ESTE POLIŢIA CRIMINALĂ?

În atenţia prim-ministrului Călin Popescu Tăriceanu

Moto:

Stupiditas contagiosa est

Alexandra Zarnescu

Titlul constituie o întrebare aparent nepertinentă, căci, prin rostul ei, Poliţia trebuie să ne apere de criminali.

Pentru a ne atrage la colaborare cu Poliţia, aceasta a făcut nişte afişe publicitare prin care ne îndeamnă, printre altele, să luptăm contra corupţiei şi, ca atare, în primul rând, să începem prin stoparea coruperii funcţionarilor de stat, nemaidându-le mită. Fără îndoială că e bine pusă problema. Dar trebuie să luptăm contra coruperii şi în alte moduri, ţinând cont de forma în care se manifestă aceasta şi de domeniile în care se răspândeşte.

Coruperea limbii române

Un astfel de alt mod de a lupta contra corupţiei este şi acela de a lupta contra coruperii limbii române. În aceste vremuri tulburi, în care domină anomia socială şi, evident, mimetismul inept şi cosmopolit – o formă obedientă de mişcare a „corectitudinii politice“ (political correctness) –, „corupţia“ în domeniul lingvistic se manifestă prin importul nejustificat de cuvinte şi, mai ales, prin calchierea unor forme străine şi contrare limbii române. Acest fenomen se produce din cauza unora care fie că sunt proşti funciarmente, fie că sunt proşti pentru că nu vor să-şi afirme şi să-şi susţină identitatea de români, ci, dimpotrivă, vor să pară „europeni“ şi imită forme lingvistice care li se pare lor că „ar da bine la comisarii europeni“!

Un exemplu simptomatic, în acest sens, este ştirea frecvent utilizată în mass media cum că „Serviciul de investigaţii criminale al Poliţiei Municipiului Bucureşti (sau Constanţa, Craiova etc.) a făcut…“ şi a dres. Aţi auzit adesea această introducere la ştire. Dar nu v-aţi pus problema ce vrea să semnifice sintagma subliniată de mine, fiindcă, printre atâtea alte ştiri, nu i-aţi dat importanţă, zicându-vă că, dacă e vorba de Poliţie, ştiu ăia mai bine despre ce-i vorba, fiindcă e domeniul lor. Sau, pur şi simplu, fiind vorba de Poliţie, aţi făcut o grimasă care să ţină loc de orice, întrucât, la auzul cuvântului „Poliţie“, aveţi o anumită reţinere în a aprofunda problema, deoarece „nu e bine să te pui cu ăştia!“

Şi aproape că aveţi dreptate de fiecare dată. Toate mass media ne-au adus atâtea veşti proaste sau de-a dreptul oripilante despre Poliţie, încât nu prea mai avem încredere în ea (ca să mă exprim eufemistic!). Totuşi, dacă vrem să fim cetăţeni model, europeni chiar – adică „civilizaţi“, pentru că ni se impută, frecvent, că nu suntem! –, trebuie să ne implicăm în problemele cetăţii, să nu mai fim pasivi, ci, dimpotrivă, să avem o atitudine civică angajantă, militantă, să participăm la rezolvarea problemelor cetăţeneşti, fiindcă sunt ale noastre: deci, trebuie să colaborăm cu instituţiile statului.

Aşa ajungem la analizarea expresiei „investigaţii criminale“, la care, anterior, nu am ciulit urechea, deşi ar fi trebuit să o facem. Din experienţa de viaţă şi din instruirea noastră, ştim, cu certitudine, că noţiunea „criminal“ are un sens neechivoc: indică pe unul care a comis o crimă, în sensul general al termenului, adică nu comite neapărat un omor, ci o încălcare a legii penale. Cei care analizează crimele şi criminalii sunt criminaliştii – adică acei ofiţeri ai Poliţiei care au studii juridice, specializaţi în drept penal şi cu pregătire suplimentară în domeniul detectivistic şi al psihologiei şi sociologiei delincvenţei. Dacă plecăm de la aceste sensuri – şi numai de la acestea, fiindcă altele nu sunt –, atunci conchidem, cu necesitate, că expresia „investigaţii criminale“ este o tâmpenie patentă, fiindcă investigaţiile nu pot fi criminale: investigaţiile nu pot comite crime, excepţie făcând, poate, investigaţiile medicale incorect efectuate, incluse in malpraxis!

