Dumitru Paraschiv *

SUB CONDUCEREA lui Horia Sima şi într-un context politic internaţional favorizant, mişcarea legionară a cunoscut ascensiunea la conducerea statului român. La 14 septembrie 1940 a fost chemată la guvernare de către generalul Ion Antonescu, iar România s-a proclamat stat naţional legionar. Vom face în cele ce urmează o analiză obiectivă asupra perioadei 14 septembrie 1940-21 ianuarie 1941, o perioadă controversată în istoria României. Guvernul care a funcţionat atunci, deşi de scurtă durată, a fost unul titular, iar nu interimar, expresie a noii organizări statale pe care a cunoscut-o ţara noastră prin nefericita conjunctură naţională şi internaţională: statul naţional legionar. Această analiză este necesară pentru a cunoaşte cauzele neînţelegerilor dintre legionari, pe de o parte, şi Ion Antonescu, respectiv organele Ministerului de Interne, pe de altă parte.

Guvernul instaurat la 14 septembrie 1940 era prezidat de generalul Ion Antonescu, numit „şef al regimului legionar“, însă structura administrativă centrală şi locală pe care acesta o coordona aparţinea aproape în totalitate Mişcării legionare. Comandantul acestei organizaţii politice, Horia Sima, era vicepreşedintele Consiliului de Miniştri, fără portofoliu; acesta a prezidat şedinţele guvernului în lipsa conducătorului statului, Ion Antonescu. Legionarii deţineau portofoliicheie în guvern: Internele, Afacerile Străine, Munca şi protecţia socială, Propaganda, Învăţământul, numeroşi subsecretari de stat la toate ministerele. În administraţia locală deţineau toate prefecturile, cu trei excepţii; de asemenea, chesturile şi prefecturile de poliţie, în frunte cu Prefectura Poliţiei Capitalei, condusă de colonelul Zăvoianu, respectiv de Radu Mironovici.

Mişcarea legionară a venit la putere pe fondul eşecului politico-economic al regimului de dictatură regală şi, nu în ultimul rând, al marilor nemulţumiri sociale pe care acesta le-a provocat, lucru care a adus legionarilor o mare audienţă populară. Aceasta avea să crească treptat, o dată cu aplicarea reuşită a unor măsuri social-economice pe care marea masă a populaţiei le aştepta de mult. Nivelul excesiv de impozitare, corupţia şi birocraţia - iată câteva consecinţe nefaste ale oligarhiei politicoeconomice care a guvernat ţara între 1938 şi 1940 şi care era formată din reprezentanţi de seamă ai întregului spectru politic democratic.

Sunt, totodată, factori care au contribuit decisiv la scăderea nivelului de trai al unor categorii sociale. Marile nemulţumiri au creat deziluzii la fel de mari, iar speranţele populaţiei s-au îndreptat atunci spre Mişcarea legionară, care, în timp, prin figura carismatică a lui Corneliu Codreanu, dar şi din cauza persecuţiilor pe care le-a aplicat nejustificat şi nelimitat Carol al II-lea, a dobândit o mare priză la mase. Până în decembrie 1940, numărul actelor de corupţie a fost diminuat simţitor (au apărut, în schimb, aşa-zisele „românizări”), marii datornici economici au fost siliţi să-şi achite datoria, salariile muncitorilor au fost mărite substanţial, pe alocuri dublate, s-au înregistrat câteva succese economice şi, ce e mai important, în doar trei luni statul a realizat un buget excedentar nemaiîntâlnit. La sfârşit de an, guvernul României realizase în vistieria statului un excedent bugetar de 5 774 000 000 lei. Printr-o administrare ordonată a pârghiilor statului, în câteva luni s-a depăşit gravul dezechilibru economic şi s-a realizat acest progres uluitor, în condiţii foarte grele, determinate de următorii factori: marile rapturi teritoriale, prin care ţara a pierdut nu doar un procent mare al forţei de muncă, ci şi mari baze economice, exodul de refugiaţi, anul agricol sărac care se încheiase, cutremurul din 1940.

