gral (r) prof. univ. dr. Nicolae Ciobanu

SFÂRŞITUL SECOLULUI XIX şi începutul celui următor găseşte Europa dominată, practic, de patru mari imperii: Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Rusiei ţariste, Imperiul otoman şi Imperiul german, alături de care existau o serie de state, unele cu tendinţe hegemonice dar şi numeroase popoare asuprite şi care-şi doreau o existenţă de sine stătătoare, ieşind de sub dominaţia marilor imperii. Pacea bătrânului continent era din ce în ce mai fragilă, lupta pentru eliberare naţională şi socială fiind pe punctul de a izbucni în orice colţ al Europei.

Asistăm acum la o serie de reaşezări în ierarhia puterilor continentale. Astfel, Germania se situează în prim plan, prin unificarea statelor germane reuşeşte să „răstoarne“ Austria, luându-i locul, după bătălia de la Sadova (Königgrätz), din 3 iulie 1866, când armata austriacă a fost înfrântă.

Pierzând poziţiile de mare putere europeană, cercurile politico-militare imperiale se „reorientează“ spre încheierea, fie şi în condiţii mai puţin avantajoase pentru ele, a pactului dualist cu Ungaria – la 17 februarie 1867 – când s-au pus bazele monarhiei dualiste Austro-Ungare, împăratul Franz Joseph I al Austriei se încoronează, la 8 iunie 1867, ca rege al Ungariei.

A urmat apoi, la puţină vreme de la constituirea Imperiului Austro-Ungar – o adevărată închisoare a popoarelor – încheierea unei alianţe între cele două puteri centrale (Germania şi Austro-Ungaria), consfinţită prin Tratatul din 1879, de la Viena, îndreptat împotriva Franţei şi Rusiei. Prin respectivul tratat, secret, sub aspectul geopolitic, asistăm la noi orientări în ceea ce priveşte alianţele politice şi militare, situaţia fiind şi mai complexă prin faptul că, în perioada iulie – octombrie, acelaşi an, Austro-Ungaria a ocupat Bosnia şi Herţegovina, acţiune care s-a bucurat de consimţă¬mântul Rusiei (în schimb Imperiul Austro-Ungar „promite neutralitatea sa în cazul unui război ruso-otoman“). Totodată Imperiul otoman prin Convenţia din 21 aprilie 1879, încheiată cu Imperiul Austro-Ungar, la Constantinopol, recunoaşte ocuparea Bosniei şi Herţegovinei.

În scurt timp, Italia care urmărea propriile interese în zona Balcanilor, a aderat la Tratatul germano-austro-ungar la data de 20 mai 1882. S-a constituit astfel „Tripla Alianţă“, îndreptată contra Franţei şi Rusiei.

În ceea ce priveşte România, din motive legitime de securitate şi pentru menţinerea independenţei statale, recent cucerite, va adera la această alianţă nefirească la 30 octombrie 1883, zi în care la alianţă aderă şi Imperiul Federal German.

Un alt spaţiu geopolitic, puternic frământat era zona Balcanilor. Aici se confruntau interesele Austro-Ungariei şi Rusiei. Dar tot în zonă se intersectează în momentul respectiv şi interesele Franţei, opuse însă celor ale Imperiului Austro-Ungar. În curând, în primele decenii ale secolului XX, rezolvarea problemelor de natură geopolitică se va face prin forţa armatelor.

Zona Balcanilor,„butoiul cu pulbere al Europei“, a constituit în ultimele decenii ale secolului al XIX, o zonă de confruntare cu modificări geopolitice importante. Astfel, războiul ruso-român, contra Imperiului otoman din anii 1877-1878, a modificat harta europeană în Peninsula Balcanică.

Asistăm astfel la promulgarea unei noi Constituţii de către Imperiul Otoman, la 11/23 decembrie 1876, în care România (ca şi Serbia şi Egiptul) era desemnată „provincie privilegiată a Imperiului otoman“. Era astfel încălcată autonomia statului român, recunoscută prin tratatele internaţionale aflate atunci în vigoare. Factorii de decizie politico-militară ai statului român se conving încă odată că „Imperiul otoman nu poate, dar nici nu vrea să acorde independenţa deplină a statului român“ şi deci singura cale pentru obţinerea acesteia este calea armelor.

