Adrian F. Popovici * [cititi prima parte]

DE MAI BINE DE UN SECOL, evreii şi arabii duc o luptă înverşunată pentru teritoriul statului Israel, marcată de serioase tensiuni şi conflicte armate între cele două neamuri. Această confruntare are rădăcini profunde, de natură religioasă în istoria milenară a poporului evreu, pentru că pe teritoriul statului Israel există numeroase mărturii ale legăturii deosebite dintre poporul evreu şi Dumnezeu, dar şi în istoria neamului arab, care se trage tot din Avraam.

Mai întâi de toate, Israelul a fost dăruit de Dumnezeu evreilor, după făgăduinţa făcută patriarhului Avraam, strămoşul neamului lor: „Eu sunt Dumnezeul cel ce te-am scos din pământul Haldeilor, ca să-ţi dau ţie pământul acesta să îl moşteneşti pe el. (…) În ziua aceea au făcut Dumnezeu făgăduinţă cu Avram zicând: seminţiei tale voiu da pământul acesta” (Facerea 15, 7, 18). într-o vreme în care oamenii îl uitaseră pe Dumnezeul cel adevărat şi ajunseseră să se închine soarelui şi stelelor, Dumnezeu îşi alege neam de oameni credincioşi, poporul evreu, al cărui întemeietor este Avraam, pentru a duce mai departe credinţa cea adevărată.

Istoria poartă neamul evreiesc în Egipt vreme de patru sute de ani, unde el va fi rob lui Faraon, care îi asupreşte şi îi pune la munci grele. Dar Dumnezeu îşi arată milostivirea faţă de neamul născut din Avraam şi îşi împlineşte făgăduinţa: El face minuni mari şi înfricoşate pentru a-i înspăimânta pe Faraon şi pe egipteni, dar şi pentru a-i încredinţa pe evrei că El este Dumnezeul cel adevărat; El îi scoate pe evrei din robia egipteană „cu mână tare şi cu braţ înalt” şi îi călăuzeşte, prin proorocul Său Moisi, către pământul făgăduinţei – „pământul care curge lapte şi miere”.

După ieşirea din Egipt, pe Muntele Sinai, Dumnezeu se descoperă lui Moisi (potrivit Ieşirea 19), spre a-1 învăţa legea pe care trebuia s-o respecte poporul ales; El îl povăţuieşte pe Moisi pentru a-i învăţa pe evrei să se închine Dumnezeului celui adevărat, Făcătorului cerului şi al pământului, Celui care îi scosese din robia egipteană. Prin Moisi, El dă poporului învăţături şi legi, judecăţi şi îndreptări şi îi arată cum trebuie să îl cinstească, cum să se închine şi ce jertfe să-I aducă (potrivit Ieşirea 20-23).

Deşi legea învăţa despre un Dumnezeu nevăzut şi nematerial şi interzicea crearea de imagini ale Lui, poporul avea nevoie de un loc anume care să constituie semnul prezenţei deosebite a lui Dumnezeu în mijlocul său. un loc unde să poată înălţa rugăciuni către El şi să-I aducă jertfe. însă, aflându-se pe cale către pământul făgăduinţei şi străbătând Pustia Sinai, fiilor lui Israil le era cu neputinţă să ridice un templu lui Dumnezeu.

De aceea, Dumnezeu îi învaţă într-amănunt cum să alcătuiască un templu transportabil, adaptat la nevoile pribegiei lor: „Şi vei face mie lăcaş sfânt, şi mă voiu arăta între voi” (Ieşirea 25, 8). Era cortul mărturiei – un templu de dimensiuni reduse ce a fost alcătuit într-un mod aparte, special pentru a putea fi transportat în cursul călătoriei (jertfelnicele şi alte obiecte mai mari aveau verigi în care intrau drugi de lemn pentru transport). Cortul a fost construit în timpul unui popas mai lung (potrivit Ieşirea 36-39), fiind împodobit cu toată frumuseţea şi scumpătatea care existau în tabăra evreilor: lemn de salcâm de Sinai, ţesături scumpe, piei lucrate şi aur.

