Maricica Ghiculescu *

DUPA O CRONICA nestoriana in siriana, Asasinii erau cei care furau vizuinele calugarilor din vechime. Alte studii consemneaza povestea prieteniei dintre poetul Omar Khayyam, vizirul Nizam-ol-Molk si Hassan Bin Sabbah, mentorul si conducatorul Asasinilor.

Dar tot ceea ce se stie despre Asasini este imbinat cu fantezia. Studiilor cercetatorilor europeni nu li se poate da in intregime crezare, deoarece acestia au extras informatiile despre secta din surse sunnite, care prezentau partinitor si negativist doctrina ismailitilor, ramura extremista a siismului. Castelele Asasinilor au fost prezentate pentru prima data in literatura europeana de cruciatii intorsi acasa si au devenit faimoase in secolul al XX-lea datorita romanului clasic al danezei Freya Stark, Vaile Asasinilor. Pentru a ne forma o imagine cat mai completa si mai veridica despre secta Asasinilor, este necesar sa fie cunoscute conditiile in care a luat fiinta intreaga ramura ismailita a siismului.

Religia musulmana cunoaste doua orientari religioase principale: sunnismul, majoritar in Islam, si siismul. La baza diferentierii dintre aceste doua ramuri a stat un singur criteriu – alegerea persoanei care trebuie sa conduca comunitatea musulmana dupa moartea Profetului. Marea discordie (Fitna) care a avut loc curand dupa disparitia lui Mohammad este raspunzatoare de sciziunea care va marca evolutia ulterioara a Islamului. In timp ce sunnitii ii recunosc pe primii patru califi drept legitimi, dintre acestia siitii nu il considera calif adevarat si urmas al lui Mohammad decat pe Ali (ginerele acestuia). Siitii cred de asemenea ca seria de imami se termina cu unul care nu moare propriu-zis, ci ramane ascuns pentru a reveni intr-o zi si a instaura pacea si dreptatea pe pamant. Acesta este numit Mehdi (al XII-lea imam disparut la varsta de doar cinci ani). Dupa cum vom vedea mai tarziu, aceasta credinta a animat si secta Asasinilor.

Siismul va cunoaste la randul sau sciziuni. Se vor forma, in secolele VII-VIII, secte extremiste – ismailismul, mustalizii, hurufitii, aghl-e hagh -, care se vor dezvolta in forme diferite, straine islamului ortodoxal. Printre conceptiile comune acestor secte se numara ideea instaurarii dreptatii generale, a egalitatii sociale, staruinta de a admite adevaratul imamat al lui Ali si revenirea lui Mehdi, singurul capabil de a inabusi conflictele. Intr-adevar, in aceasta perioada (secolul al VIII-lea) in Iran aveau loc conflicte de clasa si miscari populare care se opuneau califatului. Pe acest fond isi face aparitia secta ismailitilor. Infiintarea ei are legatura si cu o ruptura in mediul siit: al saselea imam siit, Jafar-al-Sadegh, il indeparteaza pe fiul sau mai mare, Ismail, de la succesiunea la imamat si il numeste urmas pe al patrulea fiu, Musa-al Kazem.

Se crede ca inlaturarea lui Ismail ar fi urmarea obiceiului sau de a consuma vin, produs interzis de islam. Cei care vor continua sa-l socoteasca urmas pe Ismail, nerecunoscandu-i vina, vor forma ismailismul, ceilalti se vor numi imamiti. Ismail va muri in anul 762, inaintea tatalui sau. Urmatorul calif va fi numit fiul cel mare la lui Ismail, Mohammad ibn Ismail. Persecutat fiind, se ascunde in munti, ca si ceilalti urmasi care se vor raspandi in diferite tari. Numele celor care aveau dreptul la imamat si locul unde se gaseau se transmiteau numai in cercul ismailitilor apropiati, ceilalti credinciosi necunoscand identitatea imamului lor tainic. Aceasta etapa a ismailismului este numita tainica si va dura pana in secolul al X-lea. Desi propaganda se facea in secret, numarul adeptilor a crescut foarte mult, ismailismul raspandindu-se in Irakul de sud, Khorassan (o provincie a Iranului), Siria, Egipt.

In secolele VIII-IX, ismailismul se desparte in doua subsecte: ismailitii fatemizi, care dupa moartea lui Mohammad ibn Ismail au continuat sa-i considere pe urmasii sai imami ascunsi, si ismailitii karmati, care credeau ca imamii, ca si proorocii, sunt numai in numar de sapte, Mohammad ibn Ismail fiind deci ultimul imam, asteptarea lui Mehdi nemaifiind necesara.

In secolul al XI-lea ismailitii fatemizi isi largesc influenta si vin in Iran.