Filiera filologică germană

Ca să nu dramatizăm lucrurile, să admitem, iniţial, că sintagma „investigaţii criminale“ semnifică un „serviciu“ al unui departament al M.I.R.A. Totuşi, lucrurile sunt mai grave, deoarece, de peste un deceniu, în mass media se vorbeşte chiar de Poliţia criminală, precum în această ştire: „Cinci infractori periculoşi au reuşit să se sustragă urmăririi penale, Direcţia Poliţiei Criminale din I.G.P. declanşând împotriva lor activităţi de urmărire generală pe teritoriul României, dar şi în afara graniţelor“ (Nicoleta SAVIN, „Poliţia Criminală caută cinci infractori periculoşi“, Ziua, nr. 1085, 16 ianuarie 1998). Deci, în regimul postdecembrist a apărut, ca instituţie de stat, şi Poliţia Criminală!!! Să fie „Direcţia“ asta, oare, emblema regimului postdecembrist, a „sistemului ticăloşit“, incriminat incontinent de preşedintele Traian Băsescu?!

Dar de unde le-a venit în cap, celor care au găsit denumirile „Poliţia Criminală“ şi „Serviciul de investigaţii criminale“, ideea de a asocia cuvintele astfel încât Poliţia şi investigaţiile să devină „criminale“ – adică aidoma celor pe care-i investighează, deşi, prin atribuţiile de serviciu, se află la capătul opus?! Presupun că de la faptul că Ministerul de Interne importase, cu ani în urmă, câţiva poliţişti germani, ca să-l ajute să-şi dezvolte nivelul de inteligenţă. Pentru că, evident, cuvântul „Po-liţie“ provine din schimbarea, în stil retro, a celui anterior, „Mi-liţie“. Şi se ştie, în Miliţie, unitatea de măsură a inteligenţei fusese nu litrul (pentru măsurarea alcoolului din sânge), ci „ţianul“, cu submultiplii săi: deciţianul, centiţianul şi miliţianul.

Aşa că au apelat la nemţi, să le ridice nivelul cultural-ştiinţific. Apoi, respectivii „importatori“ s-au gândit să preia şi denumirile nemţeşti. Pentru că în Germania se zice Kriminalpolizei: adică Poliţie judiciară; Kriminaldienst: organ de urmărire a crimelor, poliţia criminalistă; Kriminalrecht: drept penal. Acestea sunt traducerile corecte. Dar „fătucile“ au uitat de deontologie, de exigenţele traducerii, ignoră echivalenţele instituţionale şi logice şi comit o traducere viscerală, de-a dreptul „criminală“: „La mijlocul lunii august 2005, Poliţia Criminală din Wiesbaden (capitala landului Hessen) a început investigaţiile penale: ancheta are loc la secţia Criminalitate economică, cea mai importantă din regiune…“ (Manola Romalo, Ancheta MTS Leasing este aproape incheiata, România liberă, 3 Aprilie 2006). Sau, o ştire mai recentă, pe acelaşi calapod: „Din investigaţiile pe care le-am întreprins în acest dosar a reieşit că 126 de proceduri de anchetă au fost lansate de către autorităţile fiscale germane împreună cu Poliţia Criminală Germană (Criminal Polizei) [sic], Biroul de Crimă Organizată, contra unor oameni de afaceri germani bogaţi şi foarte bogaţi…“ (cf. Raluca Dobre, „Categoria de clienţi ai dezvoltatorilor…“, Curierul Naţional, nr. 5155, 25 aprilie 2008). Observaţi că autoarea, mimând acribia ştiinţifică, dă, în paranteză, şi denumirea „în germană“ – crede ea – a departamentului special al Poliţiei; în realitate, ea dă tare cu bâta-n baltă, căci în dicţionarul limbii germane nu există cuvântul „Criminal“, ci numai Kriminal.

Apoi, în limba germană mai sunt şi alte subtilităţi fonetice şi grafice: de ex., Kriminell este un adjectiv care înseamnă criminal, care are caracter penal, pasibil de pedeapsă. În nemţeşte, între Kriminal şi Kriminell e o diferenţă fonetică şi ortografică de numai un sunet şi, respectiv, două litere – dar, conceptual, există o diferenţă foarte mare, care, ignorată, duce la enormităţile relevate mai sus.

