C-ul întors este simbolul pentru copyleft. Spre deosebire de omologul său, simbolul copyright, acesta nu comportă nici un înţeles juridic recunoscut.

Copyleft descrie un grup de licenţe aplicate unor lucrări gen software, documente şi artă. În timp ce legile pentru copyright sunt văzute de susţinătorii conceptului de copyleft ca un mijloc de a restricţiona dreptul de a face şi redistribui copii ale unei lucrări, o licenţă copyleft foloseşte legislaţia copyright-ului pentru a permite oricărei persoane, care primeşte o copie sau o versiune derivată a unei lucrări, să o modifice şi să redistribuie atât lucrarea, cât şi versiunile derivate ale acesteia. Astfel, într-un sens nejuridic, copyleft-ul este opusul copyright-ului.

Cuprins:
1 Introducere
2 Metode pentru copyleft
3 Istoric — definiţii
4 Tipuri de copyleft şi relaţia cu alte licenţe
4.1 Domeniul public
4.2 Softul open source cu şi fără copyleft
4.3 Copyleft-ul puternic sau slab
4.4 Copyleft-ul parţial sau deplin
4.5 Share-alike
5 Dezbaterea ideologică
6 Este copyleft-ul “viral”?
7 Copyleft-ul aplicat în afara contextului licenţierii software
7.1 Artă — documente
7.2 Patente
8 Folosirea comercială a creaţiilor cu copyleft
8.1 Dezvoltarea produselor industriale cu copyleft
8.2 Comercializarea produselor industriale cu copyleft
8.3 Comercializarea artei cu copyleft
9 A se vedea şi
10 Linkuri externe

INTRODUCERE

Unul dintre cele mai importante motive pentru care creatorii sau autorii ar dori ca lucrările lor să beneficieze de copyleft este acela că astfel s-ar crea cele mai favorabile condiţii pentru a o seria de persoane să se simtă invitate să contribuie prin îmbunătăţiri şi/sau prelucrări ale lucrărilor, într-un proces continuu.

Folosirea copyleft-ului comportă conotaţii ideologice puternice pentru mulţi. Această dezbatere ideologică este evitată însă de fondatorul a ceea ce este considerat a fi cea mai de succes implementare a copyleft-ului într-un singur produs, Linus Torvalds, care consideră ca esenţială latura practică a licenţei de copyleft GNU GPL pe care a aplicat-o softului Linux (a se vedea mai jos şi secţiunea privind Folosirea comercială a creaţiilor cu copyleft).

Într-un interviu publicat pe 18 august 2004 în Business Week, Linus Torvalds atrage atenţia asupra faptului că drumul tradiţional spre un progres în ştiinţă oferă o abordare fără impedimente pentru răspândirea informaţiei (adică prin folosirea metodei ştiinţifice): construieşti mereu mai departe pornind de la ce s-a descoperit până atunci, fără a fi stânjenit de o secretomanie aferentă rezultatelor cercetării anterioare. Această înseamnă nu numai că definiţia de mai sus se aplică unei lucrări ca „creaţie umană”, ci şi că „descoperirile umane” sau „invenţiile umane” pot fi incluse şi ele în conceptul de copyleft.

METODE PENTRU COPYLEFT

Metoda uzuală pentru atingerea acestui scop al exploatării, copierii şi distribuirii nestingherite a unei creaţii sau lucrări (şi a derivatelor) este aceea de a o trimite cu o licenţă. Această licenţă ar trebui să prevadă faptul că fiecare deţinător al unei copii a lucrării poate:

1. să o folosească fără limitări
2. să o (re)distribuie în câte exemplare doreşte
3. să o modifice după cum crede de cuviinţă.

Totuşi, aceste trei libertăţi nu asigură încă distribuirea la fel de nestingherită a unei lucrări derivate dintr-o creaţie: pentru ca lucrarea să dispună de copyleft, licenţa trebuie să asigure că deţinătorul lucrării derivate o va distribui sub acelaşi tip de licenţă. Alte condiţii de licenţiere (suplimentare sau implicite) care ar elimina alte posibile impedimente din calea utilizării, distribuirii sau modificării libere a unei lucrări includ:

· asigurarea că condiţiile din licenţa copyleft nu pot fi revocate;
· asigurarea că lucrarea şi versiunile derivate sunt permanent disponibile într-o formă care permite modificarea, de exemplu pentru software, această formă de facilitare este considerată sinonimă cu codul sursă, în timp ce şi compilarea codului sursă ar trebui garantată fără nici un fel de impedimente.
· crearea unui sistem mai mult sau mai puţin obligatoriu pentru documentarea corespunzătoare a creaţiei şi a formelor modificate, prin intermediul manualelor de utilizare, descrierilor, etc.