Cortul era alcătuit dintr-o curte exterioară şi interiorul propriu-zis al cortului. în curte se aflau jertfelnicul pe care se aduceau arderile de tot şi baia de aramă unde se curăţeau preoţii pentru a intra înlăuntrul cortului. Interiorul cortului era împărţit în două încăperi: sfânta şi sfânta sfintelor. Sfânta ocupa două treimi din cort şi în ea se aflau jertfelnicul tămâierii, masa pâinilor punerii înainte şi sfeşnicul cu şapte braţe (menora). în sfânta sfintelor, despărţită de sfânta printr-o perdea anume (catapeteasmă), se afla un singur lucru, dar cel mai sfânt dintre toate obiectele cortului, sicriul legii. Acesta era acoperit cu un acoperământ de aur, numit acoperământul împăcării, deasupra căruia se aflau doi heruvimi de aur. în sicriu se aflau tablele legii, un vas de aur cu mană cerească şi toiagul lui Aaron ce odrăslise prin minune, ca mărturii ale minunilor săvârşite de Dumnezeu pentru poporul ales şi ale călăuzirii sale dumnezeieşti.

Ca semn al prezenţei lui Dumnezeu, cortul mărturiei era un element de unitate religioasă pentru cele douăsprezece seminţii ale poporului evreu şi în el slujeau preoţi anume rânduiţi pentru feluritele slujbe. De-a lungul călătoriei către pământul făgăduinţei, evreii au avut numeroase prilejuri să se încredinţeze de sfinţenia chivotului legii, precum atunci când râul Iordan s-a dat în lături înaintea lui, pentru ca poporul să treacă (potrivit Isus Navi 3), sau atunci când zidurile Ierihonului au căzut, fiind înconjurate de preoţii ce purtau chivotul (potrivit Isus Navi 6).

Odată cu intrarea în pământul făgăduinţei, Isus Navi, conducătorul poporului ales după moartea lui Moisi, a aşezat cortul mărturiei cu sicriul legii în Cetatea Silom (potrivit Isus Navi 19, 51), situată în partea centrală a ţării, în hotarele seminţiei lui Efraim. Poporul se aduna la cortul mărturiei cel puţin o dată pe an pentru aducerea de jertfe şi la sărbătorile cele mai importante. Ulterior, în timpul războaielor cu filistenii, aceştia înving pe evrei şi răpesc sicriul legii, iar cortul şi toate obiectele sale sunt duse la Nomva, o localitate aflată în apropiere de Ierusalim, unde au rămas pe perioada domniei împăratulu Saul (secolul XI î.Hr.). De frica lui Dumnezeu, care îi pedepsise cu boli şi necazuri pentru îndrăzneala de a se atinge de sicriul legii, filistenii înapoiază chivotul evreilor, care este aşezat în Kariatiarim (potrivit I împăraţi 6-7).

În acele vremuri, cortul mărturiei şi chivotul legii fuseseră despărţite şi nu mai exista nici un centru religios unde poporul să poată merge pentru a se închina Domnului. Cultul se săvârşea la Gavaon unde fusese dus cortul şi unde se afla un jertfelnic mare, dar ceremoniile erau sărăcăcioase şi neregulate. Unele din rânduielile lăsate de Moisi fuseseră părăsite, în vreme ce altele nu mai corespundeau timpurilor; erau necesare noi rânduieli, şi, în vremea sa, Proorocul Samuil a început să aşeze în cult unele dintre acestea, precum formarea unor şcoli de muzică, rânduirea de preoţi care să slujească perioade regulate de timp la cortul mărturiei etc.

Odată cu ungerea lui David ca împărat (1000-961 î.Hr.) este îndepărtată primejdia de a cădea sub un jug străin din punct de vedere politic, dar mai ales religios. El uneşte seminţiile sub conducerea sa şi alege oraşul Ierusalim drept capitală a statului său (1004 î.Hr.). Când a unit seminţiile, David nu a pierdut din vedere menirea principală a poporului ales: aceea de a fi păstrător al credinţei adevărate pentru neamurile păgâne. Urmărind renaşterea religiei şi respectarea legii primite de la Dumnezeu, el hotărăşte să mute sicriul legii în noua sa capitală, Ierusalim.

„Şi a adunat David pre toţi tinerii din Israil, ca la vreo şaptezeci de mii. Şi s-a sculat, şi a mers David şi tot poporul, care era cu el, şi din boierii lui Iuda s-au dus, ca să aducă de acolo chivotul lui Dumnezeu, peste care s-a chemat numele Domnului puterilor celui ce sade peste Heruvimii cei de peste el” (II împăraţi 6, 1-2). în glas de trâmbiţe, chimvale, harfe şi alăute, cu nenumărate jertfe, cuprins de un entuziasm deosebit, David, împreună cu tot poporul, a adus sicriul legii în Ierusalim.

Chivotul a fost aşezat pe Muntele Sion, unde fusese pregătit un cort nou în locul celui vechi, care se învechise. Mutarea lui în capitala lui David reprezintă un moment deosebit de important pentru istoria poporului evreu, ca şi pentru domnia lui David. Odată cu acest eveniment, domnia monarhului teocratic şi semnul prezenţei lui Dumnezeu sunt unite într-un singur punct.

Câtă vreme cortul, venerabil pentru vechimea sa, şi marele jertfelnic se aflau în alt loc decât chivotul legii, unirea ocârmuirii pământeşti şi a cultului nu se putea considera terminată. Pentru a încredinţa poporul de faptul că Dumnezeu îl călăuzeşte şi îi poartă de grijă în toate zilele, David vrea să ridice Biserică lui Dumnezeu în Ierusalim, care să devină lăcaşul de rugăciune şi de slujbă pentru tot poporul, locul unde preoţii să aducă jertfe după rânduiala dumnezeiască.

Însă Dumnezeu îi spune lui David, prin proorocul Său Natan, că nu el va fi cel care-I va zidi Lui Casă, ci fiul său Solomon (potrivit II împăraţi 7). Cu toate acestea, de-a lungul întregii sale domnii, împăratul David va săvârşi lucrurile premergătoare pentru construirea templului. Astfel, el reface seminţia levitică şi preoţească, care fusese prigonită de-a lungul vremii. Seminţiei lui Levi îi fusese lăsat în grijă cortul mărturiei şi sicriul legii, şi tot din Levi se trăgea seminţia preoţească, care săvârşea slujbele dumnezeieşti. în plus, David strânge nenumărate bogăţii, adună şi pregăteşte materialele pentru construirea templului.

El a fost ajutat de întreg poporul al cărui duh religios fusese întărit de evenimentele din timpul domniei lui, şi care începuse să înţeleagă marea importanţă a centralizării cultului instaurat de David la Ierusalim. în acest scop, David rânduise o serie de slujitori sfinţiţi, care răspândeau în popor cunoştinţa legii lui Dumnezeu până în cele mai îndepărtate ţinuturi.

Pregătirile au fost atât de vaste şi depline încât fiul său Solomon a avut putinţa ca încă din primii ani ai domniei sale să înceapă construcţia. înainte de a muri, David a desluşit fiului său, ales pentru a-i urma la tron, toate amănuntele templului pe care avea să-l ridice; el desfăşură înaintea fiului său planul templului cu toate edificiile, încăperile, curţile, situaţia, vasele şi podoabele lui.

După numeroase războaie, împăratul David reuneşte sub mâna sa cele douăsprezece seminţii ale lui Israil şi îşi aşează capitala noului stat la Ierusalim. El aduce sicriul mărturiei la Ierusalim şi Îi cere lui Dumnezeu îngăduinţa de a ridica acolo Templul Celui Preaînalt, unde evreii să săvârşească toate jertfele legii date de Dumnezeu, prin Sfântul Prooroc Moisi, şi unde să se roage Lui.

Dumnezeu îi spune, prin Natan Proorocul, că ,,nu vei zidi mie casă, ca să se numească numele meu preste ea, că om războinic eşti tu şi sânge ai vărsat” (I Paralipomene 28, 3). Preocupat de organizarea împărăţiei pământeşti şi consolidarea statului evreiesc, David nu putea porni la această acţiune şi trebuia să lase slava săvârşirii ei, fiului său Solomon. Casa Domnului trebuia să fie casa păcii şi nu putea fi ridicată decât de un om care nu vărsase sânge omenesc.

Cu toate acestea, Dumnezeu îi dăruieşte lui David să se ocupe de lucrurile premergătoare zidirii Casei Sale: refacerea seminţiei levitice, adunarea de nenumărate bogăţii şi materiale de construcţie pentru zidirea templului şi cumpărarea locului unde urma să fie înălţat.

În timpul domniei sale, împăratul David a adunat 3000 de talanţi de aur (cca 100 de tone), 7000 de talanţi de argint (cca 240 de tone) şi mari cantităţi de aramă, fier, lemn şi pietre preţioase (I Paralipomene 29). La rândul lor, căpeteniile poporului, boierii şi oamenii de rând au contribuit, după putere, la adunarea de materiale preţioase pentru ridicarea Casei Domnului.

Dumnezeu îi indică lui David locul pentru ridicarea templului într-un mod minunat. David se hotărăşte să numere poporul fără să fi primit poruncă de la Dumnezeu, care Se mânie şi bate Israilul cu moarte, prin îngerul Său:

,,Şi a început pieirea în popor, şi a murit din poporul Domnului de la Dan şi până la Virsavee şaptezeci de mii de oameni. Şi a tins Îngerul lui Dumnezeu mâna asupra Ierusalimului ca să-l strice, şi i s-au făcut milă Domnului de răutate, şi au zis Îngerului celui ce strica în popor: destul este acum, trage mâna ta, şi Îngerul Domnului era lângă aria lui Orna Ievuseul” (II Împăraţi 24, 15-16).

Aici, în aria lui Orna Ievuseul, David îl vede pe înger cu sabia ridicată, iar Dumnezeu îi porunceşte, prin Gad Proorocul, să ridice pe acest loc jertfelnic. În chip minunat, tot în acest loc de pe Muntele Moria, cu o mie de ani înainte, îngerul îl oprise pe Avraam care se pregătea să-l junghie pe fiul său Isaac, după cum îi poruncise Dumnezeu pentru a-i încerca credinţa.

Acest loc se afla dincolo de hotarele oraşului, pe o înălţime ce se ridica spre răsărit, separată de Sion şi de oraşul lui David prin Valea Tiropeea. Deşi, în acea vreme, locul avea câteva sute de metri adâncime, în prezent abia se poate deosebi de localitatea înconjurătoare.

Din cauza celor petrecute, acest loc capătă un caracter sfânt, aici îngemănându-se amintirea patriarhului Avraam aflat în ceasul greu al încercării credinţei sale în Dumnezeu cu o altă vreme în care Dumnezeu Şi-a arătat milostivirea către poporul Său. În acelaşi timp, jertfelnicul pe care David îl ridică pe acest loc este semn pentru viitorul templu.

Împăratul David îl sfătuieşte într-amănunt pe fiul său Solomon cum să înalţe Casa Domnului. El îi explică toate detaliile construcţiei templului propriu-zis şi a anexelor sale, ale jertfelnicelor, vaselor şi podoabelor şi ale tuturor celor necesare, detalii pe care le primise de la Dumnezeu. Înainte de a muri, împăratul se roagă Domnului pentru ca fiul său să reuşească să ducă la bun sfârşit acest plan măreţ şi îl îmbărbătează pe Solomon a zidi templul.

Împărăţia fiind în pace de pe vremea tatălui său David, având planurile făcute în amănunt pentru construcţie, ca şi materialele necesare pentru aceasta, în anul al patrulea al domniei lui peste Israil (aprilie/mai 967), Solomon începe să construiască templul. După cum mărturiseşte Scriptura, trecuseră 440 de ani de la ieşirea din Egipt (III Împăraţi 6, 1). Templul este terminat după numai şapte ani şi jumătate, în 960, în luna a opta a anului.

Mărturiile iudaice cu privire la acest templu ne dau o mulţime de informaţii exagerate. Însă, chiar dacă se ţine seama numai de cele mai demne de crezare izvoare, se vădeşte că, deşi acest templu a fost de proporţii restrânse, el era un fel de minune pentru vremea construirii sale.

Ca loc al zidirii fusese ales Muntele Moria, situat la nord-est de Muntele Sion, care ridica mari probleme. Coastele muntelui erau foarte abrupte, vârful stâncos, şi platoul nu avea destulă întindere pentru curţile templului. Din acest motiv, curţile templului urmau să fie susţinute de nişte ziduri enorme de piatră, care s-au păstrat, în parte, până astăzi, în ciuda războaielor pustiitoare ce s-au dezlănţuit de-a lungul vremii peste oraşul sfânt.

Au fost scrise tomuri întregi despre templul lui Solomon, dar înseşi variaţiunea părerilor cercetătorilor dovedesc că datele care există sunt insuficiente pentru formarea unei idei mai mult sau mai puţin exacte despre el. Există patru descrieri ample ale templului, cea mai veche şi mai autentică aflându-se în Scriptură, în Cartea a III-a a Împăraţilor. Ceva mai târzie, dar întemeiată neîndoielnic pe relatările anterioare şi pe documente, este cea din Cartea a II-a Paralipomene.

O altă prezentare a templului o face Flavius Josephus, dar, în aceasta, începe să se întrezărească influenţa scrierilor rabinice şi apocrife. Cea de-a patra descriere este preluată de Eusebiu de Cezareea din istoria greacă a lui Eupolern, însă această din urmă mărturie nu poate fi evaluată prea temeinic, pentru că nu i se cunoaşte sorgintea.

Dar care era înfăţişarea templului ? Este puţin bizar faptul că mărturiile nu dau, în această privinţă, prea multe indicaţii. Exteriorul templului şi aspectul său general au fost lăsate aproape nedescrise. Arhitectura exterioară era de sorginte feniciană, cu excepţia planului fundamental al construcţiei. Ca şi construcţiile din Tir, palatele şi templul lui Solomon aveau, ca elemente definitorii, ziduri enorme de piatră, îmbrăcate cu lemn de cedru, cu plăci de lemn acoperite cu aur, şi simplitatea şi masivitatea construcţiei.

Dimensiunile templului lui Solomon aveau, cu precizie, dublul dimensiunilor vechiului cort al mărturiei, al cărui plan general fusese urmat întocmai. Templul avea o curte exterioară, după care urma curtea preoţilor unde se afla jertfelnicul de aramă al arderilor de tot şi spălătoarea de aramă, unde preoţii se curăţeau pentru a putea intra înlăuntrul templului, precum şi alte scăldători pentru spălarea obiectelor folosite la arderile de tot. Două laturi ale templului erau înconjurate de camere amplasate pe trei nivele, care reprezentau construcţii accesorii, cămări de păstrare a veşmintelor preoţeşti şi a altor obiecte de cult.

Urmând planul cortului, interiorul era alcătuit din două încăperi: sfânta şi sfânta sfintelor, dintre care prima reprezenta două treimi din interiorul templului. Înăuntru nu era nimic de piatră, pereţii zidiţi din piatră masivă erau acoperiţi în întregime cu lemn de cedru sau cu lemn de cedru placat cu aur, cu sculpturi în lemn de măslin şi cedru. În sfânta se aflau jertfelnicul de aur pentru tămâieri, zece mese pentru pâinile punerii înainte şi zece sfeşnice de aur.

Sfânta sfintelor era toată îmbrăcată în aur curat, pentru acoperirea ei fiind folosiţi 600 de talanţi de aur. Această încăpere, care nu avea geamuri, slujea de loc înfricoşat al şederii lui Dumnezeu şi în ea nu intra decât arhiereul, o singură dată în an.

În sfânta sfintelor nu se afla decât sicriul legii şi ,,nu era în sicriu alt fără numai două table, care le-a pus Moisi în Horiv, când au pus Domnul legătură cu fiii lui Israil, după ieşirea lor din pământul Eghipetului” (II Paralipomene 5, 10). Sicriul legii era cel construit în vremea lui Moisi, care nu suferise nici o schimbare, iar Solomon a ridicat deasupra lui un acoperământ nou, alcătuit din doi heruvimi de aur cu aripile întinse.

Deşi nu se compară în măreţie cu clădirile Romei sau ale Bizanţului, templul lui Solomon este sanctuarul cel mai renumit din lume. Nici un alt templu de pe pământ nu s-a bucurat de o slavă mai mare. Cu toate că Israil trăia în pace şi avea un împărat mare şi înţelept, evreii nu uitaseră că idealul lor era cârmuirea teocratică, şi că, în sensul cel mai înalt al cuvântului, împăratul lor era Dumnezeu, iar locuinţa Lui era în Ierusalim, în acest templu.

Prin urmare, templul avea să devină centrul întregii vieţi naţionale. El nu era o capişte oarecare, o figură materială, ci templul plin de simboluri înalte al Aceluia pe care nu-L poate încăpea nici cerul, nici pământul. Templul evreilor era cu totul diferit de capiştile popoarelor păgâne, care nu puteau să priceapă sensul lui, aşa cum nu puteau pricepe nici credinţa lor în Dumnezeul cel viu.

Articol publicat in original in revista “Catacombele Ortodoxiei” a Bisericii Ortodoxe Romane de Stil Vechi