Radu Negrescu-Suţu

Pe 13 ianuarie 1962, se împlineau 25 ani dela moartea eroilor Ion Moţa şi Vasile Marin, cu arma în mâna, în lupta cu Molohul roşu, la Majadahonda, în Spania, nu departe de Madrid.

Ultima oară când am fost să mă reculeg la Majadahonda, la Monumentul jertfei lor supreme, mizeriile erau în toi : la instigările comuniştilor spanioli, camioane cu gunoaie erau vărsate pe parcelă şi monumentul era deja mâzgălit cu graffitti. Fostul ambasador franchist, marchizul Pedro de Prat y Suţu [in foto, in dreapta, alaturi de generalul principe Cantacuzino Grănicerul si Corneliu Zelea Codreanu, în aşteptarea trenului mortuar în fata Gării de Nord din Bucureşti], n’a mai apucat să vadă Monumentul prietenilor săi, decedând cu un an înainte de inaugurare. Însă, pentru comemorarea din 1962, a redactat un articol, care a fost citit cu această ocazie. Îl prezentăm astăzi cititorilor noştri :

ION MOŢA ŞI VASILE MARIN - 25 ANI DELA MOARTE

,,La 13 Ianuarie 1962, se împlinesc douăzeci şi cinci de ani dela moartea glorioasă la Majadahonda a lui Ion Moţa şi Vasile Marin.

Înainte de a vorbi de aceşti iluştri martiri ai idealului creştin şi ai concepţiei de Patrie, trebuie să arunc o privire înapoi în istoria acelui nobil popor român, în mijlocul căruia am trăit mai mult de zece ani din viaţa mea.

Către sfârşitul anului 1933, Preşedintele Consiliului de Miniştri al Regatului României era unul dintre cei mai străluciţi şefi ai Partidului Liberal, Dl Ion Duca, cu care eram legat printr’o cordială prietenie.

Printr’un decret dizolvase “Garda de Fier”, provocând câteva incidente violente între poliţie şi membrii ei, în cursul cărora au căzut victime vreo douăzeci de legionari - denumirea derivând din primul nume al organizaţiei care fusese ,,Legiunea Arhanghelul Mihail’’- şi ale căror cadavre au fost găsite plutind în apele lacurilor şi râurilor care înconjoară Bucureştiul.

Eram în ajunul Crăciunului în pline negocieri pentru încheierea unui important tratat comercial cu România şi în ultimul moment se produsese o dificultate neaşteptată care nu putea fi soluţionată decât prin ordinul categoric al şefului Guvernului.

M-am dus imediat să vizitez pe Dl. Duca şi acesta amabil a dat ordinele necesare. După aceea am rămas conversând despre diverse chestiuni politice interne şi internaţionale şi l-am întrebat căror raţiuni răspundea decretul de dizolvare a ,,Gărzii de Fier’’, ale cărei idealuri nu mi-au apărut niciodată periculoase pentru siguranţa Statului. Preşedintele mi-a dat dreptate şi mi-a afirmat că dela întemeierea acestei mişcări tinereşti, ale cărui idealuri de cinste, spiritualitate, religiozitate şi patriotism admira, i-a acordat toată simpatia ba chiar în anumite momente sprijinul său material, dar că ,,în ultimul Consiliu de Miniştri Dl. Titulescu a cerut, la exigenţele Franţei, imediata dizolvare a partidului şi dat fiind alianţa noastră cu această ţară n’am avut ce face şi a trebuit să procedăm la această dizolvare, în timp ce în ziua următoare Ministrul nostru de Externe pleca spre Geneva… mă dor mult incidentele provocate şi moartea acestor tineri, căci după cum dumneatale ştii, suntem un popor paşnic şi în viaţa noastră politică rareori a curs sânge”.

Am reamintit Preşedintelui că, pentru a celebra semnarea Tratatului de Comerţ, al cărui ultim obstacul îl înlăturase el, va avea loc la Legaţia Spaniei în ziua de 3 Ianuarie un prânz oficial la care el era oaspete de onoare. Preşedintele mi-a mulţumit pentru invitaţie şi ne-am despărţit felicitându-ne reciproc de Sărbătorile Crăciunului.

În noaptea de 29 Decembrie către orele 10 seara Ion Duca, care fără nicio protecţie poliţistă se dusese cu trenul să lucreze cu Regele, a fost asasinat în gara Sinaia de către un membru al ,,Gărzii de Fier’’.

