Adrian Popovici

Dictaturile, ca forme executive şi autoritare de guvernământ în istorie, s-au născut ca o posibilă altenativă viabilă, la momentul respectiv, de salvare a unui stat sau a unei ţări de la un colaps sau de la o criză politică, economică sau de altă natură, acută. Putem vorbi de dictaturi aşa zis „benefice” şi dictaturi extreme care, din păcate au lăsat traume adânci în mentalul colectiv resimţite şi în prezent, în state precum Chile, Panama şi România. Astăzi vom lua două extreme europene, Portugalia şi România. Vom face cunoştinţă cu un reputat profesor de economie, Antonio de Oliveira Salazar (1889-1970), la fel de stimat în ţara sa natală Portugalia, precum Nicolae Iorga la noi, şi cu regele nostru Carol al II-lea, un om al extremelor şi care avea să deschidă poarta de intrare a regimurilor totalitare în România. În timp ce primul va preîntâmpina un dezastru istoric premeditat în Portugalia, celălalt îşi va arunca ţara într-un con de penumbră sau o eclipsă politică totală de aproape 60 de ani de dictatură. Salazar este numit premier, în 1932, pentru a doua oară consecutiv, de către preşedintele de atunci în exerciţiu Carmona şi un an mai târziu va pune bazele unui regim, răutăcios poreclit de dictatură, numit Estado Novo, care a salvat ţara sa de la implicarea în Al Doilea Război Mondial, dezvoltându-se în linişte şi pace, în timp ce imensul său imperiu de peste mări se volatiliza încet, dar sigur. Cam în aceeaşi perioadă, la cealaltă extremă a continentului, Carol al II-lea, fiul lui Ferdinand Întregitorul, a desfiinţat partidele politice româneşti, ceea ce asigura coroanei puterea supremă şi împingea ţara spre o dictatură dezastruoasă. Într-un final, se va stabili în Portugalia lui Salazar. Iată doi oameni antitetici care s-au regăsit scriind istoria, fiecare în felul său, mai mult sau mai puţin glorios, Antonio de Oliveira Salazar şi Carol al II-lea, portrete vii în epocă.