La realizarea excedentului bugetar au contribuit: stârpirea corupţiei, neimplicarea demnitarilor în acte de corupţie şi alte acte ilegale, silirea marilor datornici la achitarea datoriilor către stat, conformarea tuturor la plata impozitelor. De teama sancţiunilor, Ministerul de Finanţe a devenit mult mai eficient în încasarea impozitelor. Se mai adăugau economiile realizate de stat prin deconcentrarea trupelor, în valoare de două miliarde şi jumătate de lei. Au sporit economiile particulare la bănci, numai CEC înregistrând o creştere de un miliard de lei în cele trei luni.

În mediul rural, măsura aplicată imediat a vizat abuzurile jandarmilor împotriva ţăranilor. Acestea au fost diminuate semnificativ. Până atunci, jandarmii „făceau legea” în satele româneşti. E vorba de instaurarea unei adevărate filiere a corupţiei - mită şi trafic de influenţă, ameninţări, rechiziţii abuzive, coordonarea unor infracţiuni de furt şi furt calificat, diferite nedreptăţi. În asemenea cazuri, jandarmii (etnici români!) erau mână-n mână cu perceptori, notari sau primari (etnici români!), iar punctul slab de care se putea profita în defavoarea ţăranilor îl constituia rata mare a analfabetismului, implicit necunoaşterea legilor. (La asemenea acte se referea şi Constantin Virgil-Gheorghiu în best-sellerul său A 25-a oră.) De asemenea, au fost eliminate abuzurile arendaşilor. Exemplară a fost ideea (ce nu a fost concretizată, deoarece a apărut prea târziu) a „stâlpului infamiei“, care i-a aparţinut prefectului de Ilfov, conform căreia toţi infractorii, indiferent de rang, urmau să fie astfel supuşi oprobriului public.

În agricultură fusese un an sărac. Dar noile însămânţări de toamnă s-au dovedit un succes deplin. Nu numai că suprafeţele însămânţate atunci, într-o ţară şi cu o populaţie diminuate cu o treime faţă de 1939, erau mai mari decât în anul anterior, dar producţia anului 1941 a atins parametri excedentari, fapt binevenit deoarece era nevoie de întreţinerea unei armate mobilizate şi a unei societăţi pe timp de război. Suprafaţa agricolă însămânţată în toamna lui 1940 a fost de 2 389 555 hectare, mai mare cu 39% decât în 1939, pe timpul României Mari. Aici şi-a pus amprenta o bună coordonare la nivel de administraţie locală: prefecturi şi primării. În septembrie 1940, încasările propriu-zise ale statului au atins suma de 3 502 000 000 lei, comparativ cu 2 768 000 000 lei în aceeaşi perioadă a anului precedent.

Aveam de a face cu un stat autoritar, însă dictatura nu a fost introdusă de Antonescu, ci de Carol al II-lea. Pe de altă parte, regimul nu era totalitar, deoarece existau câţiva tehnicieni apolitici (precum ministrul de război Ion Antonescu) sau liberali (cei doi miniştri de finanţe, Gheorghe Leon, Mircea Cancicov) şi Mihai Antonescu, ministrul de justiţie. În afară de resorturile militare, guvernul nu includea militari. Din toate aceste motive, termeni ca „guvern legionar” şi „guvern militaro-gardist” ni se par improprii pentru a caracteriza guvernul României din acea perioadă. Mai exacţi ni se par termenii „guvern majoritar legionar” sau „guvern de uniune naţională”. Greşeala fundamentală a guvernării naţional-legionare a fost antisemitismul. Aşa ceva nu are nici o scuză, nici o explicaţie, nici o logică. Evreii erau cetăţeni ai acestei ţări, care îşi achitau şi ei impozitele, ca majoritatea. În plus, şi-au adus în repetate rânduri contribuţia de jertfă pentru independenţa României, pentru realizarea Marii Uniri. Câţi evrei nu au murit în războiul de independenţă sau în primul război mondial, pentru ca noi să avem o ţară mai liberă, mai mare şi mai bună! La cimitirele din Iaşi şi Huşi se află atâtea mărturii. Câţi medici evrei nu au salvat vieţile românilor! Cei mai mulţi infractori erau etnici români, iar nu evrei. Marii infractori şi cei mai mulţi ca număr, dar şi ca raport etnic, erau de departe etnici români, ca şi victimele acestora, de altfel.