Din motive care ar fi lung de povestit, soţia mea, Dl. Serrat, secretarul Ambasadei şi cu mine am fost printre primii care am ajuns în modestul apartament în care trăia Preşedintele şi soţia lui. Acolo am rămas aproape toată noaptea ba mai mult, în lipsa unicei servitoare pe care o avea familia Duca şi care ieşise să caute la o farmacie de serviciu medicamente pentru Doamna Duca leşinată, am fost eu cel care am deschis uşa când au sosit membrii guvernului.

Trebuie să adaug că, în casa Preşedintelui Consiliului, în ziua asasinării nu se găseau mai mult de o mie cinci sute de lei, circa 700,00 pst. actuale, şi că prietenii au trebuit să ajute văduva până când Parlamentul i-a fixat o pensie.

Tragica moarte a unui om, a cărei cinste era nepătată, care simpatiza cu mişcarea legionară şi care a trebuit ca şef al guvernului să semneze la presiuni externe dizolvarea ei, au răcit, credeam că pentru totdeauna, admiraţia pe care o merita doctrina curată a Legiunii Arhanghelul Mihail.

Sosi însă 18 Iulie 1936 când cu întregul personal diplomatic, comercial şi consular aflat sub ordinele mele am aderat la glorioasa revoluţie naţională, şi mi-am dat seama de efectul formidabil produs în naţiunea română de gestul nostru. Guvernatorul Băncii Naţionale Române, colonia Sefardită Spaniolă şi prieteni personali printre care pot cita pe Dl. Max Auşnit, au pus la dispoziţia mea sumele necesare pentru menţinerea serviciilor diplomatice şi cele de informaţii militare şi navale pe care a trebuit să le improvizăm, datorită vecinătăţii Uniunii Sovietice, pe toată peninsula balcanică şi în Turcia.

Zilnic voluntarii se prezentau cu sutele la reprezentanţa noastră diplomatică, însă nu dispuneam de mijloacele necesare pentru a-i trimite în Spania. Autorităţile oficiale, inclusiv Direcţiunea Generală a Siguranţei, s’au pus la ordinele mele pentru a colabora cu serviciile noastre împotriva agenţilor roşii şi a contrabandei de război, interpretând astfel sentimentul simpatiei populare.

Presa de asemenea, cu excepţia celei de stânga, a fost în întregime cu Spania naţionalistă. Pamfil Şeicaru dezinteresat a pus în serviciul cauzei noastre pana lui măiastră, ziarul de mare tiraj Curentul şi alte două ziare mai mici, proprietatea lui Stelian Popescu, de asemenea ziarul său Universul, cotidian de tiraj important.

Operaţiunile militare erau urmărite de popor cu un interes extraordinar, în special eroica rezistenţă din Alcazarul din Toledo.

În a doua jumătate a lunii August, din motive de natură politică şi sfătuit de către un înalt demnitar al Curţii Regale, m-am retras din Bucureşti în Bucovina împreună cu familia şi parte din personalul legaţiei, la o moşie situată numai la 50 Km de Nistru, râul frontieră cu Uniunea Sovietică şi în care de obicei petreceam vacanţele.

La două zile după sosirea noastră, am observat că pe un teren din faţa gradinei casei mele se ridicase un fel de cabană, în care se instalaseră o duzină de tineri şi un om mai în vârstă. Câteva nopţi după aceea, trebuind să ies pentru a face o vizită unor prieteni la o moşie vecină, am observat că grădina noastră era înconjurată cu sârmă ghimpată şi păzită în exterior de două sau trei santinele, cabana transformându-se în post de gardă.

Am întrebat pe vecinul meu, Baronul de Flondor, ce însemna asta şi acesta îmi răspunse : ,,Cum ştii, sunt Şeful Provincial al Gărzii de Fier care, cu toate că este dizolvată, trăieşte legal sub numele partidul ,,Totul pentru Ţară’’. Cabana a fost construită în mod spontan de legionarii mei, care voluntar veghează zi şi noapte pentru siguranţa ta şi a familiei tale ; seara pun sârmele ghimpate, iar dimineaţa le ridică pentru a evita astfel, dat fiind apropierea frontierei, un eventual raid sovietic.

