Dumitru Oniga

DOI PERI INCARCATI cu fructe aproape coapte, strãjuiau toamna anului 1943, din curtea închisorii de la Alba-Iulia. Sub acesti pomi, mai multe mese cu lavite pe lângã ele serveau detinutilor sã ia prânzul, iar în restul timpului se învãta, se citea sau se lucra câte ceva. Cei care aveau talent si se pricepeau, sculptau în lemn diferite obiecte, tãvi, servicii de birou, tabachere, tigarete etc. Se mai sculptau si troite, dar acestea mai pe ascuns, cãci îndatã erai acuzat cã sunt troite legionare si material de propagandã. Efectivul celor întemnitati aici se ridica la aproximativ 230-240 elevi, majoritatea având vârsta între 15-20 de ani si câtiva studenti. Toti acesti elevi eram considerati legionari pentru cã fãcusem parte din Frãtiile de Cruce, organizatia de tineret a Miscãrii Legionare. Cei mai multi aveau condamnãri grele, între 10 ani si muncã silnicã pe viatã. Mai existau si detinuti de drept comun dar acestia nu veneau în contact cu noi decât întâmplãtor.

=

Zile cenusii de octombrie. Într-o celulã de la etajul 2, într-una din noptile de frig si ceatã, s-a stins, rãpus de tuberculozã, George Bãdãrãu, elev din Bârlad. L-au vegheat colegii lui de scoalã: Costache Bâclea, Sandu Busilã si Vasile Pãtrascu din Bârlad, Nichitoaia Ion din Baia-Fãlticeni, Chetan Florentin din Bretcu-Covasna, Teodorescu Sterian din Floresti-Putna si alti câtiva care au stat cu rândul la cãpãtâiul lui. La lumina a douã lumânãri, l-au pregãtit pentru ultimul drum – rugãciunea unor tineri nevinovati pentru sufletul unui înger. Era un copil cuminte si retras, foarte inteligent, bun matematician, un suflet generos si un caracter ales. Cu posibilitãtile lui intelectuale ar fi ajuns departe.

A doua zi a venit preotul închisorii si i-a citit slujba de îngropãciune iar noi, în cor, am dat rãspunsurile – un cor format de elevi dintre noi, condus de Tomutã, un elev priceput la muzicã. Voci tremurânde, îndoite cu lacrimi, se ridicau spre cerul plumburiu, într-o lume care nu ne auzea si nu întelegea. Pe cei mai buni Dumnezeu îi ia la El. Sicriul, pus într-o cãrutã trasã de un cal mânat de un detinut de drept comun si pãzit de un gardian, a strãbãtut curtea închisorii, înconjuratã de noi toti, abãtuti si plânsi, pânã la poarta ce se deschidea spre stradã, poartã care pentru multi nu a însemnat decât drumul spre mormânt. Sicriul, zdruncinat de pietrele drumului, a dispãrut într-o ceatã de lacrimi iar toamna cu burnita, tristetea si doliul ei, ne-a umplut fiintele pânã la refuz.

Subnutriti, palizi, anemici, multi atinsi de tuberculozã, unii bolnavi de hepatitã, aproape toti aveam, în special pe picioare, niste bube zemoase din cauza avitaminozei sau a altor carente. Pentru cã stãteam în acelasi pavilion cu detinutii de drept comun, ei la parter si etajul I, noi la etajele II si III, orice am fãcut, oricât ne-am strãduit, nu am putut scãpa de pãduchi si de plosnite.

Comandantul militar al închisorii, colonelul magistrat Muscã, trebuia sã fie foarte sever si sã ne pedepseascã crunt pentru orice micã gresealã. Acestea erau ordinele stricte si clare. La cea mai micã abatere bãtaia cu vâna de bou, (bãtaie instituitã de Antonescu si în armatã), carcera si izolarea. Dar pânã la urmã, magistratul Muscã s-a dovedit un om cumsecade, s-a atasat de noi si s-a purtat ca un adevãrat pãrinte si cât a putut a fãcut bine.