In aceasta perioada Iranul este ocupat de selgiucizi, triburi turcice care se instaleaza mai intai in nord-vestul tarii. Acestia fusesera convertiti la sunnism in secolul al X-lea. Ei inving conducatorii locali si instaureaza dinastii care au rezistat pana la invazia mongola din secolul al XIII-lea. Conducerea selgiucida a atras inca de la cucerire nemultumirea maselor, pe de o parte din cauza faptului ca iranienii le contestau cuceritorilor dreptul de a conduce statul, deoarece nu erau de origine iraniana si de credinta siita. Pe de alta parte, pentru ca impuneau un regim de viata dur prin ridicarea de taxe si impozite. Aceasta situatie a dus la miscari populare de amploare pe tot teritoriul imperiului.

In anul 1090 dintre ismailiti se ridica Hassan Bin Sabbah (imagine dreapta), infiintand o secta foarte temuta, numita Hashishin. Prin termenul de hashishin sunt denumiti consumatorii de hasis, cuvantul luand in timp forma de asasin. Se crede ca intemeietorul sectei isi droga adeptii, iar apoi ii trimitea in misiuni ucigase, cu iluzia ca el avea puterea sa-i transporte in paradis. Unii cercetatori sustin ca denumirea sectei ar fi fost Hassassini, provenind de la numele lui Hassan Bin Sabbah.

In legatura cu data nasterii lui Hassan Bin Sabbah opiniile iranistilor au fost foarte diferite, acceptat de majoritate fiind anul 1034. In ceea ce priveste copilaria sa nu exista informatii, dar se stie ca provenea dintr-o familie care isi tragea originea dintr-o dinastie din Yemen si ca s-a nascut in orasul sfant Qom. Tatal a fost foarte preocupat de educatia fiului sau, acesta ajungand sa cunoasca matematica, filosofia si limbi straine. La inceput a fost siit imamit, dar, intalnindu-se cu mai multi propovaduitori ismailiti, dintre care Abu Najam Siraj si Momin, Sabbah se apropie de noua invatatura. La varsta de 35-36 de ani Momin il converteste la ismailism. Ajunge in cele din urma conducatorul tuturor ismailitilor din Azerbaidjan si Irak. In anul 1075, Hassan Bin Sabbah intra in contact cu Abdul Malik bin Attash, caruia ii devine discipol timp de doi ani, in orasul Esfahan.

Acesta ii cere sa plece in Egipt, la curtea imamului fatemid. Aici se confruntau pentru succesiunea la imamat doua grupari: nizarizii si mustaalizi, dupa numele celor doi fii ai califului, Al Nizar si Al Musta’li. A doua grupare invinge, iar Sabbah, sustinator al celei dintai, va fi obligat sa paraseasca Egiptul, revenind la Esfahan. Aici va face propaganda pentru Nizar. Mai tarziu se indreapta spre Qazvin, pentru ca in 1090 sa castige increderea stapanului cetatii invincibile Alamut, care ii va acorda adapost. Atat pe cei din cetate, cat si pe conducatorul lor, Mehdi, guvernator al sultanului Malek sah, ii converteste la ismailism. In legatura cu capturarea Alamutului iranistii au pareri diferite. Constatand ca cetatea ar servi foarte bine intereselor ismailite, Sabbah ii propune conducatorului sa i-o ofere in schimbul a trei mii de dinari. Mehdi, crezand ca ii va fi imposibil lui Sabbah sa stranga o suma atat de mare, se invoieste. O alta varianta povesteste cum Sabbah i-ar fi cerut lui Mehdi o suprafata de pamant de marimea pieii unei vaci. Acesta consimte, dar Sabbah va imparti aceasta dimensiune in bucati extrem de mici, intinse de-a lungul intregii cetati. Astfel Sabbah preia conducerea cetatii Alamut. Acum incepe o noua perioada in istoria ismailismului: neoismailismul. Curand, Asasinii ocupa multe cetati si orase fortificate din munti. Ca suprafete nu erau foarte insemnate, dar erau puncte-cheie, foarte bine aparate. La mijlocul secolului al XIII-lea secta cucerise peste o suta de cetati de pe tot teritoriul Iranului.

