost începutul de drum prin care Raoul Şorban a ajuns „Drept între Popoare“ la Tel Aviv, unde a primit faimoasa diplomă şi a sădit un pom ca toţi cei laureaţi pentru că au salvat evrei, fără ca ei înşişi să fie evrei, acţionând în mod idealist. Deşi invitat oficial, la Yad Vashem, Raoul Şorban n-a primit paşaportul cuvenit. A plecat la Tel Aviv cu paşaport turistic şi cu recomandarea să nu facă declaraţii de presă. Acestui eveni­ment, căruia presa străină i-a acordat atenţie, presa română i-a întors spatele. Mâna lungă a Războiului Rece impunea ca, despre români şi România, să nu circule nici o opinie favorabilă.

Mai mult, autori care scriseseră despre ome­nia românească faţă de evrei, în epoca Holocaustului, au început să-şi schimbe opiniile şi chiar să conteste salvarea evreilor, pentru care Raoul Şorban devenise „Drept între Popoare“. Explozia de adevăr a mărturisirilor lui Raoul Şorban, privind prigoana ocupantului în Transilvania de Nord şi prigonirea şi exterminarea evreilor aici, incomoda calcule diverse. După teribilele zile ale lui decembrie 1989, l-am văzut pe Raoul Şorban preocupat de sângele vărsat în Transilvania de Nord şi încercând să înfiinţeze, cu ajutorul guver­nului provizoriu de la Bucureşti, un ziar – Ardealul, care n-a putut lua fiinţă. A tipărit în schimb o lucrare de avertisment, la care îl îndemna vechea sa experienţă de „valah“ discriminat în Transilvania de Nord, Fantasma imperiu­lui ungar şi Casa Europei (1990), care a fost un mesaj venit la timp şi i-a asigurat recunoştinţa cititorilor. Profesorul de istorie a artei, care se ocupase de Tonitza, de Vida Geza, nu-şi uitase instrumentele. Raoul Şorban a tipărit singulara monografie O viaţă de artist, despre Simon Hollósy-Corbul, „pictor din Şcoala de la Baia Mare“, evidenţiindu-i valoarea, fără a uita metodele prin care propaganda ungară i-a schimbat identitatea, din român în ungur. I-au urmat şi alte cărţi, precum Chestiunea maghiară şi, mai ales, Invazia de stafii, volum memorialistic, ce include fragmente din drama mai mul­tor ţări şi popoare, şi, nu în ultimul rând, drama poporului român şi aceea a autorului cărţii, legate de ultimul război mondial.

Sunt cărţi adânc meditate şi extrem de grăitoare pentru noua generaţie, aflată fatalmente departe de aceste evenimente atât de pline de urmări. La căpătâiul prestigiosului dis­părut, unde am ţinut să fiu prezent, s-au aflat şi au vorbit personalităţi impor­tante ale bisericii creştine, scriitori şi foşti studenţi, dar nimeni din partea celor pe care i-a salvat, cu riscul propriei vieţi, în anul 1944. Din generaţia lui Raoul Şorban sunt cunoscute figuri supradimensionate de rezonanţa operei lor: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Edgar Papu, dar nici una cu altitudinea conştiinţei identităţii româneşti din Transilvania, în timpul războiului şi după aceea. Raoul Şorban a fost un artist veritabil, un literat cu o lucidă reacţie la răul care ne-a asediat şi ne asediază, un patriarh care n-a cedat nimic din ideile şi poziţiile sale, nici atunci când a fost părăsit, nici atunci când a fost lovit. Pentru generaţiile tinere, Raoul Şorban a fost o apariţie provi­denţială, despre care se va mai vorbi.

Sfidarea întunericului

A fost nevoie de trecerea a circa 40 de ani ca pictorul şi profesorul Raoul Şorban să vorbească. Istoria românilor din Transilvania era expusă strunit şi meşteşugit ca nu cumva să reiasă din ea crima istorică împotri­va românilor transilvăneni de-a lungul vremii. Adică adevărul. Scribii oficiali construiesc, în paginile care vorbeau despre această istorie, o armonie falsă. Despre genocidul contra românilor declanşat de partea ungară, ca ocu­pant între 1940 şi 1944, nici vorbă. Cărţile cu capitolele dedicate Dicta­tului de la Viena, din 1940, şi a efectelor lui erau vigilent cenzurate. Victimele de-atunci erau determinate să trăiască împreună fără să dea semne că s-ar fi petrecut ceva.

Erau logica şi politica Kominternului, care măsluia istoria conform intereselor misiunii pe care o îndeplinea. Lumii româneşti i se refuza, conştient, întreaga recunoaştere a propriului trecut. Când Marin Preda şi-a permis, într-un roman foarte citit, Delirul (1975), să tragă cortina pen­tru a se vedea adevărata faţă a istoriei, a reprimării rebeliunii legionare de către Antonescu, a războiului românesc în Răsărit, împotriva Uniunii Sovie­tice, cartea a fost arsă de comisarii politici ai Moscovei. După critica din Literaturnaia Gazeta, s-au pornit şi kominterniştii de serviciu din România să-l execute pe Marin Preda. Cartea a avut un mare ecou. Mare ecou a avut şi un roman al lui Francisc Păcurariu, Labirintul (1974), evocând cu un ton egal, aproape monoton, teribila experienţă românească din Transil­vania de Nord-Vest (1940-1944), descrisă cu precizie de martor ocular. Ambele au apărut după aşa-zisul an fatidic 1971, constituind două dovezi, pe lângă multe altele, că acest an de hotar negativ este o invenţie.

