Adrian Popovici [episod anterior si alte articole din rubrica Historia Universalis]

Motto: “Singura certitudine despre noroc este aceea ca va veni o vreme cand se va schimba…” (Bret Harte)

“Voi cavaleri, renuntand la propria voastra vointa, si voi ceilalti, ce-l serviti pe suveranul rege cu cai si arme pentru mantuirea sufletelor voastre, vegheati pretutindeni sa ascultati utreniile si toata slujba dupa randuiala canonica si dupa datina maestrilor regulari din Sfanta Cetate a Ierusalimului.” (Capitol din Retraits, 1156-1169)

Arhitectura Templului

Atunci cand ne referim la arhitectura definind-o ca un ansamblu de constructii militare, civile sau ecclesiastice destinate fiecare in parte unui scop anume, avem in vedere si epoca in care au fost ridicate spre a nu emana concluzii gresite. Din frumoasele villa rustica romane (sau acele resedinte romane de tara, N.A.) vor evolua in Evul Mediu castelele, cetatile si fortaretele, iar in Tara Sfanta, in vremea Cruciadelor, se va dezvolta un ansanblu arhitectonic inovator, defensiv: krak-ul (vezi imaginea de mai sus), cu multe elemente de import din Occident. Daca in general o sursa istoriografica este mai mult sau mai putin obiectiva, raportata la interpretarile de fond, constructiile sunt usor vizibile si identificabile in teren. Ele nu lasa loc de interpretari, spunandu-ne ceea ce reprezinta de fapt, fara exagerari.

Deoarece pe marginea controversatului Ordin Templier au circulat de-a lungul timpului multe legende si fabulatii, uneori de-a dreptul hilare, menirea istoricului este sa identifice cu acuratete asezamintele templiere, iar acolo unde exista dubii ele sa fie inlaturate prin colaborarea cu alti specialisti. Edificiile arhitectonice templiere autentice le regasim in Franta si Pen. Iberica, iar in Orient putinele vestigii le intalnim in Palestina, cu rezerva ca ele sunt si mai greu identificabile in teren, la fata locului. Nu orice constructie ulterioara Cruciadelor, apartine Ordinului Templier. De ce?

Un raspuns extrem de simplu, care vine sa rastoarne toate teoriile si speculatiile: Templierii nu au lasat constructii posteritatii. Ei erau nobili si cavaleri calugari. Majoritatea posesiunilor si fiefurilor pe care le detineau proveneau din donatiile obtinute in urma prestarii unor juraminte si servicii militare. Iata de ce putem vorbi mai degraba de transformarile si modificarile efectuate ulterior preluarii unor edificii laice, militare si ecclesiastice, adaugandu-le un anumit stil arhitectonic autentic. Majoritatea constructiilor erau de fapt niste ansambluri de cladiri ce semanau foarte bine cu hambarele agricole. In Evul Mediu, principala sursa de venit in Occident, ca si in Orient, va ramane multa vreme agricultura. Un teren agricol atragea dupa sine, prin exploatarea lui corespunzatoare, o puternica activitate comerciala si odata cu aceasta si una de ordin bancar. Se pare ca asupra ultimelor activitati, cele bancare, istoricii nu s-au inselat cand au afirmat ca Templierii sunt proto-parintii bancherilor de astazi. Multi nobili si persoane de conditie modesta isi incredintau bunurile spre administrare in custodie asezamintelor templiere si trezorierilor acestora, la fel cum se intampla astazi cu un cont sau depozit bancar.

Aceste domenii agricole rurale se gasesc de regula pe vaile practicabile ale principalelor cursuri riverane si in apropierea porturilor, in general la ses. Recunoastem usor asezamintele templiere daca tinem cont de urmatoarele detalii arhitectonice: cladirile alcatuiesc un patrat cu capela la sud, refectoriul la nord si curtea in centru. Catre curte se deschid grajdurile, caci caii aveau un rol decisiv pe campul de lupta si bine inteles cresterea lor era lucrul de capatai pentru expeditiile cruciate.