Promovarea antisemitismului la noi în ţară nu a fost de „competenţa“ exclusivă a Mişcării legionare. Partidele lui A.C. Cuza şi Octavian Goga au introdus legislaţia antisemită, pe timpul cât s-au aflat la guvernare. Legislaţia a fost „îmbunătăţită” pe timpul dictaturii lui Carol al II-lea. Argumente pentru antisemitism nu au existat. Decât pretexte. Unul dintre ele a fost concurenţa loială pe care unele societăţi evreieşti o făceau pe piaţă celor româneşti. Împroprietărirea cu pământ a românilor refugiaţi şi „românizarea“ întreprinderilor s-au făcut în bună parte pe posesiunile care aparţinuseră evreilor. (Definim exproprierea pe criterii de etnie sau rasă ca fiind comunism etnic sau rasial.) Guvernul septembrist se face vinovat de elaborarea celor două decrete de expropriere a evreilor. Dar acel guvern nu a elaborat măsuri legislative pentru expulzarea sau exterminarea evreilor, după cum nici lagăre de concentrare nu a construit. Ministrul de interne Constantin Petrovicescu s-a opus pe toată perioada guvernării naţional-legionare insistenţelor generalului Antonescu de a se construi în România lagăre de concentrare.

Este una dintre acuzaţiile pe care conducătorul statului le aduce fostului ministru legionar, în mod repetat, în cartea Pe marginea prăpastiei. Ministrul de interne Constantin Petrovicescu a amânat continuu construirea lagărelor de concentrare pe teritoriul României. Poetul Radu Gyr a reînfiinţat teatrul în limba idiş, suspendat pe timpul dictaturii antisemite a regelui Carol al II-lea. Însă traducerea în limba română a cărţii lui Adolf Hitler, Mein Kampf, rămâne o dovadă a promovării antisemitismului şi rasismului şi o dovadă, la urma urmei, că pentru rasism şi antisemitism nu există nici un fundament logic, firesc. Best-seller în Germania, Mein Kampf a fost bine vândută şi în România acelor timpuri. Antisemitismul nu a fost promovat doar în timpul dictaturilor interbelice. Masiva expropriere, exterminare şi purificare etnică împotriva evreilor din România s-au realizat în timpul guvernării comuniste (naţionalizările au început în 1948).

Comuniştii români au avut grijă să anatemizeze concurenţa politică de altădată, care avusese o priză mult mai mare în rândul proletariarului: Mişcarea legionară. Dacă partidul comunist de la noi a fost filiera fidelă a bolşevismului, nu la fel putem spune despre legionarism raportat la fascism şi nazism. Corneliu Codreanu şi-a format nucleul său politic la Iaşi, în 1919, anterior fascismului lui Mussolini. Iar pe vremea când Hitler abia se făcea cunoscut pe plan local, Codreanu era de mult afirmat pe plan naţional. Garda de Fier a fost la un moment dat şi pentru scurt timp „coloana a V-a“ a nazismului german.

Căutând să se interpună ca mediator pe „piaţa“ posesiunilor evreieşti, când saşii şi şvabii doreau să cumpere toate acele proprietăţi (sinistră concurenţă), Legiunea a intrat în dizgraţiile partidului nazist. Iar atunci când s-a încercat acapararea totală de către germani a societăţilor petroliere româneşti, situaţia s-a agravat şi mai mult. Guvernul septembrist a împiedicat monopolul german asupra economiei româneşti şi mai ales asupra industriei petroliere. După ce, în urma situaţiei internaţionale, administratorii francezi, americani, englezi, belgieni şi olandezi au plecat din România, uzinele petroliere de pe Valea Prahovei au intrat în vizorul capitalului german (care administrase zona şi până în 1918). Un exemplu elocvent l-a constituit uzina „Astra”, care fusese administrată de olandezi. După ce au ocupat Olanda, germanii au pus mâna pe sediul general al societăţii „Shell“, considerată pradă de război. „Shell“ administra şi societatea „Astra“ din România. Sub argumentul că, implicit, au pus mâna şi pe acţiunile din România, germanii au revendicat uzina din Valea Prahovei.