O caldă îmbrăţişare Baronului de Flondor şi după aceea şefului echipei, a fost răspunsul meu. Mi-a trebuit mult să-i fac să accepte câteva sticle de vin de Jerez, îşi făceau datoria spuneau ei şi nu meritau niciun fel de recompensă.

Câteva săptămâni după aceea, Alcazarul a fost eliberat şi am primit o scrisoare dela Generalul Principe Cantacuzino, şeful partidului ,,Totul pentru Ţară’’, anunţându-mă că Legiunea a decis să ofere o sabie de onoare gloriosului General Moscardo, sabie al cărui mâner va fi lucrat de meşteri legionari şi cu al cărei tăiş de oţel de Toledo el însuşi luptase în timpul primului război mondial.

Sosi luna Octombrie şi schimbările produse în cabinetul ministerial au făcut să dispară motivele politice care ne-au îndepărtat din Bucureşti şi ne-am întors în Capitală.

M-a vizitat Generalul, comunicându-mi că partidul a cerut şi Căpitanul Codreanu a acceptat, ca sabia de onoare să fie transportată în Spania de o comisie prezidată de el şi completată de Vice-Preşedintele Legiunii şi cumnat cu Codreanu, Ion Moţa, doctor în drept şi distins avocat al Baroului din Bucureşti, de către şeful provincial al Bucureştiului, Vasile Marin, şi cinci legionari aleşi după activitatea fiecăruia în viaţa Ţării : un preot, Sfinţitul Părinte Dumitrescu Borşa, un Diplomat, secretarul de ambasadă Principele Alexandru Cantacuzino (care ca şi unchiul său Generalul, erau rudele mele), un avocat, Bănică Dobre, un inginer, Gheorghe Clime şi un agricultor, de asemenea avocat, Nicolae Totu. După predarea săbiei Generalului Moscardo, doreau să se încadreze şi să lupte în armata spaniolă ca simbol al sentimentelor unanime ale Legiunii şi ale poporului român.

Am comunicat Guvernului nostru toate acestea şi mi s’a răspuns din ordinul Excelenţei Sale Generalisimul Franco că vor fi admişi cu gradul pe care îl aveau în armata româna.

La 6 spre 7 Noiembrie s’a lansat ştirea că forţele naţionaliste au intrat în Madrid. În ziua de 7 Noiembrie avea loc în Bucureşti adunarea Partidului Naţional Creştin (cămăşile albastre), prezidat de marele poet Octavian Goga. Acesta mi-a comunicat că peste 200.000 de cămăraşi albastre vor defila prin faţa Legaţiei Spaniei strigând ,,Trăiască Spania Naţionalistă’’ şi mi-a cerut steaguri spaniole şi prezenţa câtorva dintre colaboratorii mei în tribuna de unde el va primi defilarea. Aceştia au fost Agustin de Foxa şi Luis Beneyto.

Defilarea a durat câteva ore prin faţa rezidenţei mele. Din păcate, la Madrid intrau în lupte în aceeaşi zi brigăzile internaţionale.

Câtva timp şi mai ales pentru organizarea voiajului, am păstrat contact zilnic cu Generalul Cantacuzino şi delegaţia lui. În sfârşit, data plecării sosi pe la mijlocul lui Noiembrie 1936. I-am invitat la o masă frugală, dar frăţească şi înduioşătoare şi ziua următoare au pornit prin Polonia spre Hamburg, iar dela Hamburg cu vaporul spre Lisabona şi după aceea în zona Spaniei Naţionale.

Trebuie să amintesc, de asemenea, gestul altui legionar, Principele Mihail T. Sturdza, în acel moment Ministrul României la Riga, care şi-a dat demisia din post şi a plecat în Spania pentru a se înrola să lupte.

Din păcate, la câteva zile după sosirea la Burgos a suferit o hemoragie care l-a obligat să stea o lună în spitalul provincial din Burgos, fiind respins apoi de către autorităţile militare din cauza sănătăţii şubrede. Sosind la Salamanca şi prezentându-se Excelenţei sale Şeful Statului Generalisimul Franco, Generalul Cantacuzino nu a fost admis ca luptător trecând în vârstă peste 70 ani. Ceilalţi refuzară să intre cu gradele de Căpitan, Locotenent sau Sub-locotenent pe care le aveau în armata română şi s’au înrolat ca simpli soldaţi în Tercio, Batalionul 6, Compania 21 şi au plecat pe front.

