Adrian Popovici [alte articole din rubrica Historia Universalis]

“Omul este prin firea sa un animal politic..” - Aristotel

“Atitudinea unei societati fata de deficient este un criteriu de civilizatie” - R. Zazzo

“Impotriva reprosurilor, nu poate fi gasita alta aparare decat obscuritatea..” -Joseph Addison

Originile Razboiului celor 100 de ani

Azi imi voi lua studentii in timp si ma voi intoarce la Razboiul celor 100 de ani (1337-1453) care a opus Franta si Anglia, doua rivale de pe batranul continent, pana in preajma Marelui Razboi (1914-1918), cand, cele doua tari si-au dat mana impotriva Germaniei, un vechi aliat al Angliei, dupa cum vom vedea pe parcursul disertatiei noastre. Trei locatii turistice vor constitui punctul nostru de plecare: opulenta provincie franceza Normandie, cu frumoasa capitala Rouen, campul de lupta de la Hastings (1066), un moment de cotitura pentru istoria ulterioara a Angliei si strategica provincie franceza Picardie lasata ca o cheie a Frantei, cu maretul si impunatorul castel baronial Coucy, spre a pazi monarhia franceza sau ca un adversar al ei dupa cum se intreba la un moment dat autoarea britanica Barbara W. Tuchman?

Prima noastra escala va fi la Rouen, capitala provinciei Normandie, o regiune istorica binecunoscuta, situata in nordul Frantei, creata nu de franci, ci de normanzi sau oamenii Nordului.

Dar ce legatura poate fi intre cucerirea normanda si Razboiul celor 100 de ani? Urmasii vikingilor care s-au stabilit in tinuturile france din nord au ajuns sa fie asimilati de populatia locala, devenind ei insisi francezi, dar pastrandu-si multe obiceiuri stravechi, chiar pana azi. Normanzii au cucerit Anglia, de unde stramosii lor au fost izgoniti de anglo-saxoni. Era momentul ca roata Istoriei sa se intoarca. Sub presiunea exercitată de anglo-saxoni aşa-numita “Mare Oştire” a normanzilor debarcă în anul 878 pe continent şi devastă timp de 13 ani ţinuturile de nord ale francilor, silindu-l pe Carol al III-lea cel Gras, regele Franciei Occidentale, să plătească tributuri. După numeroase conflicte cu francii, normanzii se aşezară în ţinutul actual al Normandiei. Căpetenia lor Rollo (Gånge Rolf), probabil un nobil viking originar din Norvegia, încheie cu Carol al III-lea cel Simplu, regele Franţei, în 911 la St.-Clair-sur-Epte un acord verbal. Trecând la creştinism, el primi ca feudă teritoriul din jurul Rouen-ului şi de la gurile Senei, deci zona actualei Normanzii de Sus. Supuşii lui Rollo se convertiră de asemenea la creştinism, colonizară Normandia care era pe atunci în mare parte devastată şi lipsită de structuri feudale şi ecleziastice, apărând-o astfel de invaziile altor grupuri de vikingi. Populaţia adoptă cu timpul limba franceză. Normanzii franci au creat un ducat prosper si un centru religios impunator, abatia de la Fecamp, pe care ducii de Normandia o vor inzestra cu multe bunuri funciare. Regii francezi cautau intotdeauna simpatia ducilor de Normandia, caci provincia lor era cheia de nord a Franciei si apoi normanzii si-au pastrat spiritul aventurier care putea rasturna oricand situatia in detrimentul Capetienilor si urmasilor acestora.

Desi din aceeasi semintie de cuceritori ai Estangliei (East England), urmasii lui Rollo sau Rollon au evoluat atat de diferit, incat chiar danezii ii numeau pe normanzii din Franta, care au denominat provincia, francezi. De pe la sfarsitul veacului al X-lea, normanzii de la Rouen nu mai vorbeau deloc limba danica, astfel incat mostenitorul coroanei ducale era scolit la Bayeux pentru a invata in limba stramosilor sai.

