Adrian Popovici

Nota: Cu prilejul Sfintelor Sarbatori ale Invierii Domnului nostru Iisus Hristos si la cererea nenumaratilor credinciosi dusi in ispite de tot mai multe asa zis documentare si filme “istorice” prin care se cauta a se deforma voit Adevarul Invierii Mantuitorului Hristos, ne-am gandit sa reprogramam acest ciclu de trei episoade, “Mormantul lui Hristos”-o teorie anticrestina, aparut in premiera in 2007. Speram ca acest documentar scris sa fie spre intarirea si adeverirea Adevarului Invierii asa cum il celebram de peste 2.000 de ani incoace nestirbit si nealterat de falsele invataminte si cele amagitoare lumesti. Bucuria Invierii sa fie cu voi cu toti!

“Iar daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra…Si daca nadajduim in Hristos numai in viata aceasta, atunci suntem mai de plans decat toti oamenii. Dar acum Hristos a inviat din morti, facandu-Se incepatura celor adormiti. Caci deoarece moartea a venit printr-un om, printr-un om si invierea mortilor”- (1 Co. 15, 14, 19-21)

“Deoarece multi au incercat sa alcatuiasca o istorisire despre faptele deplin adeverite intre noi,
Asa cum ni le-au lasat cei ce le-au vazut de la inceput si au fost slujitori ai Cuvantului,
Am gasit si eu cu cale, preaputernice Teofile, dupa ce am urmarit toate cu de-amanuntul de la inceput, sa ti le scriu pe rand,
Ca sa te incredintezi despre temenicia invataturii pe care ai primit-o.” - (Luca, Cap. I, vers.1-4)

Adevarul Invierii-o expunere dogmatica

Ca sa va scriu cele ce urmeaza a fi elucidate, m-am straduit pe cat de putin sa rasfoiesc cu atentie manualul de Dogmatica, intr-una din lungile nopti de priveghere la seminar, rugandu-L pe Bunul Dumnezeu sa-mi lumineze mintea intru intelegerea celor mai presus de intelegere, ca apoi sa vi le astern ordonat. Ce este asadar Dogmatica? Dogma este un complex de invataturi si adevaruri de credinta, bine sistematizate, ordonate intr-un sistem logic desavarsit, menita sa raspunda tuturor intrebarilor credinciosilor, concentrate in jurul ideii centrale de Dumnezeu, cu tot ceea ce tine de manifestarile Sale, de relatia Sa cu lumea vazuta si nevazuta, nu in ultimul rand, Dogmatica coreleaza dogmele intre ele vizand stabilirea Adevarului suprem vesnic. Cu alte cuvinte, aceasta disciplina de invatamant lamureste amanuntit si concentrat Invatatura de credinta Ortodoxa, dar la un nivel academic, tocmai pentru ca viitorii teologi, absolventi ai seminariilor si facultatilor de profil din tara sa poata duce mai departe si pe intelesul credinciosilor intreaga invatatura a Bisericii stramosesti, a Sfintilor Parinti (in imaginea alaturata, Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, 330-379, o icoana pe lemn din colectia artistei Emilia Burlacu) a celor care si-au dat viata pentru adeverirea mantuirii neamului omenesc din robia pacatului stramosesc prin Jertfa deplina a Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Dogmatica mai poarta denumirea si de Teologia Dogmatica si face parte din ramurile vastului domeniu al Teologiei, ca disciplina de cercetare, teoretica prin sistematizare, logica, ordonare si practica prin aplicarea acesteia in viata de zi cu zi in raporturile dintre Biserica, preot si credinciosi. Ce este Teologia? Este stiinta revelata (a revela, a descoperi, N. A.) cu si despre Dumnezeu si vine de la alaturarea celor doua cuvinte din elina veche, Theos-Dumnezeu si Logos-Stiinta, Cunoastere, Aprofundare, necesara tuturor crestinilor pentru mantuire. Fiind un domeniu foarte vast de cercetare si sistematizare, are alaturate un complex de discipline complementare, teoretice si practice, toate inrudite si legate intre ele, care nu pot fi studiate si dezbatute una fara cealalta. Astfel, nu poti efectua studiul Noului Testament, fara a cunoaste greaca veche sau elina, limba culta a lumii greco-romane, in care au fost scrise cartile nou testamentare, precum si Septuaginta sau Traducerea greceasca a Scripturilor Vechiului Testament, pentru evreii alexandrini si iarasi nu poti aprofunda temeinic Istoria Bisericii Universale sau Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, fara sa iei in calcul Istoria Crestinismului de la anul 33 d. Hr. pana in zilele noastre, contemporane. Ce este un teolog? Este persoana investita cu harul de a invata pe credinciosi despre Dumnezeu, in toti si in toate, prin teologhisire, prin a vorbi despre Dumnezeu temeinic si in cunostinta de cauza.