Detaliile morţii lui Ion Moţa şi Vasile Marin sunt destul de cunoscute pentru a nu mai lungi această poveste, voi adăuga numai că Alexandru Cantacuzino cu o puşcă mitralieră defectuoasă pe care izbutise s-o facă să funcţioneze, a pus pe fugă tancul rusesc ale cărui grenade omorîseră pe cei doi eroi, faptă pentru care a fost înaintat la gradul de Caporal.

Moartea lui Moţa şi Marin la 13 Ianuarie 1937 a cauzat o adevărată comoţie în toată România, o furtună în care durerea se amesteca cu orgoliul că doi fii iluştri şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi pentru o cauză care dacă în acel moment era a Spaniei, Românii o considerau ca proprie, pentru că instinctul îi făcea să simtă că războiul din Spania era o cruciadă împotriva primului pas făcut de Moscova pentru cucerirea lumii prin comunism, în executarea testamentului lui Lenin care indica prim obiectiv peninsula noastră.

Această comoţie nu era numai sentimentală şi patriotică, dimpotrivă, a provocat o mărire şi a dat o forţă politică de necrezut legionarismului, făcând să tremure vechile partide democratice.

Când sicriele înfăşurate în cele două drapele au sosit la frontiera română, au fost purtate într’un tren special aproape prin tot teritoriul naţional.

În marile oraşe, în sate şi în cătune, trenul era obligat să se oprească din mersul lui triumfal pentru ca sicriele să fie acoperite de flori şi de ramuri de brad.

În fiecare gară clerul psalmodia rugăciunile morţilor, şi când trenul s’a apropiat de Bucureşti, Guvernul tremura şi îi era frică că ,,Garda de Fier’’ ar putea prelua puterea numai cu aceste două coşciuge.

Situaţia reprezentanţilor glorioasei noastre Revoluţii Naţionale era destul de delicată, Regele şi Guvernul ne ajutau în oarecare măsură, dar pe de altă parte atitudinea noastră putea să încline cu o greutate de necrezut balanţa politică în favoarea Legiunii.

Pentru a evita manifestări violente şi eventuale ciocniri cu poliţia, am rugat pe Codreanu şi pe Generalul Cantacuzino ca să nu dea înmormântării caracterul politie pe care îl temea Guvernul şi amândoi mi-au dat cuvântul că ordinea publică nu va fi deranjată, adăugând că poliţia nu este necesară să apară pe străzi, pentru că se vor ocupa de menţinerea ordinei cămăşile verzi.

Probabil pentru a reduce aglomerarea publicului pe străzi, Guvernul a fixat primul parcurs al cortegiului dela Gara de Nord la Biserica Sfântul Ilie Gorgani, la ora două după amiază, oră în care în mod obişnuit populaţia Capitalei lua masa de prânz. Cu toate aceasta, dintr’o populaţie de opt sute şi ceva de mii de locuitori, peste şase sute de mii de persoane acopereau până la refuz trotuarele străzilor pe unde urma să treacă cortegiul, şi care la trecerea camionului, acoperit de brad şi transformat în car mortuar, tras de patruzeci de legionari în formaţie de cruce, acopereau zăpada cu ramuri de brad şi flori.

Imagine din timpul procesiunii funerare

Am prezidat înmormântarea, Corneliu Codreanu, Generalul Cantacuzino şi eu, urmat de colaboratorii mei în uniforme falangiste şi de cei cinci legionari din Tercio, supravieţuitori, printre care apărea uriaşul Nicolae Totu, cu braţul în eşarfă din cauza rănilor primite în luptele dela Las Rozas.

Poliţia s’a retras după cum se convenise şi serviciul de ordine era asigurat de batalioane de ,,Cămăşi Verzi’’, fără a se înregistra nici cel mai mic incident. Liniştea era întreruptă numai de plânsetele femeilor şi când poporul recunoştea grupul de falangişti şi legionari, de strigătul ,,Trăiască Spania’’.

Am observat şi îngăduiţi-mi să dau acest mărunt detaliu personal, că Alexandru Cantacuzino tremura de febră şi frig, sfârşit de oboseala voiajului ; mi-am scos pelerina de uniformă şi i-am pus-o pe spate.