A urmat războiul declanşat de Rusia împotriva Imperiului otoman cu implicarea României, de la început, acţiune neacceptată de Rusia, care însă pe parcursul războiului s-a văzut nevoită a cere degrabă ajutor militar.

Încheierea războiului a adus modificări importante în structura geopolitică a Peninsulei Balcanice.

Astfel, Rusia ajunge din nou la gurile Dunării prin încorporarea sudului Basarabiei (judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad), ieşirea prin Marea Neagră la apele Mediteranei şi de aici la oceanul planetar – era ca şi asigurată.

Dobrogea, în întregime (inclusiv Delta Dunării) şi Insula Şerpilor au revenit, cum era şi firesc, la patria mamă, România, act de importanţă geopolitică deosebită, România devenind stat maritim cu o ieşire la litoralul Mării Negre, cu o dezvoltare de peste 240 km. De asemenea, Bulgaria obţine la 3 martie 1878, autonomia, ca apoi după 3 decenii, la 5 octombrie 1908 să devină stat independent; Serbia şi Muntenegru (care declaraseră război Turciei la 30 iunie 1876), se proclamă independente (3 martie 1878), iar Bosnia şi Herţegovina devin state autonome. Mult mai târziu (1912, la 28 noiembrie) şi Albania şi-a proclamat independenţa.

O amplă zonă, în fierbere, era cea Central Europeană, unde rezolvarea unor probleme de natură teritorială, în dispută, între două mari puteri europene, Germania şi Franţa, erau la ordinea zilei.

Războiul franco-prusian (19 iulie 1870 – 26 februarie 1871), soldat cu capitularea împăratului Napoleon al III-lea (în urma Bătăliei de la Sedan, 1 – 2 septembrie 1870), dar şi cu pierderi teritoriale însem¬nate pentru Franţa (provinciile Alsacia şi Lorena, anexate la data de 10 mai 1871 de către Germania). A urmat apoi proclamarea Imperiului federal German (18 ianuarie 1871) sub împăratul Wilhelm I. Rămasă cvasiizolată în Europa (inamicul său Germania, Austro-Ungaria, Italia, Imperiul otoman dar şi alte state europene importante „polarizau“ în jurul Germaniei victorioasă în război), Franţa s-a aliat în scurt timp, 1893, cu Rusia, iar în anul 1904 cu Marea Britanie. Având unele interese comune, în noul context geopolitic din Balcani, Rusia a încheiat alianţă cu Marea Britanie în anul 1907. Astfel a luat naştere Tripla Înţelegere sau Antanta.

Constituirea celor două grupări beligerante (Tripla Alianţă sau Antanta şi Tripla Înţelegere – Puterile Centrale), a generat însă o serie de contradicţii chiar între statele membre ale celor două alianţe, dar şi între ele şi alte state europene rămase, iniţial, în afara celor două blocuri, cât şi cu alte state de pe mapamond.

Astfel odată cu izbucnirea războiului Anglo-Bur (11 octombrie 1899 – 31 mai 1902) Marea Britanie intră în contradicţie cu Olanda de la care a „sfeterisit“ coloniile din sudul Africii. Au apărut contradicţii între două mari puteri geopolitic, aşezate pe două continente, războiul Ruso-Japonez (9 februarie 1904 – 10 august 1905) ce a reţinut atenţia prin aprinderea unui focar în Extremul Orient. Să nu uităm anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, la 6 octombrie 1908, care a marcat începutul unei grave crize politice europene („Criza bosniacă“). Actul agresiv al Imperiului Austro-Ungar a rămas fără ripostă armată din partea celor două mici state balcanice, dar el a însemnat amorsarea „fitilului“ la butoiul cu pulbere care va aprinde vâlvătaia primului război mondial şase ani mai târziu

Seria disputelor teritoriale continuă prin războiul dintre Italia şi Etiopia din anii 1895 – 1896, la sfârşitul căruia Italia prin Tratatul de Pace din 26 octombrie 1895, este nevoită să recunoască independenţa Etiopiei. Şi tot probleme de natură geopolitică determină rezolvarea prin forţa armată a diferendelor italo-otomane declanşând războiul dintre cele două puteri (29 septembrie 1911 – 18 octombrie 1912) în urma căruia Italia învingătoare obţine noi teritorii: Tripolitenia, Cirenaica şi Insulele Dodecanez.