Însă, la o verificare mai atentă a guvernului de atunci, s-a descoperit că germanii aveau doar cotoarele acţiunilor, deoarece titlurile ajunseseră undeva peste Ocean, o dată cu patronii refugiaţi. Or, cotoarele fără titluri nu aveau nici o valoare. Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi-a expus în mod public oprobriul faţă de Tratatul economic românogerman, parafat la 4 decembrie 1940, socotindu-l un mijloc de imixtiune al intereselor germane în economia românească. (Trebuie precizat că economia noastră a fost orientată spre Germania de către Carol al II-lea şi guvernelemarionetă pe care le-a format acesta în 1938-1940.) Pe acel tratat nu există semnătura nici unui ministru legionar. Actul a fost parafat la Berlin de către ministrul de finanţe Mircea Cancicov şi ministrul petrolului Dimitriuc, din partea României, respectiv ministrul Karl Clodius, din partea Reichului.

Mişcarea legionară a reprezentat, mai ales în timpul prezenţei sale la guvernare, o concurenţă acerbă nu doar pentru Partidul Comunist, ci şi pentru Grupul etnic german, o formaţiune ordonată, cu structuri paramilitare, ascultătoare de Partidul Naţional-Socialist. Liderul acestui grup era Wilhelm Fabricius, om cu mare influenţă, deoarece era ministrul Germaniei în România, având, prin urmare, imunitate diplomatică. Ministrul justiţiei, Mihai Antonescu, pe baza unui rechizitoriu al ministrului Sima, nu a admis reorganizarea acelui grup conform unor interese antinaţionale, elaborând un statut juridic care să nu atenteze la siguranţa statului. Acest statut permitea arborarea de către organizaţia etnică germană a drapelului Reichului doar alături de cel românesc şi organizarea politică a Grupului etnic german. Această organizaţie politică s-a numit Partidul Naţional-Socialist al Germanilor din România, fiind condus, între 1941 şi 1944, de L. Kohlhammer. Iată, aşadar, care era, la propriu şi la figurat, „coloana a V-a“ a nazismului în România. Între anii 1941 şi 1944, din partea acestei filiere şi a Grupului etnic german nu s-au înregistrat manifestări periculoase, organizaţiile nu au fost implicate în atentate sau sabotaje.

Guvernul septembrist a reuşit să îi ajute pe refugiaţii ardeleni. Între refugiaţi, cei mai mulţi erau funcţionari şi intelectuali; ţărani, mai puţini, deoarece erau legaţi de munca pământului, muncă din care trebuia să-şi întreţină familiile numeroase. Refugiaţii au fost încadraţi în muncă şi au primit ajutoare din partea statului. Vicepreşedintele de Consiliu a protestat faţă de crimele abominabile care s-au săvârşit în toamna anului 1940 împotriva populaţiei româneşti din nord-vestul Ardealului. În acest sens, a întocmit un raport amănunţit pe care l-a înaintat tuturor oficiilor diplomatice ale României, precum şi departamentelor de presă din cadrul acestora. O altă greşeală fundamentală a guvernului României a constituit-o incapacitatea de a ţine sub control numeroasele grupuri de exaltaţi cu apucături răzbunătoare. În numele unei aşazise „justiţii“, câteva grupuri de legionari au trecut la punerea în plan a asasinatelor politice, ceea ce a fost numit „politica cu revolverul“.

De altfel, organizaţia legionară avea antecedente în acest sens încă din 1933. E adevărat că, între cei arestaţi politic la Jilava, în toamna lui 1940, se aflau numeroşi membri ai camarilei carliste, oameni corupţi sau foarte corupţi, unii fiind implicaţi în asasinarea celor 292 de tineri intelectuali din România, inclusiv preoţi, a căror vină era doar deţinerea unui carnet de membru de partid. După cum atâţia alţii dintre cei arestaţi erau la fel de nevinovaţi. Însă nimeni nu avea dreptul să judece în nume propriu, în numele unei alte justiţii decât cea a statului, cu atât mai mult cu cât exista un parchet general şi un minister de justiţie. Regele Carol al II-lea era cu atât mai răspunzător, cu cât fusese implicat politic în mod direct, fiind şeful suprem al partidului de guvernământ (regele cu carnet de partid): Partidul Naţiunii, declarat totalitar, metamorfozat din Frontul Renaşterii Naţionale, care fusese prezidat de Al. Vaida-Voievod. Între 1938 şi 1939 s-au comis în România 292 de asasinate politice.