Vizita generalului Vasilliu

Cam aceasta era atmosfera în închisoare când s-a anuntat vizita ministrului de interne, generalul Piky Vasiliu. Asa ceva nu se mai întâmplase. De obicei venea în inspectie colonelul Alexandru Petrescu, directorul general al penitenciarelor, o bestie si un om total lipsit de caracter. Acesta avea sã fie mai târziu, generalul magistrat Alexandru Petrescu, pe care comunistii l-au folosit în cele mai dubioase procese înscenate intelectualilor români printre care si procesul reeducãrii de la Pitesti, unul dintre cele mai bizare procese, unde minciuna si falsul au depãsit orice limite. Când apãrea acest zbir, pedepsele curgeau cu nemiluita – legea lui Antonescu, bãtaia la spate cu vâna de bou. Pentru cea mai micã vinã realã sau imaginatã de sadicul colonel, primeai 25 de lovituri. Multi, din cauza slãbiciunii, nu rezistau la supliciu si lesinau în timp ce pedeapsa era dusã pânã la capãt. Unii rãmâneau cu rãni ce se vindecau greu iar altii cu traume psihice. Priviri îngrozite de copii se ridicau nedumerite spre ochii cãlãilor si nu întelegeau de unde si pentru ce atâta urã, atâta cruzime? Predilectia mare a colonelului era pentru legionari. Era destul sã afle cã erai frate de cruce deci legionar si ti se aplicau un numãr de lovituri dupã aprecierea cãlãului.

Oare de ce venea acum ministrul de interne? Ce mai vrea oare maresalul? Va trimite noi loturi pe front? Stiam cã multi au fost recrutati si expediati prin Centrul de Instructie Sãrata din Basarabia pentru a fi pregãtiti în vederea frontului. Pãstrând distanta si respectul cuvenit asa cum Iisus a fost rãstignit între doi tâlhari asa si acesti tineri au fost amestecati cu hotii si tâlharii de drept comun. Sositi la Sãrata, supusi unei instructii inumane, dupã o serie întreagã de mizerii erau trimisi pe front, în linia I-a, cu ordin special. Când soseau la unitãtile respective, erau toti priviti ca delincventi si criminali care aveau dreptul la reabilitare spre deosebire de legionari la care reabilitarea se aplica numai post mortem. Deci aveau mai putine drepturi si erau mai rãu priviti decât criminalii de rând. Trimisi în misiunile cele mai periculoase si cu dispozitii precise de a nu pãrãsi linia I, se urmãrea doar exterminarea noastrã.

Dacã unitatea în care luptau se retrãgea spre refacere, legionarii erau vãrsati unitãtii ce le lua locul. Si dacã totusi, unii se încãpãtânau sã nu moarã, erau deseori împuscati pe la spate de cãtre agenti trimisi din tarã, în caz cã ofiterii din unitatea lor nu se pretau la asa ceva desi au fost ofiteri care au fãcut si acest “serviciu”. Au scãpat doar cei grav rãniti si evacuati, cei care s-au retras cu unitãtile lor când au pãrãsit frontul sau cei care au cãzut prizonieri si au supravietuit gulagurilor sovietice. Câtiva din acestia, dupã ani îndelungati de prizonierat, care au mai ajuns în tarã, imediat au fost bãgati din nou în închisoare, de data aceasta, de cãtre regimul comunist. Rãzbunarea fortelor întunericului si ale urii, a fost teribilã.

Încolonati în curte, elevii detinuti aveau o înfãtisare ce impresiona. Slabi, cu ochii adânciti în orbite, deschisi spre o lume atât de vitregã, te izbeau la prima vedere fetele inocente, supte de foame, de zidurile temnitelor, de suferinte si chinuri. Îmbrãcati în haine jenant de uzate si peticite în toate felurile, stãteam într-o asteptare obositoare si dureroasã. Vieti frânte, tinereti pierdute. Câti vor mai scãpa de cosmarul prigoanelor, câti îsi vor mai putea reface existenta? Foarte putini. Dupã multi ani de închisoare, eliberati, au fost mereu urmãriti, sicanati, dusi pe Bãrãgan în domiciliu obligatoriu sau internati în lagãre de exterminare, pe canal sau în deltã, supravietuitorii si-au încropit cumva o viatã cârpitã si marginalizatã, deseori rearestati înscenându-li-se noi procese.

