“Luând foc porţile templului şi, topindu-se, argintul a deschis repede drumul flăcărilor… Când au văzut că focul bântuia de jur împrejur, iudeii şi-au pierdut dintr-o dată vigoarea lor trupească şi curajul şi, pradă consternării generale, nici unul nu s-a grăbit să stăvilească focul sau să-l stingă: încremeniţi, stăteau în picioare şi priveau”. (Flavius Josephus, “Războaiele Evreilor sau Istoria distrugerii Ierusalimului”, Cartea a VI-a, cap. IV, 2)

Adrian F. Popovici *

ASTĂZI, ŢARA SFÂNTĂ este teatrul unui război violent şi sângeros între evrei şi palestinieni, cu rădăcini adânci în istoria apropiată, dar şi îndepărtată a poporului evreu. Conflictul, aflat în stare de latenţă după distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 d.Hr. şi alungarea evreilor din Ţara Sfântă, a reizbucnit în forţă în secolul XX. În acest secol, au avut loc mai multe războaie între arabi şi evrei, iar în perioadele dintre acestea a mocnit un conflict surd şi continuu.

Evenimentele s-au declanşat la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Palestina, ca loc de naştere a iudaismului şi loc al anticului regat evreiesc al Israelului, a devenit centru pentru emigraţia evreilor răspândiţi în întreaga lume. Această mişcare de emigraţie a fost încurajată de crearea sionismului de către evreii europeni, care a avut drept scop unirea evreilor din lume şi crearea unui stat evreiesc în Palestina. În cartea sa “Statul evreiesc” (1896), jurnalistul evreu ungur Theodor Herzl susţinea că întemeierea unui stat evreiesc în Palestina era singura soluţie pentru a pune capăt antisemitismului.

În 1897, el a convocat, la Basel, Elveţia, primul Congres Sionist la care au participat comunităţile şi organizaţiile evreieşti din întreaga lume. Acest congres a creat Organizaţia Sionistă Mondială şi a definit scopul sionismului - acela “de a crea pentru evrei un cămin în Palestina garantat prin legea publică”. Mai mult, Herzl scria că sionismul va uni “un popor fără ţară cu o ţară fără popor”, neglijând existenţa arabilor în Palestina.

Cu toate acestea, în 1880, Palestina, aflată sub dominaţia Imperiului Otoman, avea o populaţie evreiască de 25.000, reprezentând aproximativ 5 % din populaţia totală, predominant arabă. Prin emigraţie, în 1914, populaţia evreiască a Palestinei crescuse la 85.000, sau 12 % din populaţia totală.

În timpul primului război mondial (1914-1918), britanicii şi aliaţii lor au luptat pentru a dezmembra Imperiul Otoman şi au cerut evreilor să-i susţină în această cauză. Pentru a obţine sprijinul lor, în 1917, britanicii au promis, prin Declaraţia Balfour, că îi vor ajuta să-şi întemeieze un cămin în Palestina. Pe de altă parte, în 1915 şi 1916, britanicii promiseseră să susţină independenţa arabilor în ţările fostului Imperiu Otoman, şi, ajutaţi de aceştia, englezii au cucerit Palestina de la otomani.

Odată cu înfrângerea Imperiului Otoman, Palestina a trecut sub controlul puterilor occidentale. Mai precis, în iulie 1922, Liga Naţiunilor, precursorul O.N.U., a emis un mandat prin care dădea englezilor controlul asupra Palestinei, cu scopul de a facilita întemeierea unui stat evreiesc pe acest teritoriu.

În acelaşi an, englezii au împărţit Palestina în două teritorii: pământul aflat la răsărit de Râul Iordan devenea Emiratul Transiordaniei (acum Iordania), iar cel aflat la vest, mărginit de Liban şi Siria la nord şi de Egipt la sud, rămânea Palestina. Acest ultim teritoriu a devenit locul mult disputat de evrei şi arabii palestinieni, dominat de un conflict surd şi neîncetat pentru cucerirea sa.

Pentru a menţine echilibrul între cele două naţiuni, înainte de cel de-al doilea război mondial, britanicii nu au permis unui mare număr de evrei să emigreze în Palestina. Cu toate acestea, sioniştii au câştigat treptat controlul asupra teritoriului prin cumpărarea continuă de pământ şi o emigraţie lentă, dar neîncetată.