Prin rugaciune respiram Duh Sfant, spun Sfintii Parinti (Sfantul Apostol Pavel, Vasul Ales, imaginea alaturata, icoana pe lemn din colectia artistei Emilia Burlacu, N. A.). Daca nu cunoastem invatatura Sfintilor Parinti, cuprinsa in Patristica (viata lor) si Patrologie (operele lor) nu cunoastem esenta dogmei crestine ortodoxe. Ortodoxia, dreapta credinta este calea spre mantuire, orice alta invatatura straina ducand la pieire sufleteasca. Sincer sa fiu, mi-a fost foarte teama sa compun acest articol, neavand pregatirea necesara de specialitate in domeniu, dar am fost obligat de anumite imprejurari, printre care noul atac la adresa Crestinismului, in general, acela al falsei descoperiri a “Mormantului lui Hristos”, o teza vadit anticrestina, de subminare a unui adevar adeverit, acela al Invierii, spre care ne indreptam prin Marele Post al Pastelui si poate de aceea as vrea ca acest articol, scris de un umil masterand in istorie, sa vina ca o lamurire, cel putin istorica a faptelor petrecute si consemnate, in scris si prin traditie, vechi si actuale de peste doua milenii de crestinism.

Mi-am inceput expunerea prin doua citate scripturistice nou testamentare, primul, al Sfantului Apostol Pavel, fariseul convertit pe drumul Damascului, cel de-al doilea, al medicului si Evanghelistului Luca, autorul cartii Faptele Apostolilor. De ce? Sunt cei doi intelectuali ai Noului Testament, care au cercetat atent istoria mantuirii, analizand obiectiv faptele pentru contemporani, fara sa le exagereze deloc importanta si stabilindu-le clar dimensiunea istorica si de credinta. Pavel a fost un fariseu, care i-a persecutat pe primii crestini, asistand chiar la uciderea primului mucenic, Sfantul Arhidiacon Stefan, ucis cu pietre in fata lui Saul, la picioarele caruia spune medicul Luca, martorii si-au pus hainele, apoi a primit insarcinare de la Sinedriul iudaic sa inceapa prigoana impotriva oricarui marturisea noua credinta. Iata ce spune Cartea Faptele Apostolilor:

“Si Saul, pustia Biserica, intrand prin case si, tarand pe barbati si pe femei, ii ducea la temnita”-(F.A., Cap. VIII, vers. 2)

Medicul Luca, supranumit pe drept cuvant, istoricul Noului Testament culege date, se informeaza, analizeaza riguros faptele petrecute, expunandu-le ordonat in scris si astfel se face ca Evanghelia sa completeaza desavarsit celelalte trei Evanghelii: Matei, Marcu si Ioan. Pavel si Luca se formeaza ca intelectuali in lumea elenistica tarzie, dar in mod cu totul diferit. Luca are o imbogatire spirituala care il apropie oarecum de Herodot si Tucidide, parintii Istoriei ca stiinta. Nu este evreu din nastere, spre deosebire de Pavel, dar s-a nascut in Antiohia Siriei, metropola vestita a Orientului Apropiat, acolo unde pentru prima data cei care urmau noii credinte s-au numit crestini, astfel dupa cum insusi marturiseste in Cartea Faptele Apostolilor. Este un discipol al Marelui Pavel si il insoteste in calatoriile sale.

Medic de profesie (Icoanele celor patru evanghelisti, vezi fotografia alaturata, colectia artistei Emilia Burlacu, N. A.), analizeaza in Evanghelia sa aspecte legate de mila dumnezeiasca a Mantuitorului Hristos, de minunile Sale vindecatoare, dar in acelasi timp, integreaza in opera sa informatii din surse diversificate iudeo-crestine. Incepe sa compuna prin anii 80 d. Hr.

Saul din Tarsul Ciliciei este evreu, nascut cetatean roman, o calitate unica in epoca, pana la Edictul lui Caracala din 202, urmeaza scolile inalte ale timpului si studiaza la Ierusalim, la picioarele lui Gamaliel, marele invatator al Legii Vechi de la Templul din Ierusalim. Epistolele pauline sunt clare, concise si cuprind esenta invataturii crestine. Prin Pavel, cel renascut in Legea Noua, Crestinismul depaseste granitele Palestinei, catre neamurile de pe intreg cuprinsul Imperiului Roman. Daca Mantuitorul Hristos n-ar fi Inviat cu adevarat, ce rol ar mai fi avut expansiunea Crestinismului sau Teologia mormantului gol? De unde aceste teorii anticrestine proliferate astazi, cand avem atatea dovezi mature ale Invierii? De ce atat de multi oameni din primele veacuri si nu numai, din toate categoriile sociale, si-au dat viata in fata persecutorilor pentru noua credinta, daca s-ar fi indoit de Inviere, fara a avea certitudinea clara a ei?