La un moment dat apare generalul: plin de sine, cu pieptul încãrcat de zorzoane, înconjurat de o suitã numeroasã. Ne aruncã o privire asprã si autoritarã, apoi, vãzând perii încãrcati din curtea închisorii, s-a mirat si pe fata lui parcã a trecut o undã de umanitate.

- Cum, bãietii acestia, nu au tãbârît pânã acum pe pere?
- Asa au hotãrît ei, sã nu se atingã de nici un fruct, nici chiar de cele care cad pe jos, dar eu le-am spus cã cele care cad pe jos sã le ia si sã le mânânce iar când se vor coace de-a binelea tot ale lor au sã fie, l-a lãmurit colonelul Muscã.

Si într-adevãr, într-o bunã zi ne-a spus sã le culegem si sã le împãrtim între noi.

Dupã inspectia de rigoare la bucãtãrie, baie, celular, generalul a venit în fata frontului însotit de comandantul închisorii ca sã stea de vorbã cu noi. Prima datã s-a arãtat mirat spunându-ne cã a fost informat cã suntem doar 50-60 de elevi. Cineva din rând l-a lãmurit câti suntem si cã mai sunt elevi si prin alte închisori. Nu de mult au plecat de la Alba-Iulia loturi de elevi spre Aiud, Suceava, Galati si în alte pãrti. Aceasta era opera colonelului Petrescu. A venit la Alba-Iulia si, sub diferite pretexte, a bãtut o serie de bãieti apoi i-a mutat disciplinar pe la alte închisori.

- Cum te cheamã pe tine? a întrebat pe careva, generalul. Nu mai tin minte cine a fost primul cel întrebat.
- Câti ani ai?
- 25.
- Pari mult mai tânãr. Dar pe tine cum te chiamã?
- Plop Gheorghe.
- Si câti ani ai?
- Muncã silnicã pe viatã.
- Dar pe cine ai omorît?
- Pe nimeni. Sunt condamnat pentru cã am citit si s-au gãsit la mine niste cãrti care acum sunt interzise.
- Nu cred. Ce zici, colonele, e posibil asa ceva?
- Este adevãrat, nici unul din copiii acestia nu au comis vreun act criminal sau de agresiune asupra cuiva. Sunt condamnati pentru cã s-au gãsit la ei cãrti ce acum sunt interzise, au cântat cântece care nu mai e voie sã fie cântate si au tinut sedinte cu caracter educativ, dar interzis. Si celãlalt copil pe care l-ati întrebat câti ani are, v-a spus anii de condamnare. El are doar 19 ani.

În timpul acesta, pe mese au cãzut câteva pere fãcând zgomot si generalul putin speriat întreabã:
- Cine aruncã cu pietre?
- Au cãzut niste pere pe mese, îl linisteste colonelul.
- Dar acesta este un adevãrat supliciu. Ia spuneti, cunoasteti din antichitate vreun supliciu?
- Supliciul lui Tantal, au rãspuns mai multi.

Ministrul a mai pus o serie de întrebãri. Într-un fel, a fost impresionat pentru cã se vedea clar cã acesti tineri erau oameni deosebiti dar mai presus de orice îti dãdeai seama de curãtenia lor sufleteascã, mai ales cã suferinta dãdea o tentã de noblete si întelepciune. Orice om de bunã credintã putea sã tragã concluzia cã ceea ce se întâmpla cu tinerii acestia nu era decât o mare absurditate si o mare crimã. În realitate aici erau, în marea lor majoritate, premiantii liceelor, premiantii claselor. Elita unei tãri, care crestea cu seriozitate si constiinciozitate, era acum decimatã.

Asa a sunat ordinul lui Antonescu: “Cãutati elementele Frãtiilor de Cruce printre premiantii claselor”, si premiantii au fost urmãriti, spionati, provocati si la cea mai micã abatere de la ordinele cazone si decretele nefaste ale conducãtorului, au înfundat puscãriile cei mai destoinici copii ai tãrii. Multi dintre ei au fost dusi apoi drept carne de tun pe front. Aproape fiecare liceu sau scoalã din tarã, au dat un tribut greu de suferinte, sânge si morminte.