În anii ’20-’30, ţara a atins un apogeu de dezvoltare în toate domeniile, iar cele două naţiuni s-au emancipat politic şi administrativ. Comunitatea evreiască, finanţată din resurse locale şi din fonduri oferite de organizaţiile evreieşti mondiale, şi-a ales un consiliu care să se ocupe de problemele sale, în vreme ce executivul arab, o coaliţie de arabi musulmani şi creştini opozanţi ai sionismului, se ocupa de problemele politice, administrative, şi economice ale comunităţii arabe.

Cu timpul, britanicii au înţeles că promisiunile făcute evreilor şi arabilor au condus la speranţe contradictorii între cele două comunităţi din Palestina. În anii ’20, au avut loc atacuri anti-evreieşti ale arabilor, proteste şi demonstraţii la Ierusalim şi în alte oraşe. Opoziţia arabă a culminat într-o revoltă generală între anii 1936-1939.

Ca urmare, în 1939, Marea Britanie a emis o declaraţie numită Hârtia Albă prin care impunea restricţii drastice pentru emigraţia evreiască şi acorda sprijin pentru crearea, în următorii zece ani, a unui singur stat independent cu un guvern comun arab şi evreiesc proporţional cu mărimea celor două comunităţi. Sioniştii au privit Hârtia Albă ca pe o negare a Declaraţiei Balfour şi au respins documentul.

În timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945), evreii au fost prigoniţi de regimul nazist, iar Statele Unite ale Americii au devenit centrul activităţii sioniste. În mai 1942, o conferinţă sionistă a formulat Programul Biltmore, care a respins restricţiile britanice, şi a făcut apel la îndeplinirea Declaraţiei Balfour, de formare a unui stat evreiesc în Palestina. Cu toate acestea, restricţiile britanice asupra emigraţiei evreieşti au continuat de-a lungul războiului, comunitatea evreiască răspunzând prin instituirea unei reţele de emigraţie ilegală.

La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, moartea a milioane de evrei în holocaust a determinat opinia publică mondială să devină favorabilă creării unui stat evreiesc independent. Arabii au continuat să se opună acestei idei, dar, pe 29 noiembrie 1947, O.N.U. a votat Rezoluţia 181, prin care teritoriul aflat sub control britanic la vest de Râul Iordan să fie împărţit între un stat evreiesc şi unul arab. Prin această rezoluţie, Ierusalimul era plasat sub control internaţional.

Deşi nemulţumiţi, sioniştii au acceptat planul ca pe cea mai bună soluţie pe care o puteau aştepta date fiind circumstanţele politice, dar întreaga lume arabă l-a respins. Arabii au considerat că O.N.U. nu avea dreptul să ia o asemenea decizie, iar ei nu se făceau vinovaţi de crimele Europei din cel de-al doilea război mondial. Ca urmare, în Palestina, conflictul s-a înteţit în lunile de după adoptarea planului.

Pe 14 mai 1948, când mandatul britanic asupra Palestinei a expirat, David Ben Gurion (1886- 1973) a proclamat întemeierea statului Israel. Declaraţia de întemeiere reamintea legăturile religioase şi spirituale ale poporului evreu cu pământul Israelului, fără a menţiona clar graniţele statului, şi garanta “libertatea religiei şi conştiinţei, cuvântului, educaţiei şi culturii”.

A fost numit un guvern provizoriu, avându-l ca prim-ministru pe David Ben Gurion, preşedintele în funcţiune al Agenţiei Evreieşti pentru Palestina (n.r.: organizaţie care acţiona ca un reprezentant diplomatic internaţional al comunităţii evreieşti din Palestina şi avea rolul de a stabili organismele de conducere ale acesteia), iar Chaim Weizmann (1874-1952) a fost numit preşedinte al statului (n.r.: Chaim Weizmann a fost preşedinte al Organizaţiei Sioniste Mondiale între anii 1921-1929). Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S., împreună cu multe alte state, au recunoscut cu repeziciune noul stat şi conducerea acestuia.

Liga Arabă a declarat imediat război noului stat evreiesc, iar Egiptul, Transiordania, Siria, Libanul şi Irakul au anunţat că armatele lor vor intra în zonă pentru a restabili ordinea. Forţele de Apărare ale Israelului nou create s-au opus cu succes armatelor arabe. Luptele au continuat până la începutul anului 1949, când Israelul a semnat acorduri de pace cu fiecare stat cu care avea graniţă, prin care se reglementau hotarele noului stat.