Propunere de lege ferenda

Prin calchierea expresiilor germane „în limba română a poliţiştilor“, dar şi a „fătucilor“ şi „ciumpalacilor“ stigmatizaţi de Ion Cristoiu şi Mircea Badea, diferenţa a dispărut, cuvintele au fost egalizate, netezite precum circumvoluţiunile lor, aşa că s-a ajuns la denumirile idioate „Serviciul de investigaţii criminale“ şi „Poliţia criminală“, care constituie o contradictio in adjecto! În consecinţă, această calchiere reprezintă o rupere a spiritului şi logicii limbii române – şi, evident, o co-rupere a ei! Or, coruperea limbii române este o culpă mult mai gravă decât celelalte, chiar dacă nu este penală, deoarece este mult mai dificil de sancţionat administrativ şi cultural şi, deci, de eliminat din limbaj, din cauză că prostia este contagioasă! E-adevărat că nu putem decela, acum, de unde a apărut tâmpenia cu „Poliţia Criminală“: de la „fătucile“ care au tradus după ureche, ca mai sus, sau de la un imbecil din Ministerul de Interne care, „doct“ şi el, a impus titulatura „Poliţia Criminală“ copiind ad litteram expresia germană, după care ziariştii au fost obligaţi să folosească în materialele lor tâmpita titulatură oficială!

Măi băieţi de miliţieni, fiţi mai blânzi, nu fiţi aşa de „criminali“. Chiar dacă luptaţi contra corupţiei şi îi rupeţi în bătaie pe co-rupţi – cum şi merită, de altfel, să fie rupţi în bătaie, nu cum pretind cei de la ong-urile pentru apărarea drepturilor delincvenţilor, pederaştilor şi altor minorităţi etnice şi sexuale –, asta nu înseamnă că trebuie să co-rupeţi şi limba română!

Domnule ministru de Interne: în mod cert, unii poliţişti (de la gradele mici la cele mari) s-au dovedit a fi criminali pe toată gama criminalităţii – de la infracţiuni mărunte, muşamalizări, abuzuri în serviciu, traficarea prostituatelor, a automobilelor furate, paşapoartelor, carnetelor de conducere auto etc., până la omucideri –, dar Poliţia ca instituţie nu poate fi criminală! Dacă tot aveţi ca atribuţii păstrarea ordinii publice şi a securităţii cetăţeanului, lupta contra corupţiei etc., este necesar şi prioritar să puneţi ordine, în primul rând, în titulatura departamentelor Ministerului de Interne şi Reformei Administrative (M.I.R.A.) şi, evident, implicit, să luptaţi contra coruperii limbii române – care constituie un tezaur inestimabil al Patrimoniului Naţional. Faceţi reformă şi în interiorul ministerului şi daţi-i afară (la reformă!) pe imbecilii care vă strică firma de atâta vreme, pentru că nu-i zgârie pe creier denumirea „Poliţia Criminală“!

Domnule prim-ministru Călin Popescu Tăriceanu, emiteţi imediat O.U.G. prin care să schimbaţi denumirea „Poliţia Criminală“ în „Poliţia Judiciară“ şi, similar, celelalte denumiri anapoda.

Domnilor parlamentari! Regimul socialist a avut el multe metehne, dar a avut şi mai multe calităţi pozitive: printre acestea s-a numărat apărarea proprietăţii termenilor. Aşa că daţi, urgent, o lege cu articol unic, privind faptul că „proprietatea termenilor limbii române este sacră şi inviolabilă. Încălcarea acestei proprietăţi constituie infracţiune şi se pedepseşte cu amenzi de la… la… etc.“ Şi puneţi amenzi cît mai mari ca să strângeţi bani pentru medicamente şi pensii. Pentru că, oricum, nu aveţi bani de pensii – chiar dacă pretindeţi contrariul! –, iar după ianuarie 2009 se va declanşa o hiperinflaţie care va face praf sporul de pensie dat în scop evident populist şi electoral.

8 Septembrie 2008, Naşterea Maicii Domnului

Alexandra Zărnescu