Adrian Popovici [alte articole din rubrica Historia Universalis]

“Daca toata bogatia unui om se afla in mintea sa, nimeni nu va putea sa i-o fure”-Benjamin Franklin

“Daca vrei sa faci bogat pe cineva, nu-i spori averea, ci ia-i din dorinta”-Epicur

“Este bogat acela care castiga mai mult decat consuma, este sarac acela ale carui cheltuieli ii depasesc venitul”-Jean de la Bruyere

In care se vede cum urmasii lui Wilhelm isi vor aduce mereu aminte de originile lor franceze

Inainte de a ne continua periplul nostru istoric imaginar la fata locului, folosind ultimele tehnologii importate in scris de pe History Channel, am sa va dau o definitie care poate fi aplicata cu succes pentru mai multe areale lingvistice si civilizationale. Este vorba de o linie imaginara a unui ceh pe nume Konstantin Jirecek care a folosit-o prima data cu cativa ani inainte de izbucnirea Marelui Razboi, in 1911, intr-o istorie a popoarelor slave. Ce este aceasta? Linia Jireček este o linie imaginară prin Balcani, despărţind zonele de influenţă ale limbilor latină (în nord) şi greacă (în sud). Porneşte din apropiere de oraşul Laçi din Albania de astăzi către

Serdica (astăzi Sofia, în Bulgaria) şi apoi urmează Munţii Balcani către Marea Neagră.
Amplasarea liniei se bazează pe descoperirile arheologice: majoritatea inscripţiilor descoperite la nord de linie erau scrise în latină, iar majoritatea inscripţiilor din sud erau în greacă.

Această linie este importantă pentru stabilirea locului unde s-au format popoarele român şi aromân, (vezi Originea românilor), deoarece este considerat improbabil ca un popor latin să se fi format la sud de ea.

Pornind de la linia Jirecek, am s-o import, tot pentru aceleasi realitati, in Anglia. East England sau Estanglia a constituit o parte a Imperiului lui Kanut cel Mare, acolo unde vom intalni de fapt foarte multe toponime de sorginte daneza. Ma refer la acele localitati si sate cu terminatia “by”, ca de pilda Doresby, Crossby si altele.

Unde vreau sa ajung de fapt? As putea delimita lingvistic trei areale britanice, dupa cucerirea normanda, unul danez, unul saxon si altul francez. Dar daca stapanirea daneza a lasat urme toponimice, cucerirea normanda schimba si fata Britaniei. Wilhelm aduce monarhia continentala in Anglia, regele este in varful ierarhiei, nu mica sau marea nobilime engleza, el decide si hotaraste soarta supusilor sai. Wilhelm mosteneste o minte limpede si constructiva de la vikingi. Unele legi data sub domnia sa au dainuit pana azi. Este vorba de legea padurilor regale. Wilhelm a vrut sa se simta liber in Anglia intocmai ca pe domeniile sale din Normandia. Aproape de capitala sa Winchester a plantat Padurea Noua distrugand campii fertile, biserici si ruinand mii de locuitori, facand sa scada popularitatea sa printre supusi, pe care urmasii sai o vor adanci. Acolo regele vana in voie iepuri, cerbi, caprioare si porci mistreti. Tot din Franta, spre distractia regelui si a supusilor, sub urmasii Cuceritorului, sunt importate turnirele care incantau inimile domnitelor si ale curtezanelor.

Ce au facut urmasii Cuceritorului? O intrebare destul de delicata, pe care trebuie sa o completez cu alta: s-au transformat peste noapte in englezi sau au ramas pe mai departe buni francezi? Cat timp a domnit in Anglia, adica 21 de ani, Wilhelm nu a uitat de Franta, ducandu-se din cand in cand in Normandia spre a reglementa prin forta armelor incalcarile feudale ale regelui Frantei, o mica scanteie care va aprinde in cele din urma Razboiul Celor 100 de Ani. In cursul unei asemenea campanii militare, dupa recucerirea cetatii Mantes, in Normandia, marele Duce fu ranit mortal, cazand de pe cal. Nu a iubit pe nimeni, in afara de sotia sa Matilda si prea putin pe ministrul sau cleric Lanfranc, lasand in urma trei fii, pe Wilhelm Rufus sau cel Rosu, caruia i-a lasat mostenire coroana Angliei, decizie care se va dovedi o alegere foarte nepotrivita pentru o monarhie in schimbare, dar traditionalista in felul ei, lui Robert, fiului sau cel mare, i-a lasat cu regret opulenta provincie parinteasca si ereditara Normandia, iar celui de-al treilea fiu, Henric, nu i-a lasat decat o zestre simbolica de 5.000 de marci din argint. Wilhelm Cuceritorul, impropriu denumit de unii istorici ca fiind primul rege al Angliei, a fost inmormantat la Caen, in Normandia, cu o asistenta putin numeroasa, caci corpul sau umflat a facut sa plesneasca sicriul, incat, spune patetic cronicarul:

“…acel ce in viata fusese acoperit de aur si pietre pretioase, nu mai era acum decat putreziciune”

Si a urmat Rufus Wilhelm sau Wilhelm al II-lea (1087-1100). A avut timp sa se debaraseze de obiceiurile curtii normande si sa dea un alt contur Angliei adoptive. Nu era deloc religios, dar se folosea de Biserica. Despre calugarii saxoni avea o cu totul alta parere:

“Cum, n-au ei sicriile acelea de aur si argint pline de oseminte de cadavre?”