Prin aceste tratate de pace, Israelul şi-a mărit teritoriul peste graniţele stabilite prin planul de împărţire. Regiunile date de O.N.U. arabilor palestinieni au ajuns sub control egiptean (Fâşia Gaza) şi iordanian (West Bank). Ierusalimul a fost împărţit între Israel şi Iordania. Câteva sute de mii de arabi au plecat din Israel în Fâşia Gaza, West Bank şi în statele arabe vecine. Din populaţia arabă originală a Palestinei au rămas doar 160.000 în teritoriul Israelului. Arabii au refuzat să recunoască tratatele semnate sau să negocieze în continuare cu Israelul pentru acorduri definitive.

După încetarea ostilităţilor, Israelul a început să funcţioneze ca un stat obişnuit. În alegerile din 1949, Israelul şi-a ales primul Knesset (Parlament), care înlocuia conducerea provizorie, iar în mai 1949, Israelul a devenit al 59-lea membru al O.N.U.

Israelul a afirmat dreptul fiecărui evreu de a trăi în Israel şi a susţinut emigraţia fără restricţii prin Legea Întoarcerii din 1950. La sfârşitul anului 1951, sosiseră 687.000 de evrei - ce includeau mai mult de 300.000 de refugiaţi din ţările arabe - care au dublat populaţia ţării. Asigurarea traiului pentru numărul mare de imigranţi s-a făcut cu sprijin din străinătate şi mai ales din partea comunităţilor evreieşti de pretutindeni. De asemenea, cu ajutorul acestor fonduri, Israelul şi-a creat o armată foarte puternică.

În 1956, a avut loc un nou conflict, provocat de blocarea accesului Israelului la Canalul Suez, ce face legătura între Mările Roşie şi Mediterană. Israelul a invadat Fâşia Gaza şi Peninsula Sinai, cucerind rapid aceste zone şi avansând spre Canalul Suez. În conflict intervin forţe britanice şi franceze, dar o rezoluţie O.N.U. îi forţează pe evrei să se retragă de pe teritoriul egiptean. După Criza Suezului nu au urmat discuţii ample de pace, iar incidentele sporadice au continuat.

Problemele nerezolvate din conflictele anterioare au continuat să provoace tensiuni între arabi şi israelieni şi au izbucnit din nou la mijlocul anilor ’60. În 1964, Liga Arabă a creat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) în scopul de a promova activităţile naţionaliste palestiniene şi a coordona eforturile militare arabe. În 1965, palestinienii au început atacurile armate împotriva Israelului, care a răspuns cu raiduri împotriva Siriei şi Iordaniei.

În 1967, Egiptul, Siria şi Iordania îşi adună armatele la graniţele cu Israelul. Presupunând că arabii vor ataca, în data de 5 iunie 1967, Israelul atacă, luându-i prin surprindere pe arabi. Printr-o strategie iscusită, în următoarele şase zile, Israelul distruge armatele şi forţele aviatice ale Egiptului, Siriei şi Iordaniei. De asemenea, el preia controlul asupra Fâşiei Gaza şi Peninsulei Sinai (de la Egipt), West Bank (de la Iordania) şi Înălţimilor Golan (regiune din sud-vestul Siriei). Un al doilea val de arabi se refugiază din aceste zone - care au fost numite Teritoriile Ocupate - agravând problema creată de primul val de refugiaţi din 1948. De asemenea, în a doua zi a conflictului, ce a devenit cunoscut sub numele de Războiul de Şase Zile, israelienii au preluat controlul asupra Ierusalimului de est şi a Zidului Plângerii, cel mai sfânt loc al iudaismului, deţinut anterior de Iordania. În urma războiului, Ierusalimul este reunificat sub conducerea Israelului.

În noiembrie 1967, nefiind de acord cu noile cuceriri ale Israelului, Consiliul de Securitate al O.N.U. a adoptat Rezoluţia 242, care solicita Israelului să se retragă din teritoriile ocupate în recentul conflict, în schimbul recunoaşterii de către arabi a independenţei sale şi a respectării graniţelor. Nici arabii, nici evreii nu au acceptat Rezoluţia O.N.U. Statele arabe au continuat să se alieze pentru a distruge statul Israel, în vreme ce Israelul a refuzat să se retragă din Teritoriile Ocupate.

