Prof. dr. Dan Brudascu*

UN CAPITOL NEGLIJAT în cvasitotalitate al activităţii desfăşurate de Octavian Goga este cel referitor la apartenenţa sa la francmasonerie şi legăturile lui cu aceasta. În parte, puţinătatea informaţiilor, ca şi lipsa de interes a poetului însuşi de a se referi la astfel de aspecte sunt de înţeles ştiut fiind faptul că francmasoneria este o organizaţie secretă, iar membrii săi nu sunt încurajaţi sau autorizaţi să facă publică activitatea lor.

După cum se ştie, francmasoneria era destul de bine reprezentată, de secole, în spaţiul transilvan. Mulţi dintre reprezentanţii ardeleni ai curentului iluminist au aparţinut diverselor loji francmasonice. De notorietate, în acest sens, este calitatea de francmason avută de medicul Ioan Piuariu-Molnar sau de însuşi Horea, conducătorul revoltei ţărăneşti din anii 1784-5.

Francmasoneria s-a implicat în organizarea şi desfăşurarea răscoalei conduse de Tudor Vladimirescu (1821), dar şi a revoluţiei de la 1848-9. Cu acel prilej au fost făcute, inclusiv prin intermediul munteanului Nicolae Bălcescu, tentative de aplanare a conflictului cu reprezentanţii lojilor francmasonice maghiare.

Violenţa şi urmările tragice ale evenimentului vor avea, însă, consecinţe negative, amplificate şi mai mult de cursul ulterior, nefiresc, al istoriei. Decizia realizării compromisului istoric de constituire a dualismului austro-ungar – încercare disperată de salvare a monarhiei habsburgice multiseculare – a înstrăinat radical – cel puţin la început – clasa politică şi clerul românesc din Ardeal. Implicit, aceasta a avut consecinţe în răcirea relaţiilor acestora cu cercurile francmasonice de la Viena şi din alte centre importante ale imperiului considerate vinovate de sacrificarea naţiunii române.

Francmasonii români, în căutare de soluţii şi de noi aliaţi, în noile condiţii şi circumstanţe, se orientează spre alte loje dispuse să se implice şi să sprijine lupta lor pentru realizarea obiectivelor şi idealurilor lor.

Un moment încurajator, dar şi deviant, îl constituie accederea lui Franz Ferdinand la rangul de prinţ moştenitor. Conştient de criza uriaşă ce ameninţa spulberarea imperiului, arhiducele, el însuşi francmason, promovează, principial, ideea unor reforme social-economice şi politice pentru minorităţile etnice, inclusiv pentru românii ardeleni, menite a transforma ţara într-o confederaţie de tip helvetic.

Programul reformator al arhiducelui a produs derută mai ales în rândurile conducerii conservatoare, comodă şi lipsită de curaj şi imaginaţie, a P.N.R. Mulţi dintre liderii ei, membri ai unor loje francmasonice, vor susţine programul prinţului moştenitor şi vor adera la el găsindu-i chiar justificări în plan doctrinar şi ideologic. Exemple, în acest sens, sunt lucrarea Statele Unite ale Austriei Mari a lui Aurel C. Popovici, consilier al arhiducelui, precum şi numeroase articole pro-monarhice apărute în presa austriacă a vremii, semnate, între alţii, de Al. Vaida-Voevod.

Adepţii ardeleni ai tendinţelor reformatoare ale imperiului vor declanşa chiar confruntări dure cu adversarii orientării pasiviste şi promotorii angajării luptei politice pentru afirmarea identităţii naţionale şi obţinerea de drepturi pentru românii majoritari în Transilvania. Un grăitor exemplu îl constituie episodul “tinerilor oţeliţi”, grupare a tinerilor intelectualiu ardeleni condusă de O. Goga, angajaţi ferm într-o amplă bătălie politică şi publicistică în perioada 1909-1911. Mai mult chiar, pentru compromiterea adversarilor aripii vechi a conducerii P.N.R., unii din reprezentanţii acesteia, cum a fost, din nou, cazul lui Al. Vaida-Voevod, au recurs inclusiv la acuzaţii de “trădare” ca şi cea îndreptată împotriva poetului şi luptătorului Octavian Goga.