Petrecea in lux si desfrau. Fagaduise la incoronarea de la Westminster Abbey sa respecte cu sfintenie legile regatului sau dar spunea el: “Cine poate sa tina tot ceea ce promite?”. In scurta vreme va starni rebeliunea baronilor, incurajata fara doar si poate de fratele sau Robert duce de Normandia. Se gandi, ca si urmasii sai sa repuna stapanire pe Normandia prin cucerire, dar a uitat ca supusii sai sunt de fapt si vasalii ducelui Robert, dar cand fratele sau porni in prima Cruciata il imprumuta cu bani si lua pe gaj sau datorie Normandia. Dealtfel, Rufus nu a mers niciodata in Cruciata si nici supusii sai nu s-au aratat entuziasmati de elanul continental al “recuceririi” al Tarii Sfinte ceea ce a creat inca de pe atunci premisele unei rupturi cu Roma.In timp ce seniorii normanzi, aventurosi sau evlaviosi, dupa caz, isi luara crucea spre Rasarit, poporul saxon continua sa-si cultive ogoarele.

Fire prea putin evlavioasa, Wilhelm al II-lea a intrat in conflict cu Biserica, cand l-a numit pe scaunul arhiepiscopal de la Canterbury pe un anume Ranulf Flambard, un consilier intim, care nu era deloc facut pentru a conduce Biserica Anglicana, ceea ce a starnit nemultumiri in popor. La moartea arhiepiscopului, poporul si clerul englez l-au propus pe Sfantul Anselm, facut mai mult pentru viata cereasca, decat pentru cea pamanteasca. Smerit, el refuza tronul arhieresc din Canterbury si doar boala regelui, corelata cu presiunea populara l-au determinat sa accepte coroana pastoratiei. Cum a sfarsit regele nostru? In Padurea cea Noua, plecand la vanatoare, o sageata il lovi drept in inima. Dar de unde venea ea? A fost un accident sau o crima? Aici trebuie sa apelam la specialistii din Scotland Yard, iar noi sa ne continuam periplul in timp. Aflat si el la acea vanatoare fatidica, Henric s-a grabit sa ocupe tronul englez ramas vacant, pentru a nu-i da acest drept lui Robert. El s-a incoronat in graba fiind uns ca rege de catre episcopul Londrei in locul celui de Canterbury, cum ar fi fost normal.

In imaginea alaturata il vedem pe regele Henric I promitand ceva: sa respecte legile lui Eduard Confesorul si Biserica Anglicana, dand si o carta in acest sens spre a-si atrage simpatia poporului. Acest suveran, avea un avantaj prin faptul ca era intelept, jurist si bun carmuitor. Prin casatorie lua o printesa de sange regal englez, pe Edith, fiica regelui scotian Malcolm si descendenta directa a lui Athelred. Casatoria va starni ironia nobilimii normande de tara. Dupa victoria sa impotriva baronilor rasculati, domnia lui Henric I a fost destul de linistita, ceea ce i-a permis sa-si organizeze regatul in pace. Parca nicicand pacea regelui nu a fost atat de senina si nici situatia dinastiei atat de puternica, cand, deoadata un accident imprevizibil rasturna edificiul. Ce s-a intamplat de fapt? Va aduceti aminte de capriciile Canalului Manecii? Fiul sau iubit si mostenitorul tronului William, intorcandu-se din Normandia cu un grup de prieteni, la bordul Corabiei Albe, aceasta s-a scufundat datorita manevrei nefericite si gresite a pilotului, toti membrii murind in tragedie. Accidentul l-a facut pe Henric I sa lesine de durere si, cum il ura de moarte, pe fiul lui Robert, Wilhelm de Normandia, nepotul sau, a decis, ca o solutie finala, ca mostenitoarea tronului englez sa fie desemnata, in 1126, fiica sa Matilda, vaduva lui Henric al V-lea, imparatul german. Cum una dintre posesiunile regelui Angliei era si provincia continentala Normandia, care trebuia aparata de pretentiile regelui Frantei, Henric I, ca un bun gospodar ce era a decis s-o marite pe Matilda cu Geoffroy de Anjou, vecinul cel mai puternic al ducatului, punand astfel bazele, cum vom vedea in episodul urmator dinastiei Plantagenetilor, o dinastie pur sange franceza la tronul Angliei, desi casatoria cu un strain nu a fost pe placul englezilor. Dar tocmai aceasta casatorie va deschide calea Razboiului Celor 100 de Ani. Cei trei regi normanzi, Cuceritorul, Roscovanul si Henric I si-au slujit bine patria lor lor adoptiva, facand sa domneasca in tara ordinea si au mentinut un echilibru acceptabil intre drepturile Bisericii Anglicane si ale suveranului, organizasera finantele publice si reformand justitia. Iata cum l-a caracterizat cronicarul pe ultimul suveran normand:

“Era un om viteaz acest rege si bagase mare spaima in oameni. Pe vremea sa nimeni nu cuteza a savarsi vreo nedreptate. El a instapanit pacea atat pentru oameni cat si pentru animale; puteai calatori prin regatul sau, incarcat de oricat aur sau argint, si nimanui nu i-ar fi trecut prin gand sa te intampine altminterea decat cu cuvinte binevoitoare.”

Ce au facut urmasii sai si cat de mult si-au respectat angajamentele dinastice vom vedea in episodul urmator.

(Va urma)