Dar, inainte de a analiza succint depozitiile falsilor detractori ai Invierii, dati-mi voie sa va prezint cauzele acestor rataciri care au dus la disputele actuale anticrestine. Si am sa incep cu cel mai clasic exemplu al indoielii, cel dat de insusi Apostolul Toma, zis Geamanul, unul dintre Cei 12 Ucenici ai Domnului. El a vrut sa se convinga de minunea Invierii prin simturile sale proprii, omenesti (Ioan, Cap. 20, vers. 20-28), nefiind de fata la prima aratare a lui Hristos Inviat din morti. Apoi sa luam in seama spaima si indignarea militarilor romani, aflati in slujba celui mai puternic Imperiu, insarcinati cu paza Sfantului Mormant, pentru ca ucenicii sa nu poata veni noaptea si sa-i fure Trupul, caci, spuneau arhiereii si batranii, ca ratacirea cea din urma va fi mai rea decat cea dintai. Acesti legionari, de ar fi adormit in timpul serviciului, riscau nu numai intemnitarea, galerele romane, sclavia, ci chiar moartea. Vom analiza apoi, separat, reactiile martorilor Invierii, ale caror marturii vizibile nu pot fi puse la indoiala, indiferent cate ipoteze si teorii sunt proliferate astazi de catre cei care neaga Invierea.

Toate aceste teorii anticrestine de combatere a adevarului adeverit al Invierii Domnului nostru Iisus Hristos (Icoana Invierii Domnului din colectia artistei Emilia Burlacu), s-au nascut o data cu Reforma Protestanta din secolul al XVI-lea. Marile Descoperiri Geografice transbordeaza Reforma in Lumea Noua, unde imbraca haina neoprotestantismului, gasindu-si taram de afirmare in randul maselor nestiutoare de carte, care usor au cazut in plasa pacalelilor de tot felul, crezand in cele spuse de alti rataciti si astfel multe invataturi gresite s-au transmis ani dupa ani, generatie dupa generatie. Rationalismul critic ii impinge pe teologii neoprotestanti sa conteste din ce in ce mai mult Invierea Domnului, socotind-o ca pe un mit. Scrierile Sfintilor Parinti, o data eliminate din preocuparile lor fals evanghelizatoare, ei au cazut in cealalta extrema, a negationismului rational. Astazi, asistam vizibil la un proces de decrestinare a Occidentului si propovaduirea libertatii absolute a individului, a ratiunii. Aceste aspecte, puse cap la cap conduc la cele mai grave consecinte pe taram spiritual, la false ipoteze si teorii negationiste, irationale, fara un suport demonstrativ real. Acum, le vom analiza in parte, cu argumente pro si contra.

A. Teoria mortii aparente

Crucea, ca instrument de tortura, destinat talharilor, criminalilor, sclavilor razvratiti si altor categorii sociale din clasele de jos ale societatii romane, a fost inventata in vremea dictatorului roman Julius Caesar, cu mult inainte de Hristos si s-a raspandit in toate provinciile lumii romane, mai apoi. Procedeul crucificarii ne este cunoscut din anumite documente romane si din lumea barbara, precum si din unele marturii ale unor persoane care au scapat miraculos cu viata, in urma crucificarii, care se mai numea si spanzurare, cu sensul de atarnare pe lemnul crucii. O data cu Jertfa deplina a Mantuitorului Hristos, Crucea este sfintita de Insusi Dumnezeu Fiul prin moartea si Invierea Sa din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le. Crucea este prefigurata in Legea Veche prin mai multe exemple graitoare: Binecuvantarea lui Iacov catre fii sai-si am sa va rog sa cititi cu atentie dispunerea mainilor patriarhului in forma de cruce, prin Inaltarea toiagului lui Moise in pustie si izbavirea poporului israelit de muscatura sarpelui, nu in ultimul rand prin litera greceasca Tau, ca semn distinct la profetul Iezechiil. Crucea este cheia Imparatiei Vesnice, cea care sfarma imparatia mortii si a pacatului stramosesc, deschizand Legea Noua, prin Fiul Omului, Adam cel Nou, Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Moartea pe cruce era un adevarat chin pentru cel condamnat la o astfel de pedeapsa. Agonia dura multa vreme, cei crucificati fiind expusi de regula intr-un loc din afara Cetatii, Golgota, in cazul Domnului nostru Iisus Hristos, sub privirile tuturor trecatorilor. Crucificarea necesita anumite proceduri: intinderea pe lemnul crucii, pironirea mainilor si picioarelor, de regula la incheieturi, pentru a putea sustine greutatea corpului omenesc, chinul fiind mai lung, in acest caz si din punct de vedere medical. Unele reconstituiri artistice de factura occidentala prezinta pironirea in podul palmei si laba piciorului. Nu suntem de acord cu aceste teorii, care contravin practicii curente a epocii in cauza, sec. I d. Hr. Cum ne confirma si Evanghelia dupa Ioan, pentru a se verifica moartea celor rastigniti, urmau cateva metode, care astazi ni se par inumane, dar foarte bine stabilite atunci. Zdrobirea fluierelor picioarelor, celor care rezistau acestei pedepse groaznice si aveau un organism ceva mai rezistent, ducea la o moarte brusca, datorita fara doar si poate infarctului miocardic al socului loviturii. Mantuitorul Hristos, care murise inaintea lor, a scapat de procedurile expuse anterior si pentru a se verifica moartea Sa deplina, ostasii romani, insarcinati cu aceste munci, L-au impuns cu sulita si indata din Trupul Sau a curs sange si apa, potrivit Evanghelistului Ioan. Este inca o confirmare a mortii anatomice si a faptului ca Trupul intrase in rigiditatea cadaverica, deci ca nu era o moarte aparenta, inselatoare sau, dupa spusele detractorilor, un lesin, din care mai apoi, S-ar fi trezit.