Mai târziu, prin anii -50 când am stat la Aiud cu mai multi ofiteri, (considerati criminali de rãzboi, care formau cel mai numeros lot dupã legionari) am auzit cã maresalul, atunci când a abdicat Carol al II-lea si i-a permis sã plece din tarã cu un tren încãrcat de bunuri si valori, la întrebarea regelui: ce va face cu legionarii, i-a promis solemn cã el, atunci când va veni timpul, va rezolva definitiv problema legionarã -”Pentru cã majestatea Voastrã nu a reusit.”

- Domnul colonel Muscã mi-a raportat cã vã comportati bine si nu are probleme cu voi. Am sã intervin în favoarea voastrã, în raportul meu cãtre domnul maresal, sã fiti pusi în libertate si sã vã puteti urma scoala, a spus Ministrul de Interne.

Mai pe la mijlocul frontului dã cu ochii de mine. M-a remarcat pentru cã eram îmbrãcat în costum national, asa cum am fost arestat dintr-o orã de limba francezã de la Liceul Stefan cel Mare din Suceava. Deodatã s-a fãcut rosu la fatã, i-a dispãrut unda de umanitate ce îi luminase mai devreme privirea, cedând locul mâniei si urii. Probabil cã acestea erau sentimentele si atmosfera din cercul în care se învârtea el si cei din jurul maresalului. Parcã a uitat totul ce a vãzut pânã atunci si mi-a urlat pe un ton aspru:

- Rusii sunt în fundul grãdinii lui taicã-tu si tu te tii de prostii? Faceti jocul comunistilor, comunisti ce sunteti! Domnul maresal luptã din rãsputeri sã apere tara, iar voi vã purtati ca niste trãdãtori. Faceti jocul dusmanilor, faceti jocul strãinilor, trãdãtori, comunisti etc., etc.

Un monolog

Cuvintele ministrului mi se învârteau în cap. As fi vrut sã-i rãspund dar parcã mi se pusese un nod în gât. Cum sã fii acuzat deodatã de lucruri de care eram complet strãin si împotriva cãrora am fost dintotdeauna? Si ce puteam sã-i rãspund acum, unui general strãlucitor si tantos care era atât de convins de pãrerile lui si nu admitea sã fie contrazis. Poate tot as fi rãspuns ceva, dar pânã sã mã desmeticesc, ministrul îsi aruncase vorbele fãrã drept de replicã si trecuse mai departe gesticulând si perorând. Fiinta îmi era zbuciumatã de un vãlmãsag de cuvinte, un dialog interior ce m-a urmãrrit multã vreme:

- Ce fel de pãrinti sunteti voi care ne-ati condamnat la ani grei de închisoare, fãrã ca noi sã fi fãcut vreun rãu acestei tãri, fãrã sã fi cauzat vreun prejudiciu cuiva? Fiecare rãspunde în fata legii pentru faptele sale, or, voi, la fiecare proces intentat nouã, unor copii de scoalã, ne-ati atribuit comploturi, fapte si crime pe care noi nu le-am comis. Fiecare dintre noi a fost acuzat si rãspunzãtor si pentru asasinarea lui Iorga si a lui Madgearu, si pentru pedepsirea celor de la Jilava, a lui Duca sau Cãlinescu, si pentru multe, multe fapte de care noi nici nu ne-am dat seama când s-au comis. Nu am fãcut altceva decât sã ne ocupãm de educatia noastrã, sã fim, în primul rând, buni crestini si buni români. Ne-am încadrat într-o scoalã de formare a caracterului, sã muncim cinstit si sã fim disciplinati, sã ne pregãtim foarte bine din punct de vedere profesional ca sã ne putem servi cum se cuvine tara si neamul, pe care le iubeam cu toatã puterea tineretii noastre.