Sultanii selgiucizi i-au considerat pe ismailiti dusmani ai imperiului. Dupa capturarea Alamutului, Nizam-ol-Molk asediaza timp de patru luni fortareata, dar fara nici un rezultat. Din cauza acestui insucces, in anul 1092 Malek sah il inlatura pe vizir de la conducere. In acelasi an insa sultanul va deceda. Sabbah va profita de disputa aparuta intre fiii sultanului pentru preluarea conducerii imperiului si isi va intari pozitia. Dintre succesorii la tron, numai sultanul Sanjar a reusit sa incheie cu Sabbah un pact, prin care se stabilea ca ismailitii sa primeasca taxa de trecere de la oricine intra in zona Khorassan si sa li se faciliteze constructia de noi forturi si convertirea de noi adepti. In acest fel grupuri mari de oameni si chiar personalitati de la curtea selgiucida au imbratisat doctrina ismailita. Datorita abilitatilor sale diplomatice Sabbah a reusit sa impuna guvernului selgiucid atat libertatea teritoriilor ismailite, cat si libertatea de exprimare religioasa a sectei. Sabbah a mai facut prin misionarii sai propaganda in Siria si India. Pana in ultimele clipe ale vietii a luptat pentru cauza ismailita. In anul 1124 Sabbah moare, in varsta de nouazeci de ani, ucis de o boala fatala.

Forta Asasinilor a constituit-o terorismul (fedai). Cronicile le atribuie multe fapte, unele incredibile; povestesc despre regulile care guvernau organizatia si viata adeptilor, dar nu se va sti niciodata cu siguranta cate dintre acestea sunt adevarate sau nu. Pentru ca secta sa cuprinda cat mai multi membri, Asasinii recurgeau la rapirea viitorilor adepti. Copii sau tineri erau ridicati cu forta de ismailiti calari, de pe pasuni sau chiar din curtile caselor, si dusi pe carari ascunse sau pe drumuri putin umblate spre cetatea Alamut. Fara experienta de viata, recrutii erau antrenati in conditii foarte grele. Trebuia sa traverseze terenuri dificile, mlastini, rape, santuri, sa escaladeze stanci si sa se lupte intre ei fara mila, fiind privati de somn sau de hrana pentru cele mai mici greseli. Antrenamentele cresteau progresiv in dificultate, exercitiile se inaspreau continuu. In relatiile dintre recruti, nu era permisa exprimarea unor sentimente, cum ar fi simpatia, mila sau intelegerea pentru celalalt. Pe de o parte li se calea trupul, dar pe de alta li se infrangea vointa, din dorinta Asasinilor de a-i rupe pe noii adepti de vechile conceptii si de a-i apropia de doctrina sectei.

Reeducati dupa principiile organizatiei, fiii de tigru ajungeau sa nu mai creada decat in acestea si sa nu asculte decat ordinele lui Hassan Bin Sabbah, indeplinindu-le fara ezitare, orice sacrificiu li s-ar fi cerut. Misiunile care li se dadeau spre indeplinire constituiau pentru Asasini fie calea spre paradisul ceresc, in cazul in care ordinul le cerea sacrificarea propriei vieti, fie spre cel pamantesc, reprezentat de gradini populate de femei frumoase, unde fumau hasis si unde li se permitea, drept recompensa, sa petreaca trei zile.

Unii cercetatori sustin ca ideea existentei unor locuri paradisiace in interiorul cetatii Alamut este nefondata. Acestia se bazeaza pe marturiile lui Ata Malek Juvayni, istoric si martor la cucerirea Alamutului de catre mongolul Halaku Khan, in 1125-1126. Se mai crede ca secta Asasinilor avea o organizare ierarhica foarte stricta. Pentru a poseda adevarata credinta si stiinta, Sabbah reunise la Alamut un numar impresionant de invatati, care dispuneau de intreaga literatura religioasa, tehnica, stiintifica si medicala scrisa pana in acea perioada. Astfel Sabbah ar fi putut obtine in scurt timp orice informatie l-ar fi interesat, din orice domeniu. Toti membrii sectei erau impartiti pe ranguri si echipe. Direct subordonati lui Sabbah erau stiutorii, cei care studiau cartile sfinte. Fiecare asasin avea un superior, ale carui ordine trebuia sa le indeplineasca. In secta existau douasprezece ranguri. Pentru avansarea la un rang superior ismailitul trebuia sa se remarce prin succese. Al doisprezecelea rang ii apartinea exclusiv lui Sabbah.

Conform doctrinei ismailite, sirul imamilor se va incheia atunci cand isi va face aparitia cel de-al doisprezecelea, imamul acum ascuns, care va aduce dreptatea in lume. Cronicile povestesc ca Hassan Bin Sabbah avea convingerea ca el insusi este acest al doisprezecelea imam. Spre deosebire de ceilalti imami ismailiti, care au urmat drumul spre sine si au atins astfel desavarsirea, Sabbah se integra in realitate: cucerise Alamutul si alte cincizeci de cetati puternice si cu ajutorul Asasinilor sai dorea sa instaureze dreptatea. Ramanea totusi ascuns, deoarece el nu isi facea simtita prezenta decat prin fiii sai de tigru. Pentru cei ce-l cunosteau din legende, el era batran, batranul din munte, pentru altii insa, care ii zareau pe tinerii Asasini, avea infatisarea unui baietandru.