Structuri militare si civile

Mai intai se cuvine sa studiem functiile civile si ecclesiastice ale Ordinului, spre a intelege pe deplin importanta celor militare propriuzise. Seful Ordinului Templier purta titulatura de Maestru sau Maitre, dar, datorita unor inadvertente lingvistice intre franceza medie si cea uzuala de azi sau dialectul parizian introdus de abatele Gregoire la 1794, se foloseste eronat sintagma de Mare Maestru sau Le Grand Maitre, o inovatie textuala tarzie, de secol XIV. Aceasta functie era una de factura civila si se atribuia doar membrilor alesi din randurile fratilor calugari cu rang nobiliar. Desi toti fratii cavaleri ii datoreaza ascultare, pe linie de disciplina canonica, el le este un supus. Imediat pe treapta ierarhica urmeaza Senesalul sau cel care il inlocuieste pe Le Grand Maitre, atunci cand acesta din urma lipseste sau este decedat. Maresalul este cel ce prin definitie detine o functie militara de comanda. De el depinde succesul unei expeditii militare, de capacitatea sa de strateg pe campul de lupta. Un alt termen vehiculat adesea astazi si foarte popular, ce defineste un grad in aviatia militara si civila, Comandorul, desemna la Templieri o functie intermediara intre un rang militar si unul civil organizatoric, de guvernator al unei regiuni geografice sau dupa caz al unor provincii din Tara Sfanta, initial, ulterior extinse in Occident: Franta, Spania si Portugalia. Aceste provincii purtau denumirea generica de Comanderii, numele fiind adoptate dupa orasul sau capitala unde Comandorul isi stabilea resedinta permanenta sau provizorie. Diviziunile administrative cuprindeau felurite fiefuri feudale: domenii intinse, castele, mori, paduri, orase, fortarete, asezaminte monastice si alte importante donatii obtinute de catre Templieri in schimbul unor contributii militare majore, asa cum aratam in episodul precedent. Zapisele si actele de danie pastrate pana la noi confirma cu certitudine aceste aspecte. Domeniile si fiefurile devin in scurta vreme principalele surse de venit si ale activitatilor bancare care au derivat mai tarziu, o data cu stabilirea Ordinului in Apus.

Urmau apoi functiile militare inferioare, de campanie, atat de necesare in vreme de razboi, ca de pilda cea de postavar. Acesta avea grija sa asigure fratilor: “toate cele necesare pentru imbracaminte si asternut. “Era o indatorire si de ordin economic, caci, presupunea printre altele ca el sa aiba grija de tinuta lor cotidiana, de imaginea cavalerilor in fata contemporanilor. Atunci cand cavalerii erau chemati sub arme ca “milites domini”sau ca soldati ai lui Hristos, pristavul avea indatorirea de a alege locul de tabara, care trebuia sa asigure o protectie eficienta trupei. Pristavul avea ochiul format in teren, depistand capcanele acestuia: mlastini, vaioage, capcane antropice, urme de animale salbatice. Fratii sergenti si scutierii lor, alaturi de alti slujbasi, formau grosul trupei. De organizarea si de disciplina lor in obiectiv, depindeau succesul sau insuccesul unei campanii militare.

Nu putem vorbi despre epopeea militara a Cavalerilor Templieri, fara a trece in revista cateva detalii legate de strategiile aplicate pe campul de lupta, ca forta combatanta, care imbina armonios doctrina religioasa cu disciplina riguroasa de companie. Ori, ca sa surprindem aceste cutume ale timpului se cuvine sa reamintim cititorilor ca Templierii, inca de la fondare, au fost un ordin monastic, de frati calugari, asa cum rezulta din studiul atent al Regulii Latine. Ulterior, necesitatea imperioasa de a apara principalele puncte de acces spre Locurile Sfinte a determinat o modificare a statutului acestor cavaleri ratacitori, prin adaugarea unor amendamente necesare noilor conditii ivite in Tara Sfanta, grupate in Retraits sau Reformulari, redactate intre anii 1156 si 1169, sub directa indrumare a maestrului Bernard de Blanquefort.

Ca sa intelegem pe deplin prerogativele militare ale membrilor Ordinului Templier, asa dupa cum se regasesc ele pe larg tratate in Retraits, va trebui sa ne imaginam cum arata un dispozitiv de lupta templier, atat in Occident, cat si in Orient, in vremea Cruciadelor si mult timp dupa.

Un asezamant monastic in vreme de razboi

Cine, oare, este sluga credincioasa si inteleapta pe care a pus-o stapanul peste slugile sale, ca sa le dea hrana la timp?
Fericita este sluga aceea, pe care venind stapanul sau, o va afla facand asa.
Adevarat zic voua ca peste toate avutiile sale o va pune.
Iar daca acea sluga, rea fiind, va zice in inima sa: Stapanul meu intarzie,
Si va incepe sa bata pe cei ce slujesc impreuna cu el, sa manance si sa bea cu betivii,
Veni-va stapanul slugii aceleia in ziua cand nu se asteapta si in ceasul pe care nu-l cunoaste,
Si o va taia din dregatorie si partea ei o va pune cu fatarnicii. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor. (Mat. 24, 45-51)