Oare tot ce am cãutat noi sã facem nu ne-ati învãtat mai întâi voi, dascãlii nostri, profesorii, preotii si atâta lume cuprinsã de un entuziasm ne mai întâlnit la venirea legionarilor? Cel putin asa ni s-a pãrut nouã. Se vede cã ne-am înselat, pentru cã la multi dintre voi, entuziasmul era doar de suprafatã iar la momentul oportun ati fãcut o rotatie a convingerilor de 180 de grade, iar pe noi ne-ati lãsat cu mirarea si nedumerirea. Eroii au devenit criminali, oamenii cinstiti si respectabili, hoti si banditi, oamenii de caracter s-au transformat în teroristi si fanatici, actele de patriotism au fost interpretate ca trãdare de tarã si multe alte blestemãtii pe care le puneati în sarcina celor pe care pânã atunci vã fãceati cã îi admirati si nu stiati cum sã le intrati în voie; iar la procesele ce ni s-au intentat, fapte oribile, ni le-ati pus si în sarcinã, desi eram niste copii inocenti. Foarte multi dintre voi aveati niste resurse interne de care noi, la vârsta aceea, nu dispuneam, cãci nu avusesem timp sã ne pervertim. Cum a fost posibil ca la un moment dat sã nu ne mai întelegem si sã vorbim limbi diferite?

Prea târziu am înteles cã patriotismul vostru a fost si a rãmas doar un patriotism de paradã, cã prea putin v-au preocupat interesele tãrii – dar ati fãcut cele mai mari compromisuri pentru interese proprii, pentru buzunarele proprii. De unde a iesit la ivealã deodatã atâta falsitate, perfidie, ipocrizie – de care sufletele noastre s-au cutremurat? Poate, dacã ati fi avut mai multã rãbdare cu noi, ca niste adevãrati pãrinti, sã ne convingeti într-un fel, de lucruri pe care atunci nu le puteam pricepe din cauza schimbãrii prea bruste a atitudinii voastre, poate am fi cãutat sã ne adaptãm la noua situatie si sã ne vedem de interesele noastre personale.

Rusii sunt acum în fundul grãdinii noastre de acasã, asa cum ati spus, domnule general si ministru, si, în urma acestei triste experiente pe care cu pretul tineretii sau chiar al vietii noastre ne-ati condamnat s-o plãtim, poate am învãtat ceva de la voi, cei maturi, oamenii practici si cu mintea luminatã care stiu sã se dea dupã pãr de câte ori e nevoie si sã se adapteze oricãrei situatii si dupã cum am constatat prea târziu: cã cinstea este un defect iar caracterul o anomalie. Acum mã faceti trãdãtor si vândut rusilor sau comunist si dusman al tãrii; si ni se aplicã un regim de umilintã si exterminare, în timp ce adevãratii comunisti închisi la Aiud sau la Doftana, care în majoritate sunt spioni sovietici sau strãini de neam, dusmani adevãrati ai acestei tãri, prinsi pe teritoriul românesc spionând, fãcând propagandã comunistã sau acte de sabotaj, au în închisori un regim preferential si prin “ajutorul rosu”, care functioneazã impecabil cu îngãduinta domniilor voastre, primesc tot ce le pofteste inima si nu-i face nimeni criminali sau trãdãtori ci, din contrã, domnul director general Alexandru Petrescu împreunã cu maiorul Munteanu, comandantul militar al Aiudului, îi întreabã politicos dacã mai au vreo doleantã, iar noi murim de mizerie, foame si tuberculozã, bãtuti si batjocoriti.

La Aiud, legionarii stau la celulã tot timpul, pe când comunistii la Sectia I sunt toatã ziua prin curte, la soare, si li se aduce de afarã tot ce poftesc. Cu cât merge frontul mai prost, cu atât regimul legionarilor se înãspreste si mizeria creste.

Acum, când la rãsãrit se aratã un nou tãvãlug barbar, ce va strivi bietul nostru popor, ar trebui sã stiu sã mã adaptez si sã trec imediat de partea noilor stãpâni, în slujba tãtucului Stalin, sã le cânt în strunã asa cum stiu bine cã multi dintre voi au s-o facã, sã vin la domnia voastrã si la domnul maresal, sã vã iau de piept si sã vã strig cu toatã disperarea unei tinereti distruse: “Ce ati fãcut cu viata mea, nebunilor? Ce ati fãcut cu viata celor mai buni tineri din generatia mea, cu elitele acestei generatii? Cine a fãcut cu adevãrat jocul dusmanilor acestei tãri?”