Indeplinind poruncile lui Hassan Bin Sabbah, adeptii cultului omorau conducatori politici. Selgiucizii erau cel mai adesea tintele atacurilor teroriste, deoarece aveau o alta religie decat cea siita, nu erau de origine iraniana si supuneau populatia unui regim de trai vitreg. Intr-o cronica din secolul al XIV-lea, Rashid ad Din dedica un capitol istoriei ismailitilor de la Alamut si ofera trei liste cu numele a 75 de persoane asasinate in timpul conducerii lui Sabbah. Printre acestea se numara opt sefi de stat (califi, sultani), sase viziri, saptesprezece emiri, vali (conducatori de regiune), muftii, cadii. Cei asasinati apartineau deci claselor conducatoare sau aveau influenta insemnata asupra maselor. Aceste liste nu sunt insa complete.

Se presupune ca printre victimele Asasinilor se numara si Abdul Qasem sau vizirul Nizam-ol-Molk. Este cunoscuta povestea prieteniei dintre Hassan Bin Sabbah, Abdul Qasem si Omar Khayyam. Se crede ca toti trei ar fi fost discipolii imamului Annishapuri, in vremea in care studiasera teologia la o madrese (scoala) din orasul Nishapur. Dupa incheierea studiilor, inainte de a se desparti, ei si-au promis ca acela care va ajunge sa ocupe un loc important in viata politica sa-i ajute pe ceilalti doi. Abdul Qasem a devenit vizirul sultanului selgiucid, luand numele de Nizam-ol-Molk. Se spune ca pe Omar Khayyam l-ar fi luat la curtea sultanului, oferindu-i cele mai bune conditii pentru studiu si creatie, iar lui Hassan Bin Sabbah i-ar fi oferit conducerea unei provincii din imperiu. Confruntand datele, iranistii au ajuns insa la concluzia ca cei trei nu ar fi putut studia impreuna la Nishapur: Nizam-ol-Molk s-a nascut cu douazeci de ani inaintea lui Sabbah, iar la data la care se spune ca Sabbah ar fi fost discipolul lui Annishapuri, scoala acestuia ar fi fost de mult inchisa. Este falsa, de asemenea, presupunerea conform careia Nizam-ol-Molk ar fi incercat sa-i asigure lui Sabbah un post la curtea selgiucida. La varsta de treizeci de ani el a ocupat o pozitie la curte, dar nu cu ajutorul vizirului, ci datorita vastelor sale cunostinte in politica, matematica si administratie. Malek sah i-ar fi cerut sfatul lui Sabbah in multe probleme de administratie economica, fapt care a atras invidia vizirului Nizam.

Pentru a nu mai fi tinta intrigilor acestuia, Sabbah ar fi parasit curtea selgiucida. Nizam-ol-Molk moare in anul 1092, iar istoria ne arata ca ucigasul sau nu a fost Hassan Bin Sabbah, ci chiar Malek sah. Puterile vizirului crescusera mult, iar sultanul se simtea amenintat. De asemenea, Malek sah se gasea deja sub influenta doctrinei ismailite, fapt care ar fi intrat in contradictie cu acuzatiile pe care vizirul le adusese sectei. Un alt motiv pentru inlaturarea vizirului era si lupta pentru succesiunea la tron dupa moartea sultanului. La curte se dorea ca succesor Mahmud, unul dintre fiii sultanului, in timp ce Nizam il sustinea pe fiul varului lui Malek sah.

Dupa moartea lui Hassan Bin Sabbah au urmat alti conducatori ai miscarii, dar in timpul acestora Asasinii nu au mai cunoscut forta de care au dat dovada sub carmuirea lui Sabbah, conflictele din interiorul sectei slabind increderea dintre membri si indemnandu-i chiar la asasinate intre coreligionari. Alamutul va fi cucerit de Halaku-Khan, mongol care formase o dinastie aparte in Iran. In Kuhestan au existat cetati care au rezistat pana la douazeci de ani asaltului mongolilor. Aici ar mai fi existat sectanti pana la jumatatea secolului al XV-lea.

In prezent, ismailitii din ramura nizarita se gasesc in Siria, Oman, Tadjikistan, Pamir, in unele locuri din Iran si in nordul Afganistanului, insa structura Asasinilor din Alamut nu reprezinta oare o matrice pentru gruparile teroriste de tipul Al-Qaeda sau ale teroristilor ceceni (oficiali rusi au afirmat dupa evenimentele din Abhazia ca teroristii erau drogati)?

* republicare dupa revista de politica externa si evenimente internationale “Lumea”