Începutul secolului al XX-lea a marcat debutul unui lung şir de conflicte între evrei şi arabi pentru teritoriul Palestinei. După un exil îndelungat, evreii doreau să se întoarcă pe tărâmul anticului regat evreiesc şi să-şi reîntemeieze un stat. În acelaşi timp, la sfârşitului primului război mondial, după destrămarea Imperiului Otoman, arabii palestinieni vroiau crearea, pe acelaşi teritoriu, a unui stat palestinian.

Conflictul s-a acutizat după proclamarea statului Israel, la data de 14 mai 1948. Astfel, între cele două tabere au izbucnit mai multe războaie: în 1948-49, imediat după declararea independenţei Israelului, în 1956, pentru accesul la Canalul Suez, în 1967, Războiul de Şase Zile, terminat cu victoria Israelului asupra forţelor armate ale statelor arabe. Cu toate acestea, nici unul dintre aceste conflicte nu s-a încheiat cu o pace mai îndelungată, deoarece nici evreii, nici arabii nu au fost dispuşi să facă compromisuri pentru instaurarea păcii.

Pe lângă conflictele armate, în această perioadă, Israelul începe să fie măcinat de terorism, odată cu crearea de către arabi a unei organizaţii pentru înfiinţarea unui stat palestinian. Începând din 1964, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) coordonează din taberele sale din Iordania, Liban, Siria, Fâşia Gaza şi West Bank (Cisiordania) atacuri teroriste împotriva Israelului.

După ce, între anii 1969-1970, are loc un conflict armat între Israel şi Egipt, în octombrie 1973, o coaliţie arabă atacă din nou Israelul de Yom Kippur, ziua cea mai sfântă din anul religios evreiesc, luând forţele armate israeliene prin surprindere. Acestea se repliază şi Israelul cucereşte teritorii în Egipt şi Siria. Războiul de Yom Kippur a durat trei săptămâni, iar Israelul a suferit însemnate pierderi, în ciuda succeselor sale militare. În urma negocierilor de pace, toate statele implicate în conflict revin la graniţele stabilite după Războiul de Şase Zile, din 1967.

Un prim pas pe calea reconcilierii arabo-israeliene are loc în martie 1979, când Israelul semnează cu Egiptul un tratat de pace, prin care se hotărăşte retragerea treptată a Israelului din Peninsula Sinai şi stabilirea de relaţii diplomatice între cele două ţări. Preşedintele egiptean Anwar al-Sadat (1970-1981, laureat al premiului Nobel pentru pace în 1978 împreună cu Menachem Begin, prim-ministrul Israelului din acea vreme) plăteşte cu viaţa semnarea acordului cu Israelul, fiind asasinat de extremişti islamici din armata egipteană.

Cu toate acestea, tratatul nu a reuşit să restabilească pacea în Orientul Mijlociu, căci Liga Arabă a condamnat Egiptul pentru îndepărtarea de poziţia arabă comună faţă de evrei, iar ostilităţile au continuat între Israel şi celelalte naţiuni arabe. Astfel, în iunie 1981, forţa aviatică a Israelului distruge un reactor nuclear lângă Bagdad, Irak, pe motivul că era folosit pentru fabricarea de arme nucleare. În acelaşi an, Israelul anexează efectiv Înălţimile Golan, impunând legea civilă israeliană în această regiune, deşi Siria, stat căreia îi aparţinuse regiunea înainte de Războiul de Şase Zile, refuză să recunoască autoritatea Israelului.

În această perioadă, societatea israeliană se divizează în două tabere, una favorabilă şi cealaltă care se opune hotărârii prim-ministrului Menachem Begin (1913-1992; prim-ministru între anii 1977-1983) de a continua politica de înfiinţare silită de aşezări evreieşti în Teritoriile Ocupate. Această politică a început să fie pusă în practică în urma Războiului de Şase Zile, evreii urmărind colonizarea acestor teritorii, astfel încât, printr-o majoritate evreiască, să le poată obţine de la comunitatea internaţională într-un mod legal. Aceste planuri au condus la amplificarea tensiunilor dintre evrei şi arabi în acele teritorii. Societatea evreiască se divizează şi în ceea ce priveşte poziţia sa faţă de concesiile făcute părţii arabe, unele partide politice fiind pro, altele contra oricărui gen de compromis.

