Mirel Bănică

CEL MAI BUN exemplu al modului în care faptul religios contemporan se reflectă în mass-media sunt emisiunile satirice. Ele furnizează informaţii despre imaginarul religios al publicului, precum si opinia creatorilor acestor emisiuni despre publicul larg. Satira televizată indică ceea ce este permis să prezentăm ca obiect al deriziunii şi modul de realizare.

De exemplu, în Franţa, ţară de tradiţie anticlericală, celebra, longeviva şi mult imitata emisiune de marionete „Les Guignoles de l’info” atinge prin glumele sale nu doar persoana Papei, ci şi Biserica catolică în ansamblu, ca instituţie. Actiunea de „desacralizare” astfel operată se răsfrânge asupra unor ritualuri catolice de bază, chiar asupra unor aspecte sensibile ale dogmei. Cu toate acestea, autorii emisiunii au avut întotdeauna o distanţă respectuoasă faţă de biserică, încercând să nu atingă în mod direct sensibilitatea religioasă a unei anumite părţi dintre spectatori. Ca o paranteză, ar mai trebui menţionat şi faptul că Occidentul înregistrează în acest moment o anumită reticenţă faţă de utilizarea simbolurilor religioase în mass-media, consecinţă directă a hiper-sensibilităţii musulmane faţă de subiect.

Ìn România, situaţia nu este radical diferită, în ciuda a ceea ce am fi tentaţi să credem la o primă evaluare. Grupurile umoristice deja consacrate, cu mare vizibilitate televizuală, instrumentalizează în vederea producerii comicului figura preotului ortodox, aşa cum se găseşte ea prezentă în imaginarul colectiv naţional: mare iubitor de plăceri ale vieţii, de o vitalitate excesivă, darnic în sfaturi morale, dar avar în aplicarea lor la conduita personală. Cu toate acestea, este evident că există o anumită limită a „permisivităţii” care nu a fost depăşită; nimic din ce este reprezentat nu este imprevizibil. Nu putem vorbi de o „deconstrucţie” a instituţiei ortodoxe ca atare, discursul practicat fiind mai degrabă o ironie la adresa status-ului social al preotului ortodox.

Datele problemei se schimbă în cazul publicităţii. Ìntre cele două războaie mondiale, imaginea preotului ortodox şi a Bisericii Ortodoxe este quasi-absentă din mesajele publicitare. După anii de plumb ai comunismului, situaţia se schimbă radical. Având drept scop propagarea unor virtuţi adesea inexistente şi în unele cazuri contrare perceptelor morale propovăduite de Biserică, publicitatea acţionează pe mai multe planuri în raportul cu religia. Propagând adesea un sistem complet de „credinţe” în valorile comerciale, explorând şi inspirându-se masiv din valori si idei religioase, publicitatea are tendinţa de a recupera şi recicla simbolic teme, idei, principii religioase în goana sa după noi teme de inspiraţie. România este încă departe de a se vedea invadată de panouri publicitare gigant reprezentând Cina cea de taină remasterizată în variantă feminină.

Nu pentru că cei care lucrează în domeniu s-ar jena să o facă, ci pentru că nu există încă un public suficient de receptiv să o accepte. Pentru moment, putem vorbi mai degrabă de mesaje publicitare naive, imagini de călugări fiind asociate produselor de patiserie de post sau cărţilor de bucate „mănăstireşti”. La un alt nivel, charisma personală a unor personalităţi sportive de prim rang a fost recuperată de publicitate şi proiectată în sfera religioasă, pentru a vinde cărţi de credit. Aşadar, au fost create şi afişate pe panouri publicitare gigant reuniuni de „călugări” având o apartenenţă religioasă imposibil de precizat. Sincretismul religios contemporan este extrem de vizibil în acest caz. Definirea noţiunii de imagine publicitară religioasă este prea laborioasă pentru a fi descrisă în câteva linii. Dorim doar să introducem ideea că în viitor publicitatea şi mesajele publicitare vor constitui unul dintre vectorii cei mai activi ai prezenţei Bisericii în spaţiul mass-media. Biserica însă nu va putea exercita nici o formă de „control” (cu necesare ghilimele), decât cu riscul provocării unor scandaluri publice de proporţii, ceea ce până la urmă convine acţiunii publicitare – a se vedea de exemplu afişul filmului Amen al lui Costa-Gavras.

Marea majoritate a studiilor de audienţa ale televiziunii au ca subiect principal mesajele politice şi publicitare, cu alte cuvinte alegătorul şi consumatorul. Studiile de audienţa ale emisiunilor religioase sunt aproape inexistente. Este foarte dificil deci de analizat unde începe şi unde se termină sentimentul religios al apartenenţei la un anumit grup religios, la un anumit fel de practică religioasă reflectate în emisiunile TV. Cu toate acestea, pentru „mediologi” (termen inventat de Regis Debray) este evident faptul ca televiziunea este cel mai puternic agent de ştergere a diferenţelor ce structurează atât identitatea „normală” a individului, cât şi a relaţiilor sociale ce le întreţine cu familia, vecinii, dar şi cu partidele şi Biserica. Televiziunea tinde sa devină o contra-cultură dominatoare şi exclusivă? Fără a idealiza „satul românesc” ca rezervor tradiţional al Ortodoxie, credem că expansiunea masivă a reţelelor de televiziune prin cablu şi a antenelor satelit pentru toate buzunarele va da o lovitură mortală şi ultimelor urme de civilizaţie tradiţională. Televiziunea nu este altceva decât un operator de desacralizare şi dezarticulare cognitivă si normativă a sistemelor culturale modelate (şi) de religia ortodoxă. În ipoteza cea mai pesimistă, „urmele” creştine pe care le vedem la televizor nu sunt altceva decât modalităţi de expresie a „religiei ieşirii din religie”, dacă ne este permis să parafrazăm celebra formulă a lui Marcel Gauchet.