Atitudinea conciliantă a unora dintre liderii politici ardeleni, dar mai ales susţinerea de către ei a imperiului, au stârnit preocupare şi îngrijorare în rândurile francmasoneriei occidentale (în principal britanice, franceze, italiene etc.) şi maghiare. Deosebit de activă a devenit francmasoneria britanică interesată în căderea dualismului austro-ungar pentru a-şi intensifica prezenţa politică şi economică în Europa Centrală şi de Sud-Est. La fel de active s-au dovedit, din cu totul alte motive, şi unele cercuri francmasonice ungureşti. Ele reprezentau poziţia şi interesele acelor formaţiuni politice care urmăreau desprinderea Ungariei din imperiu şi obţinerea, pentru prima oară după dezastruoasa înfrângere şi distrugere a statului maghiar la Mohacs, în 1526, a statutului de stat independent şi suveran. Amintim, în acest sens, grupările francmasonice constituite în jurul publicaţiei orădene “Vilag”, dar şi cel din cadrul Societăţii literare “Petofi Tarsasag” din Budapesta.

Toate cercurile francmasonice ungureşti favorabile ideii unei Ungarii independente sperau ca între fruntariile ei să fie obligatoriu incluse teritorii ca Slovacia, Ucraina Subcarpatică, Croaţia, Voivodina şi Transilvania.

Atât francmasoneria britanică, cât şi cea maghiară au încercat să atragă de partea lor pe reprezentanţii de frunte ai minorităţilor etnice din spaţiul geografic menţionat.

Unul dintre agenţii neobosiţi ai intereselor britanice în regiune a fost istoricul W. Seton-Watson, cunoscut şi sub numele de “Scotus Viator”.

Atât lui cât şi cercurilor francmasonice maghiare le-a atras atenţia lupta dârză, plină de curaj, pe plan politic şi în presa vremii, dusă de tânărul, pe atunci, poet şi publicist Octavian Goga. Prin poetul Ady Endre, faţă de a cărui creaţie literară Goga manifestase un interes deosebit, traducând, cu har, în româneşte unele poeme, grupul “Vilag” a urmărit atragerea acestuia de partea intereselor maghiare. Poetul român a dovedit, însă, o maturitate deosebită şi o înţelegere realistă, profundă a situaţiei. El a intuit faptul că interesele maghiare nu corespundeau celor ale românilor ardeleni. În opinia lui susţinerea cauzei maghiare ar fi însemnat nimic altceva decât o simplă schimbare de stăpân, dar şi posibilitatea materializării visului formării unei Ungarii Mari.

De aceea, deşi faţă de principalul reprezentant al grupului “Vilag” – Ady Endre – O. Goga a continuat să-şi exprime admiraţia, din punct de vedere politic el nu a agreat şi nici nu a susţinut poziţia acestuia.

Justeţea atitudinii lui Goga a fost confirmată, la sfârşitul anului 1918 şi începutul lui 1919, când clasa politică maghiară de inspiraţie francmasonică, în frunte cu Ady Endre şi sociologul Jaszi Oszkar, a făcut eforturi disperate pentru a anula efectele Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia şi, pe cale de consecinţă, pentru a se opune desprinderii Transilvaniei din cadrul statului maghiar.

Tot fără succes a fost şi demersul grupării francmasonice din cadrul “Petofi Tarsasag” din Budapesta, care îl primise în rândul ei pe poetul român ca semn al recunoştinţei faţă de traducerile excepţionale făcute de acesta din opera patronului ei spiritual, ca şi din opera altor importanţi poeţi maghiari. Al. Vaida-Voevod consideră că poetul român ar fi fost susţinut, în disputa cu el şi aripa conservatoare a conducerii P.N.R., de francmasoneria maghiară: “Legăturile prin “Petofi Tarsasag” cu francmasoneria ungurească i-au prins atunci bine lui Goga. Corb la corb nu scoate ochii …”

Este adevărat că atât Ady Endre, cât şi reprezentanţi ai altor cercuri francmasonice maghiare (inclusiv universitarul clujean Gyulai Farkas) vor protesta împotriva condamnării, în anul 1911, a poetului român pentru delicte de presă, intervenind chiar pentru graţierea lui pe motiv că tradusese din literatura maghiară. Ady îi va adresa şi o emoţionantă scrisoare deschisă în semn de solidaritate cu cauza lui. În rândurile intelectualilor unguri din Cluj sentinţa de condamnare a lui Goga a stârnit o puternică dezaprobare. Se recunoştea, astfel, că s-a comis o nedreptate împotriva “celui ce a tradus pe Petofi şi pe Madach”.

E greu, totuşi, de crezut că tocmai cei care făceau parte din elita clasei politice maghiare – âinta multor atacuri de presă ale poetul român – nu numai că nu erau deranjaţi de adevărurile crude rostite de acesta, dar chiar aprobau ideile şi acţiunile sale iredentiste. În realitate, atitudinea lor subliniază încurajarea oricăror manifestări menite a slăbi puterea şi autoritatea instituţiilor dualiste în speranţa că, astfel, se va ajunge şi la realizarea idealurilor maghiare de independenţă şi suveranitate, de refacere a unui stat maghiar de sine stătător, dispărut din istorie după tragica bătălie de la Mohacs din august 1526.

Deşi rămas în relaţii de cordialitate cu mulţi intelectuali şi scriitori maghiari din epocă – unii reprezentând diverse grupări francmasonice – Octavian Goga nu le-a făcut jocul şi a continuat să promoveze, prin scris şi acţiuni politice tot mai curajoase, idealurile dragi naţiunii române.

Nici una din extrem de puţinele, dar şi neconcludentele, referiri la calitatea de francmason a lui Octavian Goga nu precizează data primirii sale în această organizaţie, nici loja din care a făcut parte. Mircea Popa este de părere că accederea sa în francmasonerie ar fi avut loc în perioada interbelică: “în perioada interbelică el nu va ezita să intre alături de Sadoveanu într-o lojă masonică.”

Este o precizare vagă, nesusţinută de dovezi sau argumente credibile. Ea confirmă cunoaşterea insuficientă a vieţii şi activităţii lui O. Goga şi este departe de a clarifica acest aspect din biografia lui.

Mircea Popa este la fel de neinformat şi în privinţa lui M. Sadoveanu, cel care, lucru destul de rar, a reuşit în deceniul al IV-lea al secolului trecut, să unifice, sub conducerea sa, toate lojile ce funcţionau în perioada respectivă pe teritoriul României. Numai că, atunci, O. Goga încetase a mai fi francmason.

Abordând acest subiect, Veturia Goga a afirmat adesea că O. Goga a fost francmason, fără a intra, însă, în prea multe detalii. Ea a precizat că, prin 1925-1926, înainte de a deveni ministru de Interne, Mihail Sadoveanu, neştiind că poetul era deja francmason, a încercat să-l recruteze în această organizaţie. Tot Veturia Goga a mai afirmat că, în virtutea poziţiei sale de francmason, Sadoveanu i-a cerut, ulterior, ministrului Goga fonduri pentru editarea unei publicaţii cultural-literare, care ar fi trebuit să se numească Comoara. Potrivit Veturiei Goga, Sadoveanu ar fi obţinut circa 27 de milioane de lei din fonduri ale Ministerului de Interne, sumă pe care, în marea ei majoritate, la încheierea mandatului, nemaiputând-o recupera sau justifica, Goga a fost nevoit s-o achite din propriul buzunar. Relatând această întâmplare, văduva poetului a susţinut că, personal, a fost nevoită să renunţe la multe blănuri şi bijuterii ale ei pentru ca soţul său să poată face rost de banii respectivi.

Raporturile de prietenie şi chiar de colaborare în domeniul publicistic – invocate de M. Popa – nu au nimic de-a face cu calitatea de francmasoni, calitate anterioară – cel puţin în cazul lui Goga – datei menţionate de autorul respectiv.

Nici Horia Nestorescu-Bălceşti, într-o lucrare recentă, nu clarifică prea mult raporturile poetului cu această organizaţie. Informaţiile oferite de el se referă aproape exclusiv la anul 1929. El nu spune nimic în legătură cu data primirii poetului în Francmasonerie şi trece cu vederea demisia acestuia din organizaţie. Astfel, autorul citat semnalează prezenţa lui Goga, în 17.02.1929, la proclamarea lui Constantin Argetoianu ca Mare Patron al Ordinului Masonic Român. O săptămână mai târziu, respectiv la 24.02.1929, poetul primeşte, cu inscripţie nominativă, sub numărul 15, exemplarul din Grands Constitutiones, fapt ce vorbeşte de la sine despre respectul de care se bucura.

Două luni mai târziu, adică în luna aprilie, pe când avea gradul masonic 30, poetul militează pentru fondarea Blocului creştin francmasonic. Prin aceasta, el vroia ca mişcarea francmasonică română să-şi declare oficial opţiunea pentru o linie politică clară, fapt ce intra în contradicţie flagrantă cu statutele şi cutumele organizaţiei. De altfel, au existat luări de poziţie ferme care au respins ca inacceptabilă solicitarea lui Goga. Astfel, în anul 1932, legionarul V. Trifu afirma: “d. Octavian Goga, care deşi este mason, habar n-are de rostul francmasoneriei, căci şi-a permis să vorbească în lojă despre creştinism – greşală ce masonii nu-i vor ierta niciodată. D. Goga a mers aşa de departe cu naivitatea sa încât a propus ca Loja Naţională să se numească Loja Creştin-Naţională.”

Tot potrivit lui Horia Nestorescu-Bălceşti, la 26 octombrie 1929 Octavian Goga a devenit consilier federal propus garant de amiciţie al Marii Loje Elveţiene Alpina pe lângă Marea Lojă Naţională a României. Acelaşi autor mai precizează doar că poetul ar fi avut gradul 33 şi s-a aflat în conducerea masoneriei naţionale.

Calitatea de mason a poetului este reamintită, de acelaşi autor, şi în lucrarea Masoneria – o stare de spirit: o ai sau nu o ai. Interviuri 1993-2002, unde se precizează: “Cine ar fi putut, dintre cei ce nu agrează sau chiar condamnă Francmasoneria, să-şi imagineze că fruntaşi ai naţionalismului român, precum Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, au fost masoni” sau “Pentru că de orice poţi să acuzi un Brătianu, un Bălcescu, un Vaida, un Goga, dar nu poţi să-i acuzi că au fost antinaţionali” Şi Dan Amadeu Lăzărescu, Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu de gradul 33 şi ultim pentru România al Ritului Scoâian Antic şi Acceptat, îl prenumeră printre fransmasonii oameni politici: “Şi în timpuri mai noi generalul Arthur Văitoianu, prim-ministru, Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, deşi a făcut legislaţie antisemită, doctorul Anghelescu şi, mai ales, I.G. Duca.” Tot Horea Nestorescu-Bălceşti se întreabă: “Dacă erau nişte naţionalişti fanatici – unul dintre ei şeful Partidului Naţional-Creştin – Alexandru Vaida-Voevod şi Octavian Goga ar fi intrat în Francmasonerie?” El revine, subliniind, încă o dată, că: în aceşti 4000 de francmasoni sunt şi membri ai Partidului Naţional, naţionalişti de talie politică românească. Dacă ar fi să dau două nume celebre: Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga.” În aceeaşi idee el mai afirmă: “Nici Vaida şi nici Goga n-au abjurat francmasoneria. Nu uitaţi Goga era şeful unui Partid Naţional Creştin. Ba dimpotrivă, există documente certe că Octavian Goga a încercat să proclame Francmasoneria Naţional Creştină, deci să alipească la denumirea de Mare Lojă Naţională din România componenta creştină; chiar o făcea (…) căci, ei erau, ori-cum creştini … Deci vroia şi prin titulatură să demonstreze că sunt creştini.”

Volumul citat mai cuprinde o serie de referiri la calitatea de mason a poetului18. Goga este citat alături de mari personalităţi ale culturii naţionale. Redăm, în sensul celor arătate, şi opiniile următoare: “… ca să revenim la români, Ion Ghica, I.G. Duca, Dimitrie A. Sturdza sau Petre Carp, Octavian Goga sau Mihail Sadoveanu, Nicolae Titulescu sau Mihail Ralea au avut sentimente antinaţionale?”

Autorul a mai ţinut să sublinieze: “Antonescu s-a dus să vadă locul incriminat (sediul Ordinului Masonic Român –n.n.) şi când a văzut pe pereţii încăperilor atârnând portretele lui Bălcescu, Brătianu, Goga şi ale altor bărbaţi de frunte ai neamului, i-a reproşat ferm subalternului său că îl face să-şi piardă timpul cu asemenea treburi mărunte, când, de fapt, cei vinovaţi (francmasonii –n.n.), venerau tocmai pe cei ce făcuseră România modernă.”

Numele poetului este evocat, din nou, printre cele ale scriitorilor români masoni: “Să începem cu cei mai “sonori”: Mihail Sadoveanu, Ion Minulescu, Victor eftimiu, Păstorel Teodoreanu, Octavian Goga, Garabet Ibrăileanu, Duiliu Zamfirescu, Gala Galaction, Mihail Sorbul, Mihail Ralea etc. etc.”

Cei menţionaţi nu sunt singurii care se referă la apartenenţa lui O. Goga la Francmasonerie. În lucrarea sa, Daniel Bresniak pomeneşte numele lui O. Goga printre cele ale prim-miniştrilor români, respectiv ale scriitorilor români. Ideea este reluată şi de Dan A. Lăzărescu.

Revenind, trebuie arătat că, prin Seton-Watson, O. Goga îşi asigură, de asemenea, accesul la cercuri europene influente, decisive pentru acţiunile sale politice ulterioare. Seton-Watson era un cunoscător avizat al vieţii politice nu numai din Ardeal, ci şi de pe cuprinsul întregului imperiu dualist. Întâlnirea lui cu Goga nu este întâmplătoare. Ea are drept cauză renumele şi prestigiul în creştere de care se bucura poetul român, atât în plan literar, cât mai ales în cel al luptei politice acerbe în care se angajase.
De altfel, într-o scrisoare de răspuns adresată lui Goga, la 29 decembrie 1910, Seton-Watson îl considera deja pe acesta “viitor conducător al românilor” şi, prin urmare, îi făcea recomandări utile cu privire la demersurile lui viitoare pe arena politică.

Încă de la prima întâlnire, între Goga şi Seton-Watson s-a stabilit o strânsă legătură. Poetul îl însoţeşte, de îndată, într-o scurtă călătorie “de studiu” în Slovacia. Este, credem, momentul în care se încerca atragerea atenţiei poetului român asupra problemelor de ansamblu ale luptei politice din imperiu, stabilirea de noi contacte utile pentru demersurile viitoare ale liderilor minorităţilor etnice, identificarea unei strategii comune etc. Deşi anterior datei întâlnirii dintre cei doi, Goga se afirmase ca un luptător cu o solidă gândire politică, demersurile lui erau de o anvergură limitată, interesând şi implicând factori ai spaţiului transilvan şi cel mult budapestan. El nu se preocupase să asocieze lupta politică a românilor ardeleni într-un context mai amplu, cel puţin la nivelul imperiului, dacă nu chiar unul central sau sud-est european.

Contactul cu istoricul englez era tocmai nesperatul prilej al unei asemenea deschideri de orizont, inclusiv al înlesnirii contactelor utile unei acţiuni de amploare şi impact politic major.

Din această cauză, acţiunile politice iredentiste ale poetului român nu vor mai rămâne simple întâmplări, fără ecou, înghiţite rapid de uitare. Contactele stabilite prin intermediul istoricului englez, inclusiv acesta însuşi, vor lua poziţie, prin materiale de presă, faţă de şicanele făcute poetului român militant de către autorităţile maghiare sau de cele dualiste. Totodată, Seton-Watson îl invită, insistent şi repetat, să-i facă o vizită în Anglia şi Scoţia.

După o călătorie, la începutul lui august 1910, în Europa Centrală, poetul şi soţia sa Hortensia pleacă în Scoţia în jurul datei de 30 septembrie. Potrivit propriilor sale afirmaţii, cuprinse în corespondenţa ulterioară, cu diverşi apropiaţi, Goga a rămas pe tărâm britanic vreme de şase săptămâni, o bună perioadă beneficiind de ospitalitatea lui R.W. Seton-Watson şi a soţiei acestuia.
În opinia noastră, pe durata şederii lui Goga în Anglia, pe lângă diverse discuţii şi proiecte de colaborare ulterioară, inclusiv fondarea, mai târziu a periodicului European Review, preconizat ca o publicaţie având colaboratori din spaţiul central şi sud-est european, s-a discutat, cel puţin, despre intrarea poetului român în Francmasonerie.

După şederea soţilor Goga în Scoţia şi Anglia, relaţiile cu Seton-Watson au cunoscut o dezvoltare constantă, poetul român, în corespondenţa purtată, beneficiind de sfaturi, îndrumări şi observaţii utile demersurilor sale politice imediate şi de perspectivă.
La rândul lui, Seton-Watson este informat şi ţinut la curent cu evenimentele ce aveau loc în viaţa politică, cu evoluţia în arena publică a lui Goga. Asemenea informaţii le primea fie de la alţi colaboratori ai săi, fie direct de la poet sau de la soţia acestuia Hortensia.

Mai mult chiar, între ei vor avea loc întâlniri şi în afara Transilvaniei sau Scoâiei, fapt elocvent în ce priveşte bunele sentimente dintre poet şi istoricul britanic.

Frecvenţa schimburilor epistolare, grija pentru inserarea diverselor detalii, inclusiv de ordin personal, subliniază relaţiile de amiciţie statornicite între cei doi. Acest fapt îndreptăţeşte supoziţia privind accederea, între timp, a poetului român, la intervenţia şi recomandarea lui R.W. Seton Watson, în Francmasonerie. De altfel, la o analiză, pe text, a scrisului publicistic al lui Goga, se poate observa relativ uşor pe de o parte o clarificare în plan doctrinar, o anume “înţelepţire” şi clarviziune ce vor conduce nu doar la stingerea conflictelor cu partenerii lui politici, ci şi la revenirea în conducerea P.N.R., iar pe de alta o mai atentă şi motivată fixare a obiectivelor politice de urmărit, în sensul renunţării la conflictele, neproductive pentru cauza naţională, cu ceilalţi membri din conducerea P.N.R. şi al concentrării atenţiei sale pe contracararea acţiunilor duşmanilor poporului român. Octavian Goga va milita inclusiv pentru principii elaborate şi susţinute de cercurile francmasonice: introducerea celui mai larg regim democratic, vot universal, abrogarea legilor şi ordonanţelor – majoritatea vizând deznaţionalizarea cetăţenilor ne-maghiari ai imperiului – promovate de contele Apponyi şi alţi politicieni retrograzi unguri, îndreptate, mai ales, împotriva şcolilor româneşti, asigurarea reală de libertăţi cetăţeneşti tuturor supuşilor, indiferent de naţionalitate, limbă, rasă, convingeri politice sau religioase etc., libertate de acţiune pentru Partidul Naţional Român, ca şi pentru formaţiunile politice ale celorlalte minorităţi de pe cuprinsul monarhiei.

Participarea lui Goga la alegerile electorale parlamentare din 1910, ca şi candidat pentru Chişineu Criş, despre care, cu siguranţă, R.W. Seton Watson a fost informat, a reprezentat, în fapt, un test important pentru fundamentarea strategiei politice de urmat în viitor. Ieşirea la rampă a poetului, dincolo de eşecul ei răsunător, graţie terorii de nedescris, abuzurilor, ilegalităţilor celor mai abjecte, dar şi a corupţiei, la care au recurs autorităţile, a avut un impact decisiv asupra trezirii electoratului român din starea de indiferenţă şi letargie la care-l condamnase doctrina pasivistă promovată de mitropolitul baron Andrei Şaguna. Totodată, ea a determinat analize şi dezbateri în rândul elitei politice a românilor ardeleni favorabili luptei pentru drepturi politice, economice şi sociale pentru conaţionalii lor.

Ziaristul Ion Clopoţel, oaspete la Ciucea prin anii 1968 sau 1969, referindu-se la relaţia dintre O. Goga şi R.W. Seton Watson, afirma că poetul român, la solicitarea cercurilor francmasonice occidentale, în primul rând a lui Seton Watson, a încercat să refacă legăturile acestora cu Francmasoneria rusă, bulversată după revoluţia din Octombrie 1917. Tot Ion Clopoţel preciza că, pe tot parcursul deplasării lui Goga, prin Rusia revoluţionară, Finlanda, Suedia şi Scoţia, spre Paris, poetul şi politicianul român a beneficiat de protecţia şi sprijinul cercurillor francmasonice occidentale şi chiar şi a celor ruseşti.

Venirea lui în Franţa era mult mai benefică şi utilă scopului urmărit: recunoaşterea, în virtutea principiului – de inspiraţie masonică şi datorat unor francmasoni celebri ca Woodrow Wilson şi V.I. Lenin – al autodeterminării, a dreptului ardelenilor de a se uni cu Regatul român, iar ulterior pentru încheierea acordurilor şi tratatelor internaţionale care să reglementeze frontierele noului stat unitar şi relaţiile lui pe plan european şi internaţional.

Graţie mediilor – politice, diplomatice şi jurnalistice – frecventate în capitala Franţei, O. Goga a contribuit esenţial la recunoaşterea de către marile puteri a Consiliului Naţional Român ca reprezentant legal al poporului român, mandatat să-i apere interesele la masa negocierilor ce vor urma.

Într-o lucrare, apărută recent, Alexandru Vaida-Voevod face frecvent, cu vechea şi arhicunoscuta lui ranchiună, referire la anturajul lui Goga de la Paris, cel mai adesea format din englezi, membri ai Francmasoneriei.

Horia Nestorescu-Bălceşti susţine şi el faptul că: ” … la Conferinţa de Pace de la Paris (…) reprezentanţii Marilor Puteri (…) toţi – repet, toţi – erau francmasoni.”

Calitatea de francmason, obţinută, după opinia noastră, cu sprijinul lui R.W. Seton Watson, în anii 1910-1911 sau în anii premergători primului război mondial, îi va fi utilă poetului în activitatea sa politică ulterioară, asigurându-i şi înlesnindu-i ascensiunea spre demnităţi guvernamentale şi parlamentare.

Aşa cum arătam, în noiembrie 1933, Octavian Goga decidea retragerea sa din rândurile Francmasoneriei. La fel ca decizia de a intra în această organizaţie, şi cea de a o părăsi n-a fost motivată sau explicată de poet. Presupunem că ea a fost determinată de cel puţin două tipuri de factori. Pe de o parte e vorba de condiţiile interne, de deziluziile şi nemulţumirile trăite tot mai intens de omul politic Octavian Goga. La fel ca majoritatea clasei politice a momentului, O. Goga contribuise, cu o mare doză de naivitate şi credulitate, la revenirea pe tron a aventurierului rege Carol al II-lea, pe baza promisiunii – nicicând respectată de acesta – de a renunţa la amanta sa Elena (Wolf) Lupescu.

Al doilea şoc major trăit puternic şi de Goga a fost determinat de diversiunile de joasă speţă iniţiate de Carol al II-lea de a constitui, pe parcursul anului 1931, un aşa-zis guvern de uniune naţională. (Printre cei “consultaţi”, adică manipulaţi s-a numărat şi O. Goga, care, sesizând jocul murdar al monarhului, a refuzat să-i dea satisfacţie). În realitate, o primă măsură a regelui de a destabilizza întreaga viaţă politică românească, de a discredita şi, apoi, submina partidele politice, credibilitatea acestora, de a compromite democraţia şi sistemul democratic din ţară.

Cu siguranţă, aşa cum reiese din Jurnalul său politic, Goga a dezavuat sprijinul acordat regelui în aceste demersuri ale lui de o serie de importanţi oameni politici, cunoscuţi şi pentru apartenenţa lor la Francmasonerie.

Prostituarea clasei politice naţionale – implicit şi cu largul concurs al grupărilor francmasonice româneşti şi externe – a reprezentat pentru Goga o abdicare de la principiile şi obiectivele urmărite de această organizaţie, ostilă dictaturii şi regimurilor despotice.

O altă nemulţumire posibilă a poetului a reprezentat-o refuzul fondării Blocului creştin francmasonic şi angajarea declarată a acestuia în efortul scoaterii ţării din criza economică şi social-politică în care se afla.

Al doilea set de posibili factori ţine de alunecarea lui treptată, ideologic şi doctrinar, spre dreapta. De aici şi admiraţia exprimată nu o dată faţă de Italia fascistă. În 1933 are loc, în Germania, ascensiunea fulminantă a lui Hitler, personaj faţă de care omul politic român a nutrit şi afirmat sentimente de apreciere şi care va marca radical evoluţia sa politică până la sfârşitul vieţii.

După cum subliniază Horia Nestorescu-Bălceşti există o incompatibilitate funciară “dintre Francmasonerie (eminamente adeptă a libertăţilor democratice, egalităţii şi fraternităţii între oameni şi popoare) şi totalitarismul extremist de la dreapta la stânga.”

Poate că, conştientizând şi el acest raport de incompatibilitate, O. Goga a decis să-şi înainteze demisia din Francmasonerie.
Lipsit de sprijinul, dar şi de controlul acestei organizaţii, în anii ce au urmat omul politic Octavian Goga va comite erori majore, care-l vor împinge spre formaţiunile şi oamenii politici de extremă dreaptă, compromiţând, astfel, într-un fel, până şi obiectivele şi idealurile sale de tinereţe.

*Reproducere dupa publicatia “Arhiva romaneasca” editata de Asociatia Romana pentru Patrimoniu