Între anii 1987-1993, în Teritoriile Ocupate are loc o serie de demonstraţii, greve, tulburări şi acte de terorism, cunoscută sub numele de intifada (în limba arabă, revoltă). Cuprinzând Fâşia Gaza şi Cisiordania, intifada a început ca o expresie spontană a frustrării şi resentimentelor arabilor palestinieni faţă de cei 20 de ani de guvernare evreiască şi de colonizare a Teritoriilor Ocupate. Intifada s-a deosebit de mişcările anterioare ale palestinienilor împotriva ocupaţiei israeliene prin amploarea participării populare, durata sa şi rolul important jucat de grupurile islamice: Mişcarea de Rezistenţă Islamică sau Hamas (în limba arabă, râvnă) şi Jihadul Islamic.

În octombrie 1991, este convocată, la Madrid, o conferinţă pentru restabilirea păcii. Această reuniune nu se soldează cu rezultate notabile, însă reprezintă un pas important în negocierile dintre Israel şi vecinii săi arabi. Ulterior, în urma tratativelor secrete de la Oslo, Norvegia, Yitzak Rabin (1922-1995, prim-ministru între anii 1974-1977 şi 1992-1995) şi Yasser Arafat (preşedintele OEP) semnează, la 13 septembrie 1993, la Casa Albă, Washington, un acord istoric de pace între Israel şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei.

Acordul, cunoscut sub numele de Declaraţia de Principii, susţinea o autoguvernare palestiniană limitată în Fâşia Gaza şi oraşul Ierihon din Cisiordania şi hotăra ca, în decurs de cinci ani, Israelul să se retragă din aceste regiuni. În plus, prin acord era înfiinţată Autoritatea Naţională Palestiniană, ce urma să administreze aceste zone. Astfel, în mai 1994, Israelul s-a retras din Fâşia Gaza şi Ierihon, păstrându-şi controlul asupra aşezărilor evreieşti din Fâşia Gaza. Un acord interimar din septembrie 1995 a stabilit retragerea Israelului din celelalte oraşe din Cisiordania, precum şi data alegerilor pentru preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene.

În noiembrie 1995, un student israelian l-a asasinat, la Tel Aviv, pe Yitzak Rabin, pretinzând că era datoria sa religioasă să împiedice întoarcerea pământului biblic în mâinile arabilor. Shimon Peres, ministru de externe în guvernul Rabin, a devenit prim-ministru şi a continuat procesul de pace. În următoarele luni, Israelul s-a retras din toate celelalte oraşe din Cisiordania, excepţie făcând oraşul Hevron, sfânt pentru evrei, fiind prima capitală a împăratului David şi locul de înmormântare a patriarhului Avraam.

Un loc aparte în negocierile palestiniano-israeliene îl ocupă oraşul Ierusalim, datorită locurilor sale sfinte. În planul O.N.U. din 1947 se propunea ca Ierusalimul să devină oraş internaţional, însă el a fost divizat în urma războiului arabo-israelian din 1948-49. Astfel, Ierusalimul de Vest a devenit parte a statului Israel, în timp ce Ierusalimul de Est (Oraşul Vechi, unde se află majoritatea locurilor sfinte) a rămas în jurisdicţia Iordaniei. În timpul Războiului de Şase Zile din 1967, Israelul a cucerit întregul Ierusalim, care a devenit parte integrantă a statului, iar în 1980, Knesset-ul (parlamentul israelian) a votat o lege prin care Ierusalimul reunit era numit “capitală eternă a Israelului”.

În 1990, Ierusalimul de Vest era exclusiv evreiesc, în vreme ce Ierusalimul de Est avea în mod egal populaţie evreiască şi arabă. În timp, Ierusalimul de Est - Oraşul Vechi a continuat să aibă o majoritate neevreiască, dar Cartierul Evreiesc a fost refăcut şi repopulat. Israelul pretinde suveranitatea asupra întregului Ierusalim, dar palestinienii au pretenţii cel puţin pentru partea estică, ce include Oraşul Vechi şi locurile sale sfinte. Semnificaţia istorică şi religioasă deosebită a Ierusalimului a tensionat într-atât relaţiile dintre evrei şi arabi, încât discuţiile privind viitorul acestui oraş au ajuns să fie purtate separat de negocierile de pace dintre cele două părţi.