Contopirea minunata dintre ordinea romana si energia normanda, l-au determinat pe un cronicar al vremii sa scrie, vadit impresionat:

“O Franta, erai zdrobita, zaceai la pamant…Iata venind spre tine, din Danemarca, o semintie noua…Se incheie o alianta, pace intre ea si tine. Semintia aceasta va inalta pana la ceruri numele si imperiul tau.”

O calatorie in timp peste Canal

Aceasta “profetie” avea sa se adevereasca curand, cand, pe tronul Normandiei se urca bastardul Wilhelm, fiul ducelui Robert I (1028-1035), supranumit Magnificul, si al fiicei unui tabacar din Falaise, Arleta. Ispitele si incercarile baronilor nu l-au descurajat pe tanarul mostenitor ducal nelegitim, acesta iesind biruitor si marindu-si apoi posesiunile teritoriale prin cucerirea tinutului Maine si alipirea lui la Normandia. Sub conducerea sa, tanara provincie franceza deveni pasnica si infloritoare, iar supusii sai, prosperi. Wilhelm incalca apoi cutumele Evului Mediu, atunci cand se casatori cu Mathilde, fiica contelui Baldouin de Flandra, deoarece cei doi nu aveau dreptul acesta, datorita unei oarecare inrudiri. Pentru a fi iertat de Papa, Wilhelm va construi cele doua frumoase abatii din Caen: l’Abbaye-aux-Hommes si l’Abbaye-aux-Dammes. Moderatorul iertarii dintre duce si Papa a fost Lanfranc, staretul din Bec, devotat supus al Bisericii. El i-a deschis la Roma o cale glorioasa stapanului sau, imprietenindu-se personal cu Hildebrand, calugar pe atunci, viitorul Papa Grigore al VII-lea. Wilhelm visa sa fie rege al Angliei, in timp ce Hildebrand dorea sa ajunga judecatorul tuturor principilor Crestinatatii. Cei doi se completau reciproc in ambitii. Dar unde ii vor duce destinele vietii? Mai intai, ce pretentii ar fi avut un duce al Normandiei la tronul Angliei? O revansa asupra anglo-saxonilor care, candva i-au indepartat pe vikingi din Anglia? Inclin sa cred o versiune autentica, reala. Departe de mine gandul sa sustin o parte sau alta, de aceea va invit sa luam celebrul Eurostar si sa trecem dincolo de Marea Manecii pe sub Canal.

Cu peste 345 de km/h, aceasta bijuterie tehnologica de hotar intre milenii ne va lasa in Gara Waterloo din Londra, un alt nume cu rezonanta istorica. Distantele teritoriale aveau in Evul Mediu un corespondent in relatiile dinastice. Pretentiile ducelui Wilhelm la tronul Angliei erau nule. In secolul al IX-lea, coroana engleza era electiva si numai Witan-ul, un fel de Perlament, o putea atribui suveranului. Eduard Confesorul (1042-1066), supranumit astfel dupa piosenia sa demna de invidiat in epoca, promite coroana celor care ar fi pretins-o, netinand seama de Witan. Este un argument bun pentru ducele Wilhelm sa-si puna norocul la incercare si, de ce n-ar face-o, avand langa sine un foarte bun diplomat, in persoana lui Lanfranc. Singurul concurent periculos la tronul englez se intrezarea a fi Harold, fiul lui Godwin si cumnatul lui Eduard…Destinul ii va intinde o cursa nefericitului Harold, pe coasta normanda, unde, in urma unui naufragiu, cazu prizonier la Ponthieu, chiar in mana comitelui. Wilhelm il elibera si-l aduse la Rouen. Avea in mana o carte mare pe care o putea juca in favoarea sa. Ducele Wilhelm ii fagadui lui Harold ca este complet liber dar, in schimb, ii cerea sa-i presteze omagiu ca “om al sau” sau, dupa incurcatele uzante ale vremii, sa-i devina vasal. Ceremonialul depunerii unui juramant era destul de complicat, cu multe proceduri, una dintre acestea fiind actul de credinta fata de suveran. Sa vedem cat de delicat suna un juramant similar, de investitura a unui cavaler, pentru a ne forma o idee:

“Curand, Arnoul doreste sa intre in randurile cavalerilor. In ziua de Rusalii, tatal sau aduna pe membrii familiei si pe cunoscuti. La castel, in prezenta lor, ii da fiului sau o lovitura pe ceafa, acolada. Apoi il pune sa faca fagaduintele si juramintele ce se obisnuiesc…Toti sarbatoresc evenimentul, petrecand cu vinuri si mancaruri alese.-Lambert d’Ardres, Cronica contilor de Guines”


Relaţia de vasalitate era mult mai complicată, diferenţiindu-se foarte mult de la o societate la alta, dar şi în aceeaşi societate de-a lungul secolelor. În principiu, orice nobil (cu excepţia regelui) era în acelaşi timp şi senior şi vasal sau numai vasal. In timpul ceremoniei, Harold a trebuit sa depuna un juramant, despre care nu stim cu precizie ce anume se angaja. Sunt doua versiuni, fie ca a jurat s-o ia de sotie pe fiica ducelui normand, fie ca a sustinut drepturile lui Wilhelm la tronul Angliei. Oricum a fagaduit ceva sub juramant, care mai apoi se va intoarce impotriva lui. Cronicarul pretinde ca sub masa juramantului, normanzii ar fi ascuns doua racle cu moastele unor sfinti. Siretenia lui Wilhelm si-a spus cuvantul decisiv. Cartile au fost facute si, drumul spre Anglia era teoretic deschis.

Alegerea lui Wilhelm ca rege al Angliei nu depindea de Harold, ci de Witan. La moartea lui Eduard Confesorul, Parlamentul a decis alegerea unui senior nobil si iubit de supusi, in persoana lui Harold si in detrimentul lui Edgard Atheling, singurul descendent al lui Egbert. La nici douazeci si patru de ore, Harold a fost incoronat in catedrala de la Westminster Abbey (vezi foto), starnind o adevarata furtuna pe continent si o scena abil regizata la Roma. Partea normanda va desfasura o campanie de denigrare abil regizata, pe baza juramantului si in lumina prejudecatilor feudale. Iata textul acuzarii, gandit de Lanfranc si Wilhelm:

“Vasalul sau Harold, violand in acelasi timp legea feudala si un juramant solemn, smulgea o coroana fagaduita de suveranul disparut unui barbat care-descendent oricat de indepartat-era cel putin din vita regala, pe cand Harold nu era decat un uzurpator”

Daca legile internationale dintre state nu se mai respecta deloc astazi, inchipuiti-va ca un juramant in Evul Mediu putea fi incalcat tocmai de partea care pretindea ca le respecta cel mai mult. Harold era in dezavantaj si datorita faptului ca Roma sprijinea partea normanda, dorind sa aplice ideile lui Hildebrand in reformarea bisericii engleze. In perioada de care vorbim, oamenii Bisericii binecuvantau expeditiile razboinice, iar Papa ii dadu dreptate lui Wilhelm si a incurajat pretentiile sale prin trimiterea unui steag de razboi sfintit si un inel care se zice ca avea un fir de par din capul Sfantului Petru. Va vine sa credeti ca oamenii erau credului pe atunci? Imboldul religios al epocii exista, ramanea doar armarea unei expeditii. Avea sa fie un succes sau un esec? Ca sa aflam acest lucru, dupa o noapte de somn la hotel, vom lua trenul spre Hastings, in East Sussex, in timp ce eu imi astern, pe un carnetel, notite de calatorie, pana saptamana cealalta.

(Va urma)