Adrian Popovici [alte articole din rubrica Historia universalis]

“Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor, incat sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri.” (Matei cap.5, vers.16)

Introducere

Am avut initiativa ca in cadrul rubricii saptamanale, Historia Universalis, alaturi de alte subiecte generale, sa sistematizez si cateva aspecte particulare ce au puncte comune cu Istoria Bisericeasca Universala si care pot fi studiate interdisciplinar si abordate in paralel, ca de exemplu Ordinele monastice apusene in Tara Sfanta, ce pot fi tratate in amplul context al Cruciadelor. Desfasurandu-mi activitatea didactica de ceva vreme intr-un seminar teologic liceal ortodox, am avut multe prilejuri de a veni in contact direct cu realitatile ecclesiastice, prin diferite carti, studii, articole, care mi s-au parut deosebit de interesante, dat fiind faptul ca nu multa lume cunoaste aceste aspecte. Menirea mea, ca istoric, este de a le aduce la lumina, de a lamuri publicul larg asupra lor. Am eliminat terminologia teologica de specialitate, pentru ca articolele sa fie mai accesibile cititorilor.

Scriitorii bisericesti latini reprezinta ramura apuseana a literaturii patristice, ce isi are obarsia in Rasarit, unde se dezvolta dupa doua evenimente majore ale Istoriei Crestinismului: Edictul de la Mediolanum (febr. – mart.313) – prin care Crestinismul devine Religio Licita-religie egala in drepturi cu celelalte culte in stat – si promulgarea Edictului de la Tessalonic din anul 380 de catre Teodosie cel Mare (347-395) , imparat al Rasaritului din 379, prin care Crestinismul este ridicat la rangul de religie de stat obligatorie pentru toti supusii imperiului, interzicandu-se in acelasi timp, tot prin decret imperial, alte culte si manifestari religioase, inclusiv Olimpiadele.

Viata si operele Sfintilor Parinti, comune ambelor Biserici pana la nedorita Mare Schisma din 16 iulie 1054, sunt studiate intr-un intreg in contextul unei discipline speciale, Patrologia, mai putin accesibila publicului larg, predata fiind in seminariile teologice si institutiile universitare si academice de profil.

Datorita disputelor doctrinare hristologice (privind Persoana Mantuitorului ca Om si Dumnezeu), discutii si controverse de mare amploare in Rasarit, ducand la convocarea Sinoadelor ecumenice din antichitatea tarzie, sapte la numar, scriitorii bisericesti de limba greaca s-au preocupat prea putin de realitatile istorice contemporane. Operele lor, in mare, se axeaza pe problemele de credinta, mai putin pe raporturile istorice spatio-temporale, exceptie facand poate Eusebiu de Caesareea.

Impartirea politica a imperiului a condus si la una lingvistica; in scurt timp, in Apus predomina latina, ce va fi adoptata si ca limba liturgica, de cult, alaturi de actele de cancelarie medievale ce au perpetuat-o dupa 476, cand insemnele imperiale romane sunt transferate in Noua Roma – Constantinopolul. In Rasarit, elina sau greaca veche, pastrata azi fluent la Muntele Athos, devine limba scriitorilor rasariteni.

Majoritatea scriitorilor bisericesti proveneau, atat in Apus cat si in Rasarit, din familiile nobile, cu mare trecere la curtea imperiala si operele lor, pastrate nealterate pana azi, vin sa demonstreze acest fapt.

In Apus, ereziile antitrinitare (care negau Sfanta Treime) si antihristologice (care contestau fie omenitatea Mantuitorului, fie divinitatea sa), se fac resimtite mai putin, vehiculate fiind de lumea barbara, fara sa faca prozeliti, deoarece scolile filozofice erau inexistente, caci, se cuvine sa spunem cititorilor nostri, ca majoritatea ideilor eretice au fost propagate in Rasarit prin intermediul adeptilor unor astfel de scoli, raspandite in lumea elenistica. Ca urmare, asa cum specificam ceva mai sus, scriitorii bisericesti apuseni, se vor preocupa de problemele contemporane lor si anume: agonia lumii romane tarzii in fata asalturilor migratorilor barbari, opozitia celor doua lumi fata de Rasarit unde migratorii, prin abila politica greceasca au fost asimilati fara sa aduca prejudicii prea mari factorului imperial bizantin.

Fericitul Augustin, la fel ca majoritatea scriitorilor bisericesti, provenea dintr-o familie nobila romana, din cetatea Tagaste, Africa de Nord, unde a vazut lumina zilei la 13 noiembrie 354. Mama sa, Monica, s-a ocupat personal de educatia crestinaa fiului, pe care i-a cultivat-o permanent, dar de care acesta isi va aduce aminte mult mai tarziu.Cum exista obiceiul ca fiii familiilor instarite sa studieze la inaltele scoli ale timpului, Augustin isi va incepe pregatirea la Tagaste, localitatea sa natala, unde tatal sau, Patricius, era dregatorul cetatii. Il regasim apoi la Madaura, o alta cetate a Africii de Nord si in cele din urma la renumita Universitate de la Cartagina, unde se studiau retorica si dreptul, “artele” timpului.

Curand, valurile tineretii il vor atrage spre placeri deloc conforme cu educatia crestina, pe care o va uita in scurta vreme… Isi va deplange viata sa imorala, mai tarziu