Menţionăm că regelui Carol îi aparţin iniţiativele statului totalitar şi ale crimei de stat. Oligarhia carlistă, guvernele Frontului Renaşterii Naţionale, formaţiune care includea reprezentanţi din fostele partide democratice, s-au făcut vinovate de adoptarea şi aprobarea unor acte de tip terorist. Asasinatul politic este un act terorist. Crimele lui Carol al II-lea au reprezentat o cauză a izolării internaţionale a României şi au creat ţării noastre o imagine negativă în rândul opiniei publice internaţionale. Imediat după venirea legionarilor la putere, s-a constituit Comisia specială de anchetă criminală, conform unui decret-lege publicat în Monitorul Oficial din 3 octombrie 1940. Comisia se subordona direct Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Prezidată de magistratul Eugen Bădescu, noua comisie a avut ca obiectiv anchetarea tuturor celor implicaţi în asasinatele politice comise pe timpul dictaturii carliste, indiferent de sectorul din care proveneau aceştia. După cercetarea a peste 500 de persoane, Comisia specială de anchetă criminală a oferit Preşedinţiei Consiliului un raport cutremurător.

Bilanţul tragic al asasinatelor număra 292 de victime. În actele criminale fuseseră implicaţi miniştri, 55 de prefecţi de judeţ, 55 de comandanţi de jandarmi şi peste 50 de comisari, inspectori şi ofiţeri de jandarmerie, numeroşi agenţi de poliţie şi de jandarmi. Dintre aceştia, 64 de persoane au fost încarcerate la Jilava. Asasinatele care au urmat în noiembrie 1940 au dat peste cap toate cercetările Comisiei şi au creat o situaţie defavorabilă prezenţei legionarilor la guvernare. Însă asasinatele de la Jilava au fost stârnite chiar de o greşeală a Comisiei. Aceasta a emis o adresă către Prefectura Poliţiei Capitalei, cerând punerea în libertate a lui Traian Cinghiţă şi a altor foşti angajaţi ai M.I. Traian Cinghiţă, fost plutonier de jandarmi, a fost implicat la Vaslui în omorârea a 31 de legionari, în calitate de comandant al plutonului de execuţie. La aflarea veştii, câţiva legionari, gândind că arestaţii nu vor mai plăti niciodată pentru vina lor, s-au grăbit să acţioneze răzbunător în numele unei „justiţii” proprii. Toţi cei 64 de deţinuţi au fost executaţi în noaptea de 26/27 noiembrie 1940.

Asasinatele au continuat, culminând cu omorârea de către membri ai poliţiei legionare a profesorilor Iorga şi Madgearu. La aflarea veştii, toţi miniştrii legionari din guvern, reuniţi sub conducerea lui Horia Sima, s-au desolidarizat oficial de acţiunile teroriştilor, dezaprobându-le, desfiinţând poliţia legionară şi destituindu-l pe colonelul Zăvoianu din fruntea Prefecturii Poliţiei Capitalei. Guvernul a emis un decret-lege prin care se instituia pedeapsa cu moartea pentru comiterea unor delicte asemănătoare acelora de la sfârşitul lunii noiembrie. Asasinatele au dat peste cap întreaga muncă a Comisiei de anchetă, transformând adevăraţi foşti asasini în victime. Au compromis la maximum mişcarea legionară.

Cui au folosit asasinatele? Mai întâi, PCR. Membrii săi erau total dezamăgiţi după ce Stalin trădase cauza prin alianţa cu nazismul. Credeau că, în urma succeselor economicosociale ale guvernării, legionarii vor fi luaţi în braţe de Stalin. Apoi, generalului Antonescu, în dorinţa acestuia de a se debarasa de legionari, dar şi partidului nazist, care nu putea nicicum să dicteze în economia românească. Pedeapsa aplicată unor deţinuţi din lotul susamintit ar fi fost firească doar dacă venea pe cale legală. Nişte asasini dovediţi nu se puteau aştepta la altceva. Dar verdictul nu a mai fost aşteptat. De asemenea, pedeapsa aplicată lui Armand Călinescu ar fi fost perfect justificabilă, dacă ar fi fost aplicată de justiţie. În ianuarie 1941, Antonescu a dat o lovitură de stat. A fost un act perfect responsabil din partea demnitarilor legionari judeţeni de a nu părăsi posturile. Nu schimbi administraţia locală (civilă şi militarizată) aşa, peste noapte, fără nici un temei legal.

—
* Analiza publicata in nr. 6/2006 al revistei lunare de politica externa si eveniment international “Lumea”