Cel mai adesea, asemenea licenţe de copyleft, pentru a avea efect, ar trebui să utilizeze într-o manieră creativă legile aplicabile proprietăţii intelectuale, de exemplu atunci când este vorba de legea drepturilor de autor (cel mai frecvent caz), toate persoanele care au contribuit într-un fel la lucrarea cu copyleft ar deveni (co-)deţinătorii drepturilor de autor ai lucrării, şi în acelaşi timp, prin acceptarea licenţei, ar renunţa în mod deliberat la unele drepturi care în mod normal derivă din copyright, de pildă dreptul de a fi unicul distribuitor al copiilor lucrării.

Depinzând de legile referitoare la proprietatea intelectuală, care pot diferi de la o ţară la alta, licenţa, care nu este altceva decât o metodă pentru atingerea scopurilor pentru copyleft, poate şi ea fi diferită de la o ţară la alta. De exemplu, în unele ţări se acceptă vânzarea unui produs software fără garanţie, în stil GNU GPL standard (vezi articolele 11 şi 12 din versiunea 2 a licenţei GNU GPL), în timp ce în majoritatea ţărilor europene un distribuitor de software nu poate refuza să ofere garanţii pentru produsul vândut, din care motiv limitele acestor garanţii sunt descrise în majoritatea licenţelor copyleft europene (vezi licenţa CeCILL, care permite folosirea GNU GPL – art. 5.3.4 din CeCILL – în combinaţie cu o garanţie limitată – art. 9).

ISTORIC - DEFINITII

Conceptul de copyleft a apărut atunci când Richard Stallman lucra la un interpret Lisp. Simboliştii au cerut să utilizeze interpretul Lisp, iar Stallman a fost de acord să le furnizeze o versiune de domeniu public a lucrării sale. Simboliştii au dezvoltat şi îmbunătăţit interpretul Lisp, dar când Stallman a dorit să aibă acces la îmbunătăţirile făcute de Simbolişti la interpretul său, Simboliştii au refuzat. Atunci Stallman, în 1984, a început să lupte pentru eliminarea unui asemenea comportament, pe care l-a numit tezaurizare soft.

Pentru că Stallman a considerat nepractică, pe termen scurt, eliminarea legilor copyright-ului şi a erorilor pe care considera el că le perpetuează acestea, el a decis să lucreze în cadrul legislaţiei existente şi a creat propria licenţă de copyright, Licenţa Publică Generală (GPL) GNU, prima licenţă copyleft. Pentru prima dată, deţinătorul drepturilor de autor putea, dacă dorea, să se asigure că numărul maxim de drepturi se transferă în continuu utilizatorilor unui program, indiferent de câte modificări ar face cineva la programul iniţial. Aceasta nu acorda drepturi publicului larg, ci numai celor care deja primiseră programul, dar era tot ce se putea face în condiţiile legale existente. Noua licenţă nu primise încă eticheta de copyleft.

Termenul copyleft, conform unor surse, provine dintr-un mesaj conţinut în Tiny BASIC, o versiune liber distribuită a BASIC scrisă de Dr. Wang la sfârşitul anilor 1970. Listingul programului conţinea expresiile “toate erorile rezervate” şi “CopyLeft”, de la “copyright” şi “toate drepturile rezervate” – expresii uzuale în notele privind drepturile de autor. Richard Stallman însuşi spunea că cuvântul provine de la Don Hopkins, pe care îl numea ca având o imaginaţie deosebită, care îi trimisese o scrisoare în 1984 sau 1985 în care apărea: “Copyleft — toate drepturile deversate.” [1]