Probabil cã toate acestea, ce puteam sã le gândesc la acea orã, si multe altele de acest fel, urlau în mine. Ministrul de Interne, generalul Piky Vasiliu, plecase demult cu suita si ifosele lui, frontul de copii se risipise, iar eu stãteam în acelasi loc cu tot amarul si cu toate întrebãrile posibile la cei 18 ani ai mei, în curtea unei închisori bântuite de burnita unei toamne mohorâte, amestecatã cu suferintã si durere, în fata unui destin ce rânjea ca o fiarã apocalipticã, gata sã ne înghitã.

=

Prin februarie 1944 a apãrut un decret de eliberare a unor detinuti politici, dat de Antonescu. Se pare cã generalul Piky Vasiliu a avut si el un cuvânt în favoarea noastrã, numai cã eliberarea depindea de calificativul favorabil dat de comandantul închisorii. Elevii de la Alba-Iulia au avut noroc de colonelul Muscã, pentru cã la toti ni s-au dat calificative bune care ne permiteau eliberarea si, în afarã de câteva exceptii mentionate de Siguranta Generalã, aproape toti am plecat acasã. Dumnezeu sã-l ierte si sã-l odihneascã în pace pe acest colonel cu inimã de pãrinte, pentru cã a curmat multe suferinte. Nu acelasi lucru s-a întâmplat la Aiud, unde trona ca un zbir maiorul Munteanu si care a dat calificative bune doar la câtiva turnãtori. Aceeasi situatie ca la Aiud a fost în toate închisorile din tarã. Colonelul Petrescu, directorul general al penitenciarelor, Mihai Antonescu si toatã camarila din jurul lui, dirijati de forte oculte, care au condus si vor conduce mereu destinele multor tãri, erau împotriva eliberãrilor. Majoritatea legionarilor – dintre care cea mai mare parte erau tineri nevinovati, strãini de politicã si de toate mizeriile ei – au rãmas dupã gratii, iar regimul antonescian i-a predat noilor uzurpatori, care au continuat prigoana si exterminarea.

Curând a venit 23 august 1944 cu toate minciunile, trãdãrile si nenorocirile lui. Poate cã ar fi trebuit sã plec în lumea largã. Aveam 19 ani, îmi plãcea sã muncesc si as fi reusit oriunde m-as fi dus. Scoala cinstei, a corectitudinei, credinta în Dumnezeu, dragostea în adevãratele valori si toate lucrurile bune ce le-am învãtat cu deosebitã convingere în Frãtiile de Cruce si, mai apoi, în închisoare, unde am trãit alãturi de oameni cu un profil moral si intelectual cu totul deosebit, îmi îngãduia sã mã realizez în orice societate omeneascã, cât de cât civilizatã si sã pot ajunge un om respectabil. Cei câtiva dintre noi care au avut norocul si puterea sã plece sunt acum profesori universitari, savanti si oameni pusi în pozitii sociale înalte. Poate cã ar fi trebuit sã mã desprind de acest pãmânt – care pentru mine si pentru multi din generatia mea a fost un adevãrat blestem -, de aceastã tarã – care, pentru cã am iubit-o cu adevãrat, a cãutat sã ne extermine, o mamã care-si ucide copiii.

Dupã venirea comunistilor, ni s-au închis toate orizonturile, iar viitorul se arãta sumbru si amenintãtor. În calea noastrã se deschideau doar nenorociri si dezastre. Poate nu am avut curajul sã mã aventurez în necunoscut sau nu am avut destulã putere sã mã desprind de tot ce iubeam si de tot ce eram legat cu mii de fire nevãzute si am rãmas sã înfrunt noul val de urã si tiranie ce se rostogolea monstruos peste noi. Poate asa a vrut Dumnezeu: sã rãmânã cineva si sã lupte cu puterile întunericului si sã poarte crucea grea a calvarului, ce i-a fost sortitã acestui neam.

=

Generalul Piky Vasiliu a fost printre cei patru condamnati la moarte în procesul maresalului Antonescu. Nu stiu dacã acesti oameni, în fata plutonului de executie, au trãit mãcar o clipã sau au simtit povara lacrimilor mamelor noastre, nesfârsitele suferinte ce le-au provocat, tineretea si vietile noastre distruse. (publicat in revista “Permanente”)