În Occident, Biserica şi mass-media sunt supuse unei opoziţii quasi-permanente. Pe de o parte Biserica, purtătoare a unui Adevăr revelat şi a unei Tradiţii care impune anumite reguli de conduită, adesea contradictorii stilului de viaţă actual. Pe de altă parte, mass-media, meta-organism funcţionând sub imperativul evenimentului imediat, a simplificării extreme a mesajului, al spectacolului. Or tocmai acest travaliu de simplificare, de ştergere a nuanţelor are darul de a-i indispune pe oamenii bisericii. Cum să explici, de exemplu, că ingineria genetică operată asupra unor embrioni umani deja constituiţi ridică enorme probleme de etică unui public larg obsedat de mitul tinereţii veşnice, educat în spiritul progresului absolut, fără a ţi se aplica infama şi descalificanta etichetă de „fundamentalism”? Islamul complică o situaţie deja tensionată, pentru că el a explodat pe scena mediatică în modul cel mai brutal cu putinţă, iar mass-media a devenit prin ricoşeu extrem de sensibilă la orice nuanţă de opoziţie religioasă fundamentată religios. Nu este sigur că asistăm astăzi la un retur al religiei în societăţile occidentale, dar asistăm, în orice caz, la un retur mediatic al acesteia, asociat individului şi marilor întrebări ale situaţiei actuale.

România, ţară majoritar ortodoxă din punct de vedere al apartenenţei confesionale, prezintă diferenţe fundamentale faţă de situaţia evocată mai sus. După valul de entuziasm religios şi de (re)descoperire a existenţei religiei liber exprimate în public după 1989, relaţia Bisericii cu mass-media s-a dovedit uneori a fi fundamental diferită faţă de modelul occidental. Mai multe caracteristici principale sunt predominante. În primul rând, mutaţia fundamentală ce s-a produs în reprezentarea faptului religios ca atare: mass-media se interesează mai mult de fenomenul de contestare a prezenţei religioase în spaţiul public (vezi recentul proces al icoanelor) decât de opera socială a Bisericii, care există în mod real, aducând mare ajutor celor copleşiţi de nevoi. Marile sărbători religioase, ocazie pentru feţele politice de a intra în contact mediatic cu feţele bisericeşti, folclorul eclezial sau derapajele nefericite gen „Tanacu” interesează mai mult decât esenţialul incarnat de Biserică.

În al doilea rând, mediatizarea forţaţă a unei biserici care pierduse obiceiul de a fi prezentă în spaţiul public a avut ca rezultat o „deteritorializare” a imaginii acesteia, precum şi o „dereglare” îngrijorătoare a prezenţei în spaţiul mediatic. „Deteritorializare”, în sensul utilizării abuzive a imaginii religioase în cele mai neaşteptate locuri cu putinţă – chiar şi „vrăjitoarele” ce abundă în marginea centrelor urbane se legitimează simbolic afişând ostentativ imagini religioase, fără o minimă acţiune de cenzură din partea celor ce le publică reclamele prin diverse publicaţii. „Dereglare”, în sensul confiscări agresive a religiei ortodoxe în manifestările politice. A cere tinerilor din discoteci, loc prin excelenţă a-religios, recitarea „Crezului” în schimbul unor recompense materiale, constituie un formidabil stimul al secularizării.

Mediatizarea excesivă a unor astfel de situaţii contribuie la crearea unei situaţii de anomie religioasă, favorizând un ritualism lipsit de conţinut, accentul fiind pus pe spectacol, pe clipa imediată în detrimentul „memoriei lungi” reprezentată de Biserică. În post-modernitate, sentimentul religios individual se găseşte din ce în ce mai puţin încadrat instituţional. Ne este din ce în ce mai greu să ne orietăm într-un univers spiritual pluralist şi complex, să găsim o coerenţă simbolică aspiraţiilor noastre religioase. Contrar a ceea ce am fi înclinaţi să credem la prima vedere, identitatea religioasă nu este un dat („suntem născuţi ortodocşi”…) ci ea se construieşte progresiv, fapt ce predispune individul la tot felul de manipulări, inclusiv prin intermediul mass-media, aceasta din urmă alegând întotdeauna calea cea mai uşoară şi spectaculoasă de a prezenta religia.

Fără nici o îndoială, mass-media a contribuit după 1990, sub diferite forme, la o mai bună cunoaştere a religiei ortodoxe. În acest moment însă, Biserica trebuie să ia în calcul o soluţie faţă de noile manipulări ale comunicării generalizate, de tendinţa demagogică la scară largă de reflectare a unui anumit fel de religiozitate (emoţional, superficial şi folcloric), pe care însăşi mass-media îl creează în beneficiul unei logici comerciale. Între o atitudine dură, condamnând mass-media secularizantă ca fiind expresia unei lumi corupte şi atee şi tendinţa de vedetizare şi colaboraţionism ieftin, drumul care rămâne de făcut este lung şi plin de surprize. Atitudinea evanghelică şi noile forme de transmitere ale memoriei şi tradiţiei ortodoxe depind de răspunsul ce va fi furnizat, dar care întârzie pentru moment.