Adrian Popovici [episodul anterior si alte articole din rubrica Historia universalis]

STRATEGIA JOCULUI de domino – in care prima piesa determina rasturnarea ultimei – enuntata de generalul D. D. Eisenhower cinci secole mai tarziu, cu referire la politica americana in Extremul Orient, avea sa-si gaseasca de timpuriu raspunsul odata cu domnia reginei Catherine de Medicis (foto). Prezentam cititorilor nostri, in prima parte a articolului, premizele declansarii cumplitului macel din Noaptea Sfantului Bartolomeu (23/24 august 1572), episod care reprezinta fara indoiala o pagina neagra in dinamica si plastica istorie a Frantei. Fara a fi partinitori, vom decoperta faptele de suprafata, sondand cat mai realist orele tragicei Nopti din diverse surse istoriografice ajunse pana la noi, cu mentinunea ca atat partida reformata hughenota, cat si cea catolica sunt responsabile si vinovate in egala masura de aceste evenimente.

Meticulozitatea politicii florentine, importata in Franta prin regina Catherine, va avea drept consecinte segmentarea Curtii Franceze in mai multe tabere adverse, fiecare tinzand catre ocuparea tronului. Luptele din culise, manevrate abil de regina mama, urmareau aducerea la domnie a unui suveran docil, usor influentabil de temuta florentina. Enigma era: cine va fi alesul?

De ceva vreme, tanarul si instabilul rege Carol al IX-lea era impins incet, dar sigur, spre marginea prapastiei nebuniei. Maini invizibile impregnau doze de arsenic pe filele cartilor si tratatelor sale de vanatoare… Otrava isi va face efectul, agravand problemele sistemului sau nervos labil, apoplectic. Cu prilejul casatoriei – aranjate – intre Henri de Bearn – leader-ul partidei hughenote – si Margueritte de France, sora regelui, “…cea numita Margot…”, Catherine nu va precupeti nici un efort in a arata “dusmanilor” din afara unitatea monarhiei franceze, in interiorul careia adeptii celor doua confesiuni, catolica si reformata, au facut un pas pozitiv, punand definitiv capat razboaielor religioase. Si, pentru ca cei doi miri, cu precadere salbaticul var din Bearn, obisnuit cu vanatorile solitare in frumosii munti navarrezi, sa se simta pe cel mai inalt piedestal, a aranjat in graba mari petreceri in capitala franceza. Tabloul Curtii franceze, foarte plastic, o amestecatura de nobili protestanti si catolici, se prezenta astfel in ultima zi a festivitatilor, 23 august 1572.

Scena, Actorii si Spectacolul

Pierre Ronsard (1524-1585), poetul Curtii, foarte apreciat de rege datorita ideilor sale in favoarea politicii reginei mama contra hughenotilor, exprimate in opera sa Discours de la Misere de cette temps (1562-1563), se va bucura de o pozitie privilegiata: aceea de a sta in dreapta suveranului… Cand, in 1547, soseste la Paris, va crea in jurul sau o scoala poetica, cunoscuta in epoca sub denumirea de Pleiada maestrului Ronsard, in care activau: Jean Dinemandi, zis Dorat, Pontus de Tyard, nu in ultimul rand Remi Belleu. Maestrul Ronsard avea un proiect literar maret, La Franciade, o epopee dedicata insusi regelui, dar, dupa moartea acestuia, survenita la 1574, poetul avea sa isi piarda intreaga inspiratie… In tot timpul festivitatilor s-a aflat la Curte, elogiindu-l pe rege in versuri si sonete, compuse pe placul invitatilor. Cu siguranta, el nu avea cum sa auda aprecierile celor prezenti, suferind de surzenie…

Henri I de Lorraine, print de Joinville, al treilea duce al Casei de Guise, supranumit Insemnatul (La Balafre). Personalitatea sa, extrem de complexa, poate fi greu studiata dupa arhivele vremii. Este prins in hatisurile razboaielor religioase. In 1570 se casatoreste cu Catherine de Cleves. In razboiul contra Spaniei, pierdut de Franta, s-a afirmat in timpul operatiunilor militare de la Jarnac (1559). Dezastrul de la Jarnac si divergentele religioase il vor aduce in conflict deschis cu amiralul de Coligny, partizanul hughenotilor. Nu a fost strain de asasinarea amiralului, pe care a comandat-o din umbra la 24 august 1572. Henri de Guise isi va gasi la randul sau, tragicul sfarsit, la 23 decembrie 1588, in camera regala din castelul Blois, din dispozitia expresa a regelui Henric al III-lea de Valois (1574-1589).

Gaspard, amiral de Coligny (1519-1572), membru marcant al Curtii franceze, a luptat sub stindardele regelui Henric al II-lea (1547-1559) in bataliile pe care acesta le-a purtat impotriva imparatului Carol Quintul, comportandu-se admirabil. Gradul de amiral ne poate duce lesne in eroare, deoarece majoritatea bataliilor purtate au fost terestre, insa in 1544, dupa batalia de la Carignano, regele il numeste in gradul de “Colonel General de France” si ii incredinteaza o misiune in Lumea Noua: Brazilia si Florida.

Dupa batalia de la Jarnac este facut prizonier in mod rusinos. Catre 1562, imbratiseaza calvinismul, opunandu-se Tratatului de pace de la Amboise (1563). Devine in scurt timp seful armatelor protestante de sub comanda printului Henri de Bearn, mentionat fiind in anul 1569. Un an mai tarziu, va fi negociatorul armistitiului dintre catolici si protestanti, semnat de ambele parti la Saint Germain. Aici, va castiga simpatia tanarului rege Carol al IX-lea, care preconiza razboiul contra Spaniei. Propus in Consiliul Coroanei, va “castiga” repede dusmania fatisa a reginei mama. Amiralul ii propune Catherinei, ca o masura stringenta, casatoria dintre Henri de Bearn si Margueritte de France. Regina accepta, dar ii va dejuca planul.

Dramatismul asasinarii amiralului este teatral surprins la nobilul Agrippa d’Aubigne, Istoria universala, Paris 1626: “Cosseins (comandantul Garzii regale – n.a.) sparse usa, iar un altul cu numele Besme, patrunzand in camera, intreba: – Tu esti amiralul? Raspunsul fu: – Tinere, respecta-mi batranetea; macar de-as muri de mana unui cavaler, iar nu de a acestei slugi! Dar, la aceste cuvinte, Besme il strapunse cu spada, apoi ii aplica o lovitura zdravana in cap, cu taisul spadei.”

Un alt personaj, favorizat de Curte, ramane fara indoiala medicul savant Ambroise Pare (1510-1590), un demn exemplu de autodidact al epocii sale. Necunoscator de greaca si latina, nici al cunostintelor medicului latin Galienus – in voga, el ramane prin excelenta parintele medicinei moderne prin studiile empirice efectuate pe cont propriu in calitatea sa de chirurg militar. Inventatorul metodei cauterizarii vaselor sanguine, va fi repede remarcat de catre protectorul sau, maladivul rege Carol al IX-lea, mai ales dupa obtinerea doctoratului in chirurgie (1554), fiind avansat la rangul de medic al Curtii, functie pe care o va pastra si sub domnia lui Henric al III-lea. Datorita capacitatilor sale taumaturgice recunoscute, in ciuda optiunilor sale protestante, va fi salvat in Noaptea Sf. Bartolomeu.

(va urma)