Timp de 48 ore sicriele au rămas depuse pe catafalc în biserica Sfântul Ilie Gorgani, unde garda de onoare compusă din spanioli, români precum şi personalităţi din alte naţiuni, se schimba din oră în oră. Înaintea acestor sicrie a defilat toată populaţia capitalei române şi multă lume sosită din provincie.

După un ultim serviciu funebru, cortegiul a pornit în drum spre Casa Verde, în împrejurimile Bucureştiului, unde era sediul Legiunii.

Din nou am prezidat înmormântarea şi am mers prin zăpadă mai mult de 8 Km ; din nou mulţimea a acoperit până la refuz parcursul, exact ca în ziua sosirii sicrielor. Între delegaţiile mişcărilor politice asemănătoare îmi aduc aminte de Colonelul polonez, mai târziu General şi eroic apărător al Varşoviei, Bor Komarowski.

Trebuia să traversăm cartierul muncitorilor dela Căile Ferate Române, printre ai cărui locuitori erau mulţi socialişti şi comunişti. Toţi erau pe stradă cu capetele descoperite şi niciun strigăt discordant nu a rupt tăcerea procesiunii.

Ajunşi la Casa Verde, după o scurtă slujbă religioasă, Codreanu a pronunţat un scurt discurs de despărţire, preamărind fapta lui Moţa şi Marin.

La rândul meu, am rostit câteva cuvinte evidenţiind eroicul sacrificiu al acestor doi români generoşi căzuţi sub steagul nostru pentru Dumnezeu şi Spania şi am dat strigătele de rigoare la care au răspuns zeci de mii de guri. S’au cântat imnurile respective şi s’a defilat în coloană de onoare prin faţa sicrielor, deschizând defilarea falangiştii şi cei cinci legionari din Tercio.

Imagine din timpul procesiunii funerare

Câteva săptămâni după ceremoniile înmormântării lui Moţa şi Marin, în mijlocul atmosferei de intensă nervozitate politică produsă de brusca demonstraţie de forţă a Legiunii şi de extraordinara simpatie a majorităţii poporului, m-a vizitat Dl. Jean Pangal, preşedintele consiliului suprem al Masoneriei de rit scoţian, bun prieten al meu, declarându-mi că dat fiind atitudinea organizaţiilor masonice spaniole şi a majorităţii celor din ţările democratice cu privire la Cruciada Spaniei, s’a gândit să propună supremului consiliu dizolvarea lui. Mi-a cerut părerea, care a fost de bună seamă afirmativă.

În Mai sau Iunie 1937, în prezenţa Regelui, a Patriarhului Bisericii Ortodoxe şi Arhiepiscopilor mitropoliţi, catolic latin şi catolic unit, Dl. Pangal a pronunţat solemn dizolvarea Masoneriei pe care o prezida şi a scos în vânzare ,,lojile’’, lucru pentru care a fost anatemizat de fraţii săi din alte ţări.

Nu s’a întâmplat acelaşi lucru, bineînţeles, cu Masoneria Marelui Orient, în ,,lojile’’ căruia dominau elemente de stânga şi evreieşti şi la care poate că au aderat transfugii de rit scoţian, în dezacord cu dizolvarea şi care, camuflaţi în ele, aşteptau să le ,,sosească ceasul’’ şi sprijinul lojilor străine care nu le-a lipsit mai târziu.

Tensiunea politică era în continuă creştere, popularitatea ,,Gărzii de Fier’’ şi acţiunea de pătrundere în massa ţărănească într’o ţară 90 % agricolă luase proporţii neaşteptate care păreau că cresc în raport cu victoriile care încoronau steagurile noastre.

Parlamentul era în plină furtună, interpelările liberalilor de stânga şi socialiştilor, împotriva prezenţei la înmormântarea lui Moţa şi Marin a Miniştrilor Germaniei, Italiei şi al însărcinatului de Afaceri al Portugaliei, continuau violente.

Am avut onoarea ca un senator aristocrat, dar simpatizant al Frontului Popular Francez, să prezinte o moţiune de neîncredere în guvern pentru că a autorizat defilarea pe străzile Bucureştiului a reprezentanţilor unei puteri răzvrătite purtând uniforme totalitare (al cărui şef utilizează la automobil steguleţ cu culorile rebele şi a refuzat să predea Legaţia legitimului reprezentant al guvernului republican), înconjuraţi de români de asemenea purtând uniforme străine şi rebele, şi a terminat discursul cerând expulzarea mea şi a colaboratorilor mei din România.