Toate aceste frământări, deseori, confruntări armate de mai mică sau mai mare amploare, pregăteau mare furtună care va cuprinde întregul mapamond în vâltoarea sa.

Urmări deosebit de grave sub aspect geopolitic dar şi geostrategic asupra situaţiei internaţionale a avut criza balcanică din anii 1912, 1913, care a determinat imixiunea marilor puteri europene, amestec, care a dus la declanşarea primului război balcanic (18 octombrie 1912 – 30 mai 1913), dintre „Alianţa Balcanică“ (Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru) şi Imperiul otoman, războiul a permis Bulgariei să-şi extindă teritoriul prin „unirea Traciei răsăritene cu Bulgaria“.

Extinderea teritoriului Bulgariei şi implicit întărirea vecinului de sud, au fost percepute de către factorii de decizie politico-militară din România, ca o ameninţare pentru securitatea frontierei dintre cele două state, mai ales, dacă, ţinem seama că delimitarea frontierei în Dobrogea de Sud în urma războiului din anii 1877 – 1878 s-a făcut ignorându-se cerinţele României.

Drept compensaţie pentru anexiunile făcute de către Bulgaria în urma războiului din anul 1912, guvernul român a cerut rectificarea frontierei dobrogene. După îndelungate şi anevoioase negocieri la care au luat parte şi marile puteri europene, concesia maximă acceptată de Bulgaria a fost cedarea, către România a Silistrei cu o zonă de 3 km în jurul ei.

În aceste condiţii, incitată şi sprijinită de Austro-Ungaria, Bulgaria şi-a atacat foştii aliaţi din primul Război Balcanic, împreună cu care obţinuse un succes de răsunet împotriva Imperiului otoman. Intervenţia diplomatică a Rusiei şi, mai ales, cea militară a României, au determinat capitularea Bulgariei în cel de-al Doilea Război Balcanic (29 iunie – 10 august 1913) şi încheierea Tratatului de Pace de la Bucureşti (17 iulie – 10 august 1913) între România, Serbia, Muntenegru, Grecia, pe de o parte şi Bulgaria pe de alta.

Solicitând compensaţii de război România a obţinut mutarea graniţei dintre statul român şi cel bulgar pe aliniamentul care „va porni de la Dunăre din sus de Turtucaia, ca să ajungă la Marea Neagră la miazăzi de Ekrene… E hotărât înţeles că Bulgaria va dărâma, cel mai târziu într-un răstimp de doi ani, lucrările fortificaţiilor existente şi nu va construi altele la Rusciuk, la Sulina, în părţile intermediare şi într-o zonă de 20 km împrejurul Balcicului. Aşadar, sub aspect geopolitic, teritoriul mai multor state cunoştea modificări, unele destul de importante.

Pacea de la Bucureşti a stârnit un adevărat val de mânie în rândul autorităţilor de la Viena şi Budapesta, mergând până chiar la declanşarea unui conflict general în Balcani considerând acest lucru în avantajul său. S-a opus însă Germania care cunoştea faptul că Monarhia Austro-Ungaria urmărea scopuri expansioniste în zona Balcanilor.