După 1971, prin scriitorii lor, românii s-au întors către adevărata lor istorie, vorbind despre propriile experienţe şi traume. Cât timp poţi constrân­ge un popor să-şi travestească dramele, tragediile în idile şi sărbători?

Raoul Şorban s-a înscris între cei care s-au hotărât să restituie tre­cutului românesc adevărata lui faţă. El a vorbit în termeni precişi despre teroarea instituită în Transilvania de Nord-Vest asupra românilor şi evreilor, precedând, în numele unei grave experienţe proprii, embargoul oficial pe care stătea pecetea Kominternului. Într-o dezbatere tipărită de revistă Luceafărul şi în două Almanahuri Luceafărul, Raoul Şorban a înfăţişat citi­torilor crunta prigoană contra românilor şi evreilor, şi, mai ales, riposta la ea, acţiunea de salvare a evreilor din Transilvania de Nord-Vest, care erau ajutaţi să ia, spre sud, drumul României, unde nu funcţionau trenurile către lagărul de exterminare al Auschwitz-ului. Depoziţia lui Raoul Şorban a fost amplă, informată şi tulburătoare. El a vorbit şi despre românii care au par­ticipat la salvarea evreilor, scoţând la iveală o istorie ascunsă, deloc cunos­cută în Europa Centrală. Harta europeană a societăţii umane luptând cu programele morţii se îmbogăţea. O trăsătură a firii româneşti, aceea a ospitalităţii şi solidarităţii umane, era ilustrată prin fapte cu semnificaţie istorică.

Raoul Şorban a făcut toate acestea cu bună ştiinţă, conştient de semnificaţia gestului întreprins: România a oferit, în 1944, căi de sal­vare a evreilor. Aceste dezvăluiri contraziceau istoria confecţionată, şabloanele prin care se repartizau binele şi răul şi se puneau etichete popoarelor. Datorită acestor dezvăluiri din Almanahurile Luceafărul, publicaţii tip magazin, care se tipăreau în o sută de mii de exemplare, Raoul Şorban a fost chemat la Tel Aviv, unde Yad Vashem l-a făcut „Drept al Popoarelor“. I-a recunoscut, cu alte cuvinte, adevărul dezvăluirilor. A primit o diplomă, o medalie, a sădit un pom în anii de după 1985, când evidenţierea unui lucru bine făcut de români era privită de oficialităţile de la Bucureşti cu duşmănie.

Raoul Şorban a dinami­tat o întreagă tradiţie propagandistică contrafăcută, aruncând aceste adevăruri în ochii tuturor. Evident, avea să plătească. Nici o publicaţie din România, cu excepţia Luceafărului, n-a prezentat sau menţionat onoranta postură a românilor, salvatori de evrei cu preţul propriilor vieţi. N-a lipsit nici riposta contra dezvăluirilor lui Raoul Şorban şi chiar contra autorului lor. A afirma că românii şi România au salvat evrei contrazicea o direcţie de lucru, tipic kominternistă, după care românii şi România constituie fenomene reacţionare dictatoriale, de speţa nazismului. Raoul Şorban, care a fost un om de stânga toată viaţa, care ştia cum se lucrează pentru falsificarea identităţii unui popor, a unei naţii, a contestat, cu toată luciditatea, această direcţie. Era un martor de necontrazis. S-a decis greu şi târziu să vorbească, dar a făcut-o într-un fel me­morabil, aducând la suprafaţă un capitol luminos de faptă şi minte românească. Ştia că va avea de suferit şi a avut de suferit. O întreagă cabală a contestării acestor adevăruri s-a manifestat de atunci, cu urmări până după 1989, până în anul morţii lui.

Fără îndoială, viaţa şi opera lui Raoul Şorban nu s-au concentrat doar în această direcţie. Puşcăriile prin care a trecut, toate politice, fie înainte, fie după 1944, i-au secţionat viaţa în aşa fel încât să fie obligat s-o ia mereu de la capăt. Raoul Şorban a făcut-o mereu. Pictor, muzician, gazetar, editor, profesor de istorie a artelor, scriitor, este un reper luminos de mare intensi­tate. Cartea sa de memorii, Invazie de stafii (2004), e un mijloc de cunoaş­tere a omului şi a universului său interior. Raoul Şorban este reprezentan­tul unei generaţii de altădată, care credea în om, în onoare, în demnitate, în bine, căutând să le reprezinte şi să le slujească pe toate! Peste toate acestea, era un om înţelept, distins, exigent, fermecător.

Portretul şi istoria vieţii lui Raoul Şorban se vor scrie de aici înainte. Îi suntem încă datori.

August 2006

Mihai UNGHEANU

***

Articolul d-lui Mihai Ungheanu este preluat din volumul omagial „PATRIARHUL ARDELEAN“, documentar iniţiat şi îngrijit de scriitorul Artur Silvestri, în curs de apariţie la Editura Carpathia Press. Pentru publicarea anticipată a acestuia, precum şi a altora care vor urma, există permisiunea d-lui Artur Silvestri.

2 octombrie 2008

Vasile I. Zărnescu