Guvernul Liberal prezidat de Tărărăscu, terminându-şi legislatura de patru ani, a convocat noi alegeri parlamentare în luna Decembrie, în care ,,Garda de Fier’’ a câştigat multe locuri, fără a avea însă o majoritate care să-i permită a guverna şi se credea că Regele Carol II va oferi puterea lui Codreanu sau unei alianţe Goga-Codreanu. Ultimul lăsă însă să se înţeleagă şi mie mi-a mărturisit-o, că nu sosise momentul pentru el, Mişcarea lui nu era încă preparată pentru preluarea puterii şi cadrele ei nu erau suficient de mature.

Cu toate acestea, după împăcarea cu Naţional-Creştinii (în care am insistat energic), a oferit lui Goga sprijinul lui şi acesta a format Guvernul la începutul lui Ianuarie 1938, cerând dizolvarea Camerelor a căror alcătuire nu-i da posibilitate de guvernare.

Goga decise s-o ia înaintea celorlalte puteri balcanice cu care eu tratam recunoaşterea ,,de facto’’ a Guvernului nostru, obţinută deja din partea Yugoslaviei în Octombrie 1937 şi îmi declară, când l-am felicitat după depunerea jurământului ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri, că unul din primele acte în politica externă va fi recunoaşterea ,,de jure’’ a Guvernului din Burgos şi ruperea relaţiilor cu cel din Valencia.

Cabinetul Goga dură numai o lună, fiind atacat de partidele liberal, naţional- ţărănesc şi mai ales de Masonerie şi de finanţa judeo-română şi internaţională, sprijinită de camarila Doamnei Lupescu, pe motivul caracterului rasist al partidului lui şi al sprijinului dat Guvernului de către Mişcarea Legionară.

La 11 Februarie când era redactat şi gata de a fi semnat promisul decret de recunoaştere, Regele a cerut demisia lui Goga.

În urma acestei neprevăzute demisiuni s’a format revoluţionarul cabinet ,,naţional’’ prezidat de bătrânul Patriarh al Bisericii Ortodoxe, Miron Cristea, cu vice-preşedinţi fără portofoliu, toţi foşti Preşedinţi de Consiliu, mai puţin Maniu şi Goga, care s’au recuzat. A fost însărcinat din nou cu Ministerul Internelor Armand Călinescu, naţional-ţărănist de stânga, credincios al camarilei favoritei Regelui, chior, cu ochiul mascat de un monoclu negru ; Educaţia Naţională a fost încredinţată profesorului de limbi romanice dela Universitatea din Iaşi, al cărui nume nu mi-l amintesc, socialist de extrema stângă, iar la Muncă a fost numit cripto-comunistul Ralea, care şi-a scos masca după ocupaţia sovietică şi este astăzi un proeminent al guvernului comunist.

Acest conglomerat trebuia, în principiu, să prezideze noile alegeri parlamentare, dar atacat de toate partidele, în forma lui primitivă a durat puţin ; vice-preşedinţii şi câţiva miniştrii şi-au dat demisia, formându-se alt guvern mai omogen către sfârşitul lui Februarie şi prezidat tot de Patriarh.

Trebuie să mă întorc puţin înapoi şi să fac aluzie la un capitol anecdotic care este o dovadă în plus a consecinţelor Cruciadei noastre, în politica internă românească.

La puţine zile după formarea ministerului Goga, au sosit decoraţiile, Crucile roşii ale Meritului Militar şl Crucile de Război acordate postum lui Moţa şi Marin, medaliile Suferinţei pentru Patrie, pentru părinţii şi văduvele lor, precum şi Decoraţiile acordate legionarilor supravieţuitori. Atmosfera era atât de încărcată de violenţa propagandei electorale, încât am considerat că este mai potrivit să amân predarea lor solemnă până după alegeri, contând cum era corect cu înţelegerea Regelui Carol.