Un moment grav de criză, care vădeşte importanţa Ierusalimului pentru ambele părţi, a avut loc în toamna anului 2000. La 28 septembrie 2000, liderul opoziţiei israeliene de atunci, Ariel Sharon, a făcut o vizită oficială pe Esplanada Moscheilor, stârnind revolta palestinienilor şi declanşând o nouă intifada, după ce prima, iniţiată în 1987, se încheiase în 1993, odată cu semnarea Declaraţiei de Principii.

Esplanada Moscheilor (Al-Haram al-Sharif, în limba arabă Sanctuarul sfânt) se află pe Muntele Templului, locul cel mai sfânt al religiei evreieşti, unde îngerul a oprit braţul patriarhului Avraam, care se pregătea să-l jertfească pe fiul său Isaac. Pe acest loc, împăratul Solomon a construit, în jurul anului 960 î.Hr., la porunca lui Dumnezeu, un templu impresionant, pe care regele Irod cel Mare l-a refăcut în secolul I î.Hr.. În anul 70 d.Hr., romanii distrug din temelii templul, astăzi singurul vestigiu fiind zidul vestic, numit şi Zidul Plângerii.

În secolul al VII-lea, când musulmanii au cucerit Ierusalimul, au construit pe Muntele Templului două moschei, Al-Aqsa şi Domul Stâncii, ultima fiind ridicată chiar pe stânca de unde, potrivit tradiţiei musulmane, Mohamed s-a înălţat la cer. Acest loc este considerat al treilea loc sfânt al islamului după oraşele Mecca şi Medina, ce se află în Arabia Saudită.

Atât evreii, cât şi arabii au reacţionat, întotdeauna, deosebit de violent când s-a ridicat problema apartenenţei şi a viitorului Muntelui Templului. Astfel, în octombrie 1990, armata israeliană a omorât 18 palestinieni, dintre cei care aruncau cu pietre asupra evreilor care se rugau la Zidul Plângerii, iar în septembrie 2000, 7 palestinieni au fost omorâţi şi câteva sute răniţi, acestea fiind doar două din numeroasele incidente soldate cu morţi şi răniţi.

Declaraţiile făcute în această privinţă, de cele două părţi, sunt relevante: “Noi am venit pe locul Templului ca să nu ne mai despărţim de el, nici să renunţăm la suveranitatea noastră asupra acestuia” (Shlomo Ben Ami, ministru de externe interimar al Israelului), “Israelul nu se opune numai transferului de suveranitate asupra Muntelui Templului către palestinieni, ci respinge în întregime ideea transferului de suveranitate către orice organism islamic, oricare ar fi el” (comunicat al biroului de presă al prim-ministrului israelian Ehud Barak) etc. De cealaltă parte a baricadei “unele surse au indicat opţiunea palestinienilor de a trece Muntele Templului sub suveranitate palestiniană, în schimbul trecerii întregii Cisiordanii sub suveranitate israeliană”.

Cisiordania este un teritoriu aflat la vest de Râul Iordan, de 6.080 km pătraţi, cucerit de Israel în urma Războiului de Şase Zile din 1967, ce are peste 1.600.000 de locuitori, dintre care majoritatea sunt palestinieni. Ce motive ar putea avea partea palestiniană să ofere un asemenea teritoriu pentru o mică zonă din Ierusalim? Mai există şi alte motive, în afară de faptul că Muntele Templului reprezintă cel de-al treilea loc sfânt pentru islam? Iar evreii, de ce doresc cu atâta ardoare acest loc, având în vedere că, de-a lungul secolelor, ei au pierdut multe locuri însemnate din istoria poporului lor? De ce este Muntele Templului într-atât de important pentru cele două părţi, încât duc un război crunt de aproape un secol?

Se pare că există, într-adevăr, un temei îndeajuns de puternic încât să motiveze aceste atitudini atât de vehemente, anume că ramura conservatoare a preoţimii evreieşti doreşte reconstruirea Templului lui Solomon pe locul unde a fost construit prima oară. Şi se pare, de asemenea, că naţiunile arabe, surorile vitrege ale evreilor, nu precupeţesc nici un efort pentru a-i împiedica pe evrei să-şi împlinească visul …

(Va urma)

Articol publicat in original in revista “Catacombele Ortodoxiei” a Bisericii Ortodoxe Romane de Stil Vechi