În acest context geopolitic România primului deceniu al Secolului XX, nu mai putea rămâne în cadrul Triplei Alianţe (Puterile Centrale) deoarece lucrurile erau deosebit de clare în ceea ce priveşte interesele României şi aliaţii ei nefireşti. Dualismul Austro-Ungar, prin încorporarea Transilvaniei la Ungaria care printr-o serie de legi ca „Legea naţionalităţilor“ (Legea XLIV) adoptată în 1868 care stabilea „existenţa în Ungaria a unei singure naţiuni – cea ungară – una şi indivizibilă, cu o singură limbă oficială – maghiară“, viza de fapt, desnaţionalizarea celorlalte naţiuni conlocuitoare, între care românii reprezentau, în Transilvania majoritatea covârşitoare, în raport cu celelalte naţiuni. În ceea ce priveşte învăţământul, limba maghiară era predată în toate şcolile.

O situaţie grea aveau şi românii din Bucovina „Ţara Fagilor“, anexată de către Imperiul habsburgic în anul 1775, care, a fost inclusă ca cel de al 19-lea cerc al Galiţiei, aici însă procesul desnaţionalizării românilor a fost practicat „mai prudent, mai diplomatic“, evitându-se măsurile brutale.

În ceea ce priveşte Basarabia, anexată samavolnic de Rusia în anul 1812, procesul de rusificare a cunoscut o escaladă continuă, prioritate fiind măsurile de rusificare prin promisiuni amăgitoare făcute marii boierimi şi deportări masive ale indigenilor înlocuiţi cu populaţie rusească.

Interesaţi în unirea, într-un singur stat a provinciilor româneşti, factorii de decizie politico-militară din România, au adoptat, la izbucnirea Primului Război Mondial, o atitudine de expectativă.

Izbucnirea Primului Război Mondial la 15/18 iulie 1914 odată cu declaraţia de război a Austro-Ungariei, Serbiei, a găsit România într-o stare geopolitică ambiguă. Pe de o parte, aliată cu Puterile Centrale (Austro-Ungaria, Germania şi, din 1888, Italia), dar cu cvasitotalitatea populaţiei ostile Austro-Ungariei – asupritoarea câtorva milioane de români. În acelaşi timp Pacea de la Bucureşti din 1913, consacrase România cu una din puterile mijlocii, pe plan european cu mare pondere în Europa de Sud-Est. Totodată însă adâncise „răceala“ dintre România şi Dualismul Austro-Ungar mai ales, dacă avem în vedere, că tratativele pentru încheierea păcii (din 1913) se desfăşoară, pentru prima dată, fără marile puteri europene, într-o problemă, în care Imperiul Austro-Ungar considera că are de apărat „propriile poziţii“ în ceea ce priveşte problema Balcanilor.

Anul 1916, anul intrării României în războiul mondial, sub aspect geopolitic şi strategic, se prezenta diferit faţă de situaţia din urmă cu doi ani când a fost declanşat Primul Război Mondial. Mai întâi, în tăvălugul războiului au fost angrenate, pe de o parte sau alta a celor două grupuri beligerante, noi state, practic de pe întreaga planetă. Aşa spre exemplu, s-au alăturat Puterilor Centrale Turcia, Bulgaria ş.a., în timp ce alături de Antanta au venit, Japonia, Italia, România, Grecia, Brazilia etc. Treptat în orbita acestei mari conflagraţii au fost atrase 28 de state (de pe întregul glob) cu o populaţie de peste 1.500.000.000 de locuitori.

Acum, în 1916, sub presiunea celor două grupări beligerante, România după anevoioase şi îndelungate tratative a încheiat la 4/7 august 1916, Tratatul de alianţă cu Antanta şi cele două convenţii, politică şi militară. Referindu-se la intrarea României în război Ion I.C. Brătianu declara „Noi nu am intrat în război ca nişte solicitatori nepoftiţi. Noi am intrat în război ca nişte aliaţi doriţi şi ceruţi“.

Hotărârea privind angajarea României în război, alături de ţările Antantei, pentru eliberarea teritoriilor româneşti aflate sub dominaţie străină a avut un puternic ecou în întreaga ţară. „Noi n-am intrat în haosul acestui măcel – declara scriitorul Barbu Ştefănescu Delavrancea – pentru cuceri, ci pentru dezrobiri. Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fraţii noştri din Ardeal, din Banat şi din Bucovina“.

(va urma)