Există probleme de definiţie în jurul termenului “copyleft”, care contribuie la controversa din jurul cuvântului. Termenul a apărut ca o replică amuzantă la “copyright”, şi era iniţial un substantiv, reprezentând condiţiile din licenţa de copyright ale Licenţei Publice Generale GNU create de Richard Stallman ca parte a activităţii Free Software Foundation. Astfel, “programul dvs. face obiectul unui copyleft” este considerat a fi aproape sinonim cu un program acoperit de GPL (GPL fiind standardul de facto al tuturor tipurilor de licenţe copyleft). Când e folosit ca verb, ca în “e pus copyleft pe cea mai recentă versiune,” este mai puţin precis şi se poate referi la oricare dintre cele câteva licenţe similare, sau chiar la o licenţă imaginară în scopul discuţiilor. A se vedea şi secţiunea următoare, care detaliază unele aspecte ale definiţiilor.

Datorită complicaţiilor cauzate de folosirea rutinelor bibliotecilor software, FSF a creat Licenţa Publică Generală pentru Biblioteci GNU (LGPL), care modifică cerinţa privind distribuirea ulterioară într-un sens care permite folosirea unei biblioteci software fără a fi “infectat” de licenţa ei. LGPL a fost ulterior redenumită GNU Lesser General Public License (Licenţa Publică Generală Mică GNU), pentru a sublinia implicaţiile ei şi a-i încuraja pe autorii de biblioteci software să aleagă în schimb GPL obişnuită (dar şi pentru că LGPL în esenţă nu este o licenţă copyleft). [2]

TIPURI DE COPYLEFT SI RELATIA CU ALTE LICENTE

Lucrărilor din domeniul public nu li se aplică restricţii, atunci când autorul a renunţat la drepturile de proprietate asupra lucrării. Ele pot fi modificate liber, iar autorul lucrării derivate poate licenţia orice parte din lucrarea derivată, dar nu partea ce ţine de domeniul public, după orice condiţii sau după nici una. E posibil ca lucrarea derivată rezultată să nu fie accesibilă autorilor originalului sau chiar să îi concureze. Astfel, prin definiţie, o lucrare de domeniul public nu face obiectul unui copyleft deplin.

Copyleft-ul este una dintre trăsăturile cheie care fac distincţie între cele câteva tipuri de licenţe pentru softul open source (în final copyleft-ul a devenit problema principală în dezbaterea ideologică dintre mişcarea open source şi mişcarea free software): copyleft este numele prescurtat al unui cadru juridic care asigură că derivatele unei lucrări cu licenţă rămân gratuite/deschise (ceea ce nu e obligatoriu într-o abordare generală “open source”). Dacă deţinătorul unei lucrări cu copyleft distribuie lucrările derivate nu sub aceeaşi licenţă copyleft (sau în unele cazuri similară), el va suporta anumite consecinţe juridice: pentru majoritatea lucrărilor cu copyleft, aceasta implică cel puţin că unele dintre prevederile licenţei sunt anulate, lăsându-l pe (fostul) licenţiat fără dreptul de a copia şi/sau distribui şi/sau afişa public şi/sau pregăti derivate ale softului, etc.

Multe licenţe pentru softul open source, cum sunt cele folosite de sistemele de operare BSD, de X Window System şi de web serverul Apache, nu sunt licenţe de copyleft pentru că nu îi cer deţinătorului licenţei să distribuie lucrările derivate sub aceeaşi licenţă. Există o dezbatere privind care tip de licenţă oferă o mai mare libertate. Această dezbatere se referă la aspecte complexe cum ar fi definiţia libertăţii şi la care libertăţi sunt mai importante. Se argumentează uneori că licenţele de copyleft încearcă să maximizeze libertatea tuturor potenţialilor primitori ai softului (libertatea să nu creeze soft original), în timp ce licenţele fără copyleft ale softului gratuit maximizează libertatea primitorului iniţial (libertate să creeze soft original). Se poate vedea o distincţie între libertatea autorilor individuali ai softului şi libertatea softului în sine. A se vedea mai jos şi secţiunea Dezbaterea ideologică.

Copyleft-ul care se aplică unei lucrări este considerat a fi pe atât de „puternic” pe cât de eficient sunt implementate prevederile de copyleft tuturor tipurilor de lucrări derivate. Un “copyleft slab” se referă la licenţele în care nu toate lucrările derivate moştenesc licenţa copyleft, deseori depinzând de felul în care au fost derivate. Uneori, “copyleft-ul slab” este nu mai mult decât un eufemism care indică că lucrarea nu dispune de nici un copyleft real utilizabil.