Într’o dimineaţă, nu îmi mai aduc aminte dacă la sfârşitul lui Ianuarie sau în primele zile ale lui Februarie, Dl. Călinescu m-a rugat sa mă duc să-l vizitez la Ministerul de Interne, şi cu cea mai mare sinceritate mi-a expus gravitatea situaţiei interne în ajunul alegerilor şi mi-a cerut politicos, dar hotărât, să nu fac nimic ceea ce ar putea da victoria ,,Gărzii de Fier’’. Am răspuns că ,,rugămintea sa mă surprinde, deoarece ca diplomat de carieră ştiu că prima noastră datorie este de a nu ne amesteca în politica internă a ţării unde suntem acreditaţi şi că simpatia mea pentru legionarii care au luptat pentru Patria mea era naturală şi că prietenia mea cu unii dintre ei, nu poate deranja cu nimic Guvernul şi nici avea caracter politic electoral’’.

Mi-a replicat : ,,Dumneata o crezi aşa şi respect sentimentele dumneatale naturale, dar ca Ministru de Interne pot să vă spun că un gest, sau câteva vorbe din partea dumneatale ar da o majoritate de 200 până la 400 de mii de voturi legionarilor şi Camera Deputaţilor va fi verde’’.

- Domnule Ministru, i-am răspuns surâzând, nu-mi spune că aş fi un Warvick şi că pot decide soarta alegerilor. Dumneavoastră glumiţi.

- Nu glumesc, niciodată n’am fost mai serios ca acum, nimeni mai bine decât dumneatale nu şi-a putut de seama că războiul din Spania a avut în ţara noastră o repercusiune extraordinară, ca şi moartea lui Moţa şi Marin şi îmi pare rău că sunt obligat să vă spun, acuma când studiem recunoaşterea Guvernului dumneavoastră, că dacă dumneavoastră nu-mi daţi cuvântul de onoare că nu veţi interveni în alegeri în favoarea Legiunii, privilegiile şi stima pe care Majestatea Sa vi le-a păstrat, din August 1936, vor înceta şi ne vom vedea obligaţi să vă rugăm a abandona România, ceea ce cred că nu ar fi avantajos cauzei pe care o apăraţi… şi nu fac caz de zvonurile care ajung la urechile mele, că în Legaţia dumneavoastră vin legionarii pentru a primi dispoziţiile şi fondurile pe care le trimite Generalul Franco.

Am râs din nou şi i-am spus :

- Pentru Dumnezeu, Domnule Ministru, nimeni nu a venit în casa mea pentru a primi ordine şi cu atât mai puţin bani. Generalisimul Franco are alte preocupări actualmente decât politica internă românească. Cât despre fonduri, sunt câteva luni abia de când am putut primi din Spania strictul necesar pentru a trăi modest, aşa că puteţi fi liniştit. Niciodată nu am făcut şi nu voi face nimic care poate să fie considerat ca un act de inimiciţie pentru Guvernul unei ţări de a cărei ospitalitate mă bucur.

În continuare i-am comunicat că nu am predat decoraţiile amintite. Mi-a mulţumit şi aceasta a fost ultima convorbire oarecum prieteneasca pe care am avut-o cu Călinescu.

Când l-am întrebat pe Goga de semnificaţia întrevederii mele cu Călinescu - casa lui era la 40 de metri de Legaţie şi ne vedeam aproape zilnic - s’a arătat surprins, ceea ce m-a făcut să cred că Ministrul de Interne intervenise fără ştiinţa şefului guvernului, sau din ordinul Regelui.

Dat fiind gravitatea situaţiei, alegerile au fost suspendate şi printr’un decret au fost dizolvate, la începutul lui Aprilie, toate partidele politice. S’a redactat o Constituţie, aprobată printr’un referendum lipsit de entuziasm, care acorda Regelui o dictatură totală. S’a format un partid unic denumit ,,Renaşterea Naţională’’, purtând uniforme pitoreşti şi nu ne-a plăcut că au adoptat cămaşa albastră.

Codreanu şi cei mai importanţi şefi ai Gărzii de Fier, bineînţeles între ei cei cinci foşti combatanţi în Tercio, au fost deţinuţi împreună cu alte sute de membri ai grupării. În luna Mai, Codreanu şi ceilalţi şefi au fost acuzaţi de diverse delicte şi condamnaţi de către un Tribunal ad-hoc, Codreanu la 10 ani temniţă grea, iar ceilalţi la alte pedepse. În noaptea de 29 spre 30 Noiembrie 1939, Codreanu şi camarazii lui condamnaţi trebuiau să fie mutaţi dela închisoarea Doftana la acea din Jilava, în împrejurimile Bucureştiului. Nopţi de Noiembrie predestinate pentru asasinate istorice în acel trienal 1936-1939. Noapte cu zăpadă şi ceaţă deasă.