Pana ce pristavul nu a dat comanda: “Popositi, preanobili frati, in Numele Domnului!”, nimeni nu avea voie sa se opreasca din mars, fara o motivatie anume de natura fiziologica, dar si aceea limitata strict. Ca la un semn, trupa se oprea disciplinat, pentru a permite “cadrelor superioare” de comanda, maestrul si maresalul, sa descalece in voie spre a analiza detaliile taberei. Apoi, comandorul tinutului dadea consemnul de a se ridica tabara de popas, compusa din capela unde se oficia cultul divin cotidian, de o importanta majora pe atunci si cortul de provizii. Cand toate aceste detalii de amplasament erau finisate cu lux de amanunte, cavalerii arborau deasupra taberei lor provizorii, stindardul de lupta sau le gonfanon baucent. Importanta stindardului de lupta, este foarte bine stabilita in Retraits: “Iar daca Crestinatatea va suferi o infrangere, de care Domnul sa o pazeasca, atunci nici un frate sa nu paraseasca campul pentru a se pune la adapost, atata vreme cat stindardul va fi ridicat, caci de va pleca, el va fi izgonit din ordin pentru totdeauna…”

Toate aceste aspecte de ordin militar sunt studiate de catre o disciplina auxiliara istoriei, definita ca istoria militara, dar multe din notiunile prezentate mai sus sunt necesare in intelegerea istorica a Ordinului.

In fata posteritatii

Daca primele fapte de arme ale Cavalerilor Templieri au fost consemnate in Pen. Iberica, in vreme ce acestia erau angrenati in Reconquista, in Tara Sfanta istoria militara a Ordinului incepe la 1138, printr-o infrangere la Teqoa, orasul profetului Amos. Relatarea lui Guillaume de Tyr, analistul si cronicarul Cruciadei, este exagerata cu privire la acest asediu, fiind in general un istoric ostil Ordinului. A fost vorba de o greseala de strategie militara, caci odata cucerita cetatea Teqoa, cavalerii nu i-au mai urmarit pe turcii (turcii selgiucizi, N. A.) care fugisera. Ei s-au regrupat si au recucerit fortareata, supunand garnizoana la un macel cumplit. Sa fie oare data de 13 cu ghinion? Se pare ca da, pentru ca acelasi cronicar ostil, Guillaume de Tyr ne infatiseaza un alt asediu templier la 13 august 1153, asupra orasului fortificat Ascalon, azi in Fasia litorala Gaza. O bresa realizata in zidurile de incinta ale fortaretei, permite celor patruzeci de cavaleri de sub comanda maestrului Bernard de Tramelay sa patrunda inauntru. Avangarda nu avea voie sa permita nimanui accesul in cetate, dar, imediat ei s-au trezit incercuiti de aparatorii fortaretei, care au astupat bresa si i-au macelarit pe asediatori. Nu de aceeasi parere este si Jaques de Vitry, care ii absova de vina pe Templieri reamintind contemporanilor sai, ca orasul Ascalon va fi cucerit pana la urma pe 19 august.

In Tara Sfanta, Templierilor li s-au incredintat spre aparare mai multe cetati intarite si fortarete (krak-uri), ca de pilda: Saphet, Jaffa, Antiohia. Ei le-au stapanit si aparat pana la consumarea ultimului act al stapanirii cruciate in Orient: Caderea regatului latin al Ierusalimului.

In anul 1291 are loc ultima infrangere a fortelor cruciate din Orient, la asediul cetatii Saint Jean d’Acre. Aici s-au reunit pentru ultima data, intr-un efort disperat, membrii tuturor ordinelor monastice de cavaleri calugari pentru a face fata celor 20.000 oameni de sub comanda sultanului Al-Ashraf. Rolul decisiv l-au avut in aceasta confruntare Templierii si Ospitalierii, in fruntea carora se aflau cei doi maestri, Guillaume de Beaujeu pentru Templieri si Jean de Villiers pentru Ioaniti. In zorii zilei de 18 mai, negocierile au esuat si asediul a inceput. Langa Turnul Blestemat, maestrul templier si-a pierdut viata, dar cavalerii nu s-au lasat pana ce nu a pierit ultimul om si pana ce ranitii si mortii nu au fost evacuati spre corabiile crestine ce asteptau in port. La 28 mai, suparat pe rezistenta cruciatilor Templieri, sultanul ordona asaltul turnului. Imensul bastion se va prabusi inmormantandu-i laolalta pe mameluci si pe crestini. “Ordinul Templului din Ierusalim si-a celebrat funeraliile zdrobind 2000 de cadavre turcesti” (Rene Grousset)

Secole mai tarziu, aveam sa regasesc un episod similar in Mexic, la Camerone, in 1862 sub egida Legiunii Straine. Sa fie oare o simpla coincidenta intre Turnul Blestemat si hacienda (ferma, N.A.) sau un spirit nobiliar perpetuat in timp?

(Sfarsit)

—
Surse documentare on-line:

Scurt istoric
Structuri institutionale
Misterele Templului
Artefacte si marturii