Adrian Popovici [alte articole din rubrica Historia Universalis]

Ai incredere in vise, caci in ele sta ascunsa poarta catre eternitate - Kahlil Gibran
Sa nu uiti ca orice asteptare e provizorie, chiar daca dureaza toata viata-Octavian Paler
Tot ce se intampla dupa o lunga asteptare e mai usor de suportat-Marcus Tullius Cicero
Totul ii vine la timp celui ce stie sa astepte-Bertolt Brecht

In prelegerea trecuta, am reusit sa parcurgem, alaturi de temerarii nostri eroi iberici, o parte din necunoscutul Atlantic, spre Indii, si i-am lasat, abandonati oarecum, intr-o apatie totala, in mijlocul nesfarsitului de ape albastre, intinse cat vedeai cu ochii firii celei trecatoare…Este fascinant sa urmarim indeaproape peripetiile acestor oameni simpli, dar cutezatori, porniti sa infrunte stihiile marii intr-o epoca plina inca de superstitii, aflata intr-un relativ progres tehnic, care va exploda curand in Renastere.

Este, de asemenea, destul de dificil pentru omul contemporan sa patrunda chintesenta unei asemenea aventuri care a schimbat soarta planetei albastre si, desigur, pentru multi dintre noi unele fapte pe care vi le voi dezvalui vor parea de-a dreptul hilare, azi, cand tot ce misca in cer, pe ape, ori pe pamant este supus unor tehnologii de ultima ora, iar mijloacele de deplasare sunt dotate cu echipamente de navigatie si control tot mai sofisticate, care reduc considerabil distantele geografice si riscul unor incidente si accidente neprevazute. Cum sa nu zambesti ironic la adresa acestor oameni, cand azi satelitii te pozitioneaza prin GPS, cand la bordul transatlanticelor te simti ca intr-un hotel de lux plutitor, cu bar, piscina ori acces la internet.Dar, pana sa sarim inapoi in secolul XXI, am sa va iau din nou sa cunoastem Oceanul cu toate pericolele sale, alaturi de Cristofor Columb si de eroii nostri. Urmati-ma!

In data de 13 septembrie a anului de gratie 1492, acul busolei indica nord-vest, iar la revarsatul zorilor, nord-est. Era o confuzie totala, data de declinatia magnetica, prea putin cunoscuta in epoca. Timorati, oamenii vazura apoi pe cer o dara de foc in noapte, cazuta din neant la o distanta de 4-5 leghe marine de corabiile lor.

Era o ploaie meteorica. Dar, peripetiile inselatoare abia incep cand, pe 16 septembrie, cerul se acoperi de nori, apoi ploua putin si, ciudat lucru pentru acest anotimp din an, diminetile erau frumoase si aerul inmiresmat ca in luna aprilie in insorita Andaluzie, cum remarca Columb in jurnalul sau de bord. Remarca avea sa fie facuta si o luna mai tarziu, 7 octombrie, cand, acelasi amiral al marilor, noteaza:

Aerul e foarte cald, ca in aprilie la Sevilla si e o placere sa-l respiri, atat e de inmiresmat.

In ceea ce priveste Oceanul, ei au navigat intr-un tarziu, vest sud-vest pe o mare linistita ca fluviul Sevillei, intr-o atmosfera calma…Se aflau in calea Gulf Streamului, necunoscut inca, dar, care dadea acel aer inmiresmat, profund andaluzian, care incalzeste coastele vestice ale batranului continent si prelungeste verile atlantice in Vest.