Un exemplu de licenţă de soft gratuit care foloseşte un copyleft puternic este Licenţa Publică Generală GNU, un altul fiind Licenţa Publică Q. Licenţele pentru softul gratuit care folosesc un copyleft „slab” includ GNU Lesser General Public License şi Licenţa Publică Mozilla. Exemplele de licenţe pentru soft gratuit fără copyleft include licenţa X11 şi licenţele BSD.

Copyleft-ul “integral” şi “parţial” se referă la un alt aspect: avem copyleft integral atunci când toate componentele unei lucrări (cu excepţia licenţei în sine) pot fi modificate de autori consecutivi. Copyleft-ul parţial implică faptul că unele componente ale creaţiei nu fac obiectul unor modificări nelimitate sau nu fac obiectul integral al tuturor principiilor copyleft-ului, de exemplu în creaţia artistică copyleft-ul integral nu e uneori ici posibil şi nici de dorit (vezi mai jos).

Multe licenţe share-alike sunt licenţe copyleft parţiale (ne-integrale). Totuşi, share-alike implică faptul că orice libertate acordată pentru lucrarea originală (sau copiile ei) va rămâne exact la fel pentru orice lucrare derivată: aceasta implică mai departe că orice licenţă copyleft integrală este automat o licenţă share-alike (dar nu şi invers!). În loc să folosească expresia „toate drepturile rezervate” din licenţele tip copyright sau „toate drepturile deversate” din licenţele copyleft integrale, licenţele share-alike conţin mai degrabă expresia „unele drepturi rezervate”.

DEZBATEREA IDEOLOGICA

Pentru mulţi oameni copyleft-ul este o tehnică care foloseşte cadrul prestabilit al drepturilor de proprietate intelectuală ca mijloc pentru eludarea restrucţiilor pe care acest cadru le impune asupra răspândirii şi dezvoltării informaţiilor în societate. În această abordare, care vede copyleft-ul mai ales ca un instrument într-o amplă operaţiune de sniggling, intenţia copyleft-ului este de a minimiza permanent restricţiile impuse de regimul proprietăţii intelectuale.

Majoritatea celor care folosesc copyleft-ul în acest fel îl văd pe Richard Stallman nu numai ca pe părintele licenţei copyleft canonice (Licenţa Publică Generală GNU), dar şi ca pe un ideolog care arată cum poţi elimina restricţiile culturale, începând cu întoarcerea pe dos a drepturilor de autor. În timp ce ideologia mişcării open source, de pildă cea formulată de Eric Raymond, este mai modestă cu privire la răsturnarea culturii în general (sau cel puţin are o abordare mai puţin fundamentalistă în acest sens), aceasta a dus la un inevitabil conflict cu Free Software Foundation a lui Stallman la sfârşitul secolului 20. Ceea ce este îndeobşte numit mişcarea open source , de pildă exemplificată pe Slashdot, poate fi văzută ca o coabitare mai mult sau mai puţin paşnică a adepţilor copyleft-ului strict şi a celor cu ideologii conexe şi/sau parţial opuse.

Deşi copyleft nu este un termen juridic, totuşi el estă văzut de ideologii copyleft-ului ca un instrument juridic formulat de o parte a unei dezbateri politice şi ideologice privind proprietatea intelectuală. De aici încolo se poate constata o anumită bifurcare ideologică în domeniul copyleft-ului: unii văd copyleft-ul ca un prim pas către eliminarea oricărei legi privind drepturile de autor. Nu aşa par să stea lucrurile pentru Richard Stallman şi pentru Free Software Foundation, care ar vedea aceasta ca pe o revenire la domeniul public, fără nici o protecţie tip copyleft: într-un asemenea mediu neprotejat, developerii de software nu ar avea nici un impediment în a răspândi şi vinde coduri binare nedocumentate, fără a publica şi codul sursă. Alţii arată încă că dacă copyright-ul în ansamblu ar trebui abolit, nu e nevoie de o protecţie sau implementare suplimentară printr-o licenţă a priori.

(va urma)

Textul original provine de la Wikipedia, Enciclopedia libera. Traducere si adaptare de Bogdan Mateciuc (AM). CopyLeft sub licenta Creative Commons.