Soldatii sau legionarii romani (vezi foto), aveau obligatia de a confirma moartea guvernatorului roman si orice minciuna sau sustragere de la adevar era aspru pedepsita, cu incarcerarea, moartea, galerele sau minele romane, asa cum am mai aratat dealtfel. Este si motivul pentru care, Iosif si Nicodim au obtinut permisiunea lui Pilat din Pont sa coboare Trupul Mantuitorului de pe Cruce, spre a fi ingropat tot in afara Cetatii, dupa obicei, intr-o gradina, intr-un mormant nou, sapat in stanca. Pe de alta parte, teama justificata a fariseilor si a batranilor de la Templu fata de invatatura Invierii celei de-a treia zi, i-a determinat sa ceara ingaduinta temutului Pilat din Pont sa strajuiasca Sfantul Mormant, spre a fi siguri ca ucenicii nu vor veni noaptea sa-I fure Trupul:

“Iar a doua zi, care este dupa vineri, s-au adunat arhiereii si fariseii la Pilat,
Zicand: Doamne, ne-am adus aminte ca amagitorul Acela a spus, fiind inca in viata: Dupa trei zile Ma voi scula.
Deci, porunceste ca mormantul sa fie pazit pana a treia zi, ca nu cumva ucenicii Lui sa vina si sa-L fure si sa spuna poporului: S-a sculat din morti. Si va fi ratacirea de pe urma mai rea decat cea dintai.
Pilat le-a zis: Aveti straja; mergeti si intariti cum stiti.
Iar ei, ducandu-se, au intarit mormantul cu straja, pecetluind piatra.” -(Matei, Cap. XXVII, vers. 62-66)

La popoarele semitice, implicit evreii, mormintele erau sapate in piatra, in afara orasului, intr-o grota, pestera. Mortul era asezat cu fata spre Rasarit, cum se practica si astazi in comunitatile crestine mari. De ce? Deoarece de la Rasarit va veni Hristos Imparatul sa faca Judecata viitoare si ca la Rasarit se afla Tara Sfanta. Mortul era infasurat in giulgiuri inmiresmate, pentru a se evita mirosul neplacut al trupului celui decedat si a prefigura Viata de veci. Detractorii vorbesc cum ca Mantuitorul ar fi intrat intr-o stare cataleptica, de lesin profund si ca racoarea Mormantului, ca si miresmele puternice impregnate in giulgiu, i-ar fi redat vlaga, teorie pe care noi o combatem prin argumentele reale de mai sus. A nu se confunda moartea clinica, in care functiile organismului sunt reduse la minimum, cu moartea anatomica deplina, in care Mantuitorul intrase prin crucificare. Cum poate un om slabit, biciuit, torturat de garnizoana romana, crucificat, mort, sa poata simula o stare de lesin sau de moarte aparenta?

Iata ce sustin chiar unii dintre teologii protestanti, contrazicandu-se pe ei insisi, precum D. Fr. Sttrauss, in cartea sa Viata lui Iisus, din care va redam in finalul disertatiei noastre saptamanale, un citat:

“Este imposibil ca un om care a iesit din mormant pe jumatate mort, care a trebuit sa se tarasca, slab, bolnav si lipsit de ingrijiri medicale, care avea nevoie de bandaje, de intarire si de ingrijire, este imposibil ca un astfel de Om sa fi facut Apostolilor impresia ca el era biruitorul mortii, printul vietii, impresie care sta la temelia viitoarei lor predicari [...] cel mult ar fi putut sa le dea o senzatie de mila si compatimire, niciodata insa nu le-ar fi schimbat intristarea in entuziasm, sau sa le fi inaltat intristarea pana la adorare”

(Va urma)