În ziua de 30, un comunicat al Ministerului de Interne a anunţat că Codreanu şi tovarăşii lui, profitând de stricarea camionului care îi transporta, au fugit într’o pădure şi că poliţiştii care îi escortau, cu toată ceaţa şi obscuritatea nopţii, au deschis focul cu atâta precizie, încât au fost toţi omorîţi. Aşa au căzut cu Căpitanul, treisprezece dintre şefii importanţi ai Gărzii de Fier.

Vestea a consternat Bucureştiul ! Nimeni n’a crezut în fuga condamnaţilor şi nici nu putea să explice măcelul, când Regele Carol abia se întorsese din vizita oficială făcută în Germania hitleristă, cunoscută fiind de toţi simpatia Führerului pentru Codreanu.

A voit Călinescu să pună pe Suveran în faţa unui fapt împlinit, ascultând ordinele lojilor masonice şi aplicând atât de cunoscuta în Spania roşie ,,lege a fugii’’ ? Întâlnindu-l la o recepţie, m-a întrebat cinic ce impresie mi-a făcut moartea prietenilor mei legionari, la care i-am replicat rece înăbuşindu-mi cu greutate indignarea :

- Ca creştin şi spaniol mă înclin cu respect înaintea cadavrelor lor, dar ca vânător şi maestru de vânătoare, trebuie să vă felicit pentru preciziunea ochitului poliţiştilor dumneavoastră ; mie îmi este imposibil să nimeresc ţinta în pădure, noaptea şi cu obiective care aleargă învăluite în ceaţă. I-am întors spatele şi acestea au fost ultimele cuvinte schimbate cu el.

Unii pretind că marele Mareşal al Curţii, Domnul Urdăreanu, în numele Regelui, a dat lui Călinescu telefonic dela München mână liberă. Personal, n’am crezut-o niciodată.

Acest masacru a deschis poarta la o serie de întâmplări sângeroase, care au culminat cu asasinarea lui Călinescu la 20 Septembrie 1939 şi cu înspăimântătorul măcel efectuat de poliţie în ziua următoare, a sute de legionari pe străzile Bucureştiului şi ale oraşelor importante din România, între ei şi foştii voluntari în Tercio, Principele Alexandru Cantacuzino, Bănică Dobre, Gheorghe Clime şi Nicolae Totu, ale căror cadavre au fost lăsate trei zile pe străzi şi profanate ruşinos ele evrei cruzi şi elemente comuniste. Generalul Cantacuzino murise de moarte naturală în Octombrie 1937, iar Sfântul Părinte Dumitrescu Borşa era refugiat în Germania, de unde s’a întors în 1940, iar astăzi condamnat la 25 ani temniţă grea de către tribunalele comuniste, nu se ştie dacă mai trăieşte.

După căderea lui Carol al II-lea, aceasta a dat loc la grele represalii ale legionarilor împotriva autorităţilor şi autorilor responsabili de măcelărirea camarazilor lor.

Dar să ne întoarcem câteva clipe la 1 Aprilie 1939.

Unanim Poporul român a sărbătorit Victoria Naţională în Te Deum-uri şi alte manifestări, crezând că prin această victorie primejdia secerii şi ciocanului a fost înlăturată pentru multă vreme din Europa. Împrumutând Puterilor occidentale propria sensibilitate şi inteligenţă, a crezut că în sfârşit acestea au luat asupra lor adevăratul sens al revoluţiei naţionale spaniole.

Gravă greşeală a acestui drept şi nobil popor creştin, care cinci ani mai târziu, împreună cu jumătate din Europa s’a văzut predat jugului Moscovei, împotriva armatelor căreia a luptat eroic, urmând exemplul lui Moţa şi Marin, dela Nistru şi până la Stalingrad şi apoi în propriul teritoriu ca demni urmaşi ai legionarilor lui Traian.’’

Pedro de Prat y Soutzo Marchiz de Prat de Nantouillet, Madrid, Ianuarie 1962
(Pedro de Prat y Suţu - ,,Ion Moţa şi Vasile Marin - 25 ani dela moarte’’, Editura Carpaţii, Madrid, 1963, pag. 17-43)

Monumentul de la Majadahonda, in zilele noastre