Caravelele hispanice patrunsera curand pe o mare foarte verde, cu multa vegetatie inselatoare, desprinsa parca de pe vreun tarm apropiat si mult asteptat de cateva saptamani bune. Erau in Marea Sargaselor, situata intre Insulele Bermude, Arhipelagul Antilelor Americane si Azores, un urias covor de plante galben-verzui. Marea are aproximativ 1.100 km lăţime şi 3.200 km lungime şi este situată intre 70 şi 40 grade longitudine vest şi intre 25 şi 35 grade latitudine nord. Este numită după algele sargase care au particularitatea de a pluti şi care se acumulează la suprafaţă in această zonă. Legendele spun ca navigatorii fenicieni ar fi ajuns si ei aici intr-un voiaj, imaginar sau nu, asupra caruia vom reveni. In scrierile lor, Platon (filozof grec 427-347 i.e.n.) si Aristotel (savant si filozof grec, 384-322 i.e.n.) povestesc despre o mare intinsa ce se gasea spre apus de ,,Coloanele lui Hercule” (denumire data de antici Stramtorii Gibraltar) si in adancimea careia ar fi disparut legendara Atlantida. Noroiul si ierburile in care se impotmoleau corabiile ce incercau sa strabata aceste ape, proveneau, dupa parerea lor, de la uscatul inghitit de ape. Despre aceasta aglomerare de ierburi vorbeste si filozoful Teofrast (327-287 i.e.n.) in lucrarea sa ,,Istoria plantelor”.

Si totusi, unde era uscatul? Oamenii erau nelinistiti datorita devierii acului busolei de pe Santa Maria. Concluzia era clara: se vor pierde pe nemarginitul apelor. Don Cristofor, in calmul sau care nu-l parasea niciodata le explica ca nu acul busolei e de vina ci, Steaua Polara care-si schimbase pozitia pe bolta cereasca, ca punct de reper pentru majoritatea navigatorilor de atunci. Desi uscatul era inca o iluzie indepartata, semne prevestitoare lui, pe care Columb le nota in jurnalul sau de bord, se aratau in semnele naturii din jur: plante, un rac viu, scaderea salinitatii apei si pescarusi. Amiralul simti ca ceva e in neregula, cand socotise foarte clar ca pamantul trebuia sa apara la orizont la 750 mile de Insulele Canare. Si, cu toate aceste semne, uscatul continua sa ramana o enigma care nu se arata deocamdata la orizont, in timp ce tensiunile oamenilor sai de echipaj cresteau proportional cu trecerea zilelor, iar corabiile erau manevrate cand spre vest nord-vest, cand spre nord-vest si apoi din nou pe drumul cel bun care era spre apus.

Pamantul mult visat se lasa indelung asteptat si, amiralul nostru temerar, il convoca, in dimineata zilei de marti, 25 septembrie 1492, pe Martin Alonso Pinzon pentru a se sfatui cu privire la situatia oarecum “disperata” in care se aflau in acel moment critic al calatoriei. Impulsionat de seful sau si convins, fara indoiala, ca simtul vazului nu-i inseala asteptarile, in aceeasi zi, pe la apusul soarelui Pinzon striga de pe puntea caravelei sale: Pamant! Pamant!. Miza era mare: zece mii de maravedis era suma promisa celui care, primul, va zari pamant. Speranta se dovedi si de aceasta data inselatoare si entuziasmul de nedescris de care au fost cuprinsi la un moment dat oamenii lui Pinzon se topi ca un norisor de ploaie. Cu toate acestea, iluzia optica il de care a fost cuprins tovarasul sau de calatorie l-a determinat pe Columb sa schimbe cursul caravelelor hispanice spre sud-vest, pe directia unde parea ca Pinzon sa fi descoperit, intr-adevar, pamant. Oamenii au fost cuprinsi de o mare dezamagire si uimire. Temandu-se poate de o revolta tipica acelor timpuri, Columb le-a comunicat oamenilor sai distante mai reduse pentru a nu li se parea calatoria prea lunga.. Astfel, intre 26 octombrie si 1 octombrie, purtate de vanturile favorabile de vest, corabiile au parcurs 382 de mile, distanta record fata de debutul calatoriei cand ele au strabatut 170 de mile in 24 de ore. Oceanul nemarginit era calm, nu si sufletul oamenilor care l-au lamurit pe Columb ca il pot oricand omora, insa, genovezul le-a amintit ca se afla sub protectia Coroanei si cand ei se vor intoarce in Spania vor fi spanzurati cu totii. Cu toate aceste clipe dramatice, semne prevestitoare ale apropierii uscatului nu intarziara sa apara din nou: pasari, pesti zburatori. Dar, sa vedem acum care era cu adevarat atmosfera tensionata de la bord si in ce situatie reala se afla Columb, care insusi ne marturiseste:

Habian comenzado a murmurar del viaje sau Au inceput sa carteasca impotriva drumului. O marturie similara, putin exagerata, ne-o da si cronicarul Las Casas in a sa Historia de Las Indias si o intareste umanistul Padro Martir de Angleria: Hispani comites murmurares primum secreto coeperunt, apertis mox conuicijis urgere, de perimendo cogitare, demum vel in mare proijciendo, consulebatur, ceea ce vrea sa insemne, intr-o traducere exacta si fidela a textului: Mai intai ofiterii spanioli au inceput sa carteasca in taina, apoi sa ameninte fatis, sa se gandeasca la omor, iar pe urma au hotarat sa-l arunce in mare. Nu este exclus desigur ca ultima marturie sa se apropie de realitate, stiut fiind caracterul violent al hispanicilor cand se afla in impas, dar, credem ca exista ceva exagerari. De ce? Exagerarile istoriografice s-au facut resimtite din partea Coroanei spaniole, mult timp dupa evenimente, pentru a pune intr-o lumina favorabila pe Pinzoni, care si-au atribuit cinstea descoperirii Lumii Noi, in timp ce lui Columb i s-a reprosat conducerea slaba a expeditiei transatlantice. Aceste date au fost oferite mai tarziu si intentionat exagerate cu prilejul litigiului dintre Coroana si succesorii lui Columb. Fara indoiala au fost cateva proteste de grup si cuvinte jignitoare la adresa amiralului dar, trebuie ca istorici sa fim obiectivi: de o revolta armata nu putea fi vorba, stiut fiind faptul ca amiralul reprezenta chiar si in asemenea conditii autoritatea regilor catolici, care ar fi pedepsit foarte drastic pe faptasi.Si, ei, desigur, erau convinsi de acest lucru, ca si altii care au simtit-o poate pe pielea lor. Dar, cum dupa o furtuna cat de mica sau cat de mare, vine intotdeauna soarele, Columb crezu in steaua lui norocoasa. Pe 7 octombrie, marinarii de pe Nina inaltara pavilionul si trasera o salva de tun, instiintand ca descoperira pamant, dar si aceasta era o iluzie optica…Apoi, vazura un stol de pasari dinspre nord spre sud-vest si din nou amiralul nostru cutezator renunta la drumul spre apus si schimba cursul de navigatie spre vest sud-vest.

Daca Cristofor Columb ar fi continuat sa navigheze spre Vest, Curentul Golfului ar fi naufragiat navele undeva pe coastele Floridei, dar, astfel, prin decizia de ultim moment si, intr-o sclipire de imaginatie genoveza debordanta ca pe vremuri, caravelele vor deschide istoria Noii Lumi pe taramuri mai blande si mai exotice, asa cum vom vedea in continuare. Sa citim jurnalul imaginar al expeditiei.
Miercuri, 10 octombrie 1492, aucontinuat drumul, in ciuda protestelor oamenilor nemultumiti de lungimea calatoriei. Columb ii insufleti si le reaminti sigur de sine de castigurile ce le puteau obtine de la Coroana la intoarcerea in patrie. Le-a spus ferm ca este hotarat sa mearga in Indii. A subliniat acest lucru si la intrunirea comandantilor din 9 octombrie la bordul Santei Maria si i-a determinat si pe fratii Pinzon sa fie convinsi de acest fapt. La 11 octombrie marea deveni si mai agitata. Nu incapea indoiala ca pamantul era, in sfarsit, aproape si semne prevestitoare uscatului: o trestie, un baston incrustat, o creanga de maracine pline de fructe rosii, toate parand curand taiate. Lumea Noua isi instiinta prezenta. Apoi, cu doua ore inainte de miezul noptii, Columb, la pupa, vazu o lumina in departare, dar nu indrazni sa afirme inca ca e pamant. Trase aer cu nesat in piept si incerca sa-si stapaneasca bucuria…Lumina, ca un far in noapte, era din nou o iluzie optica sau un adevar palpabil, Lumea Noua? Vom descoperi raspunsul intr-un nou episod la care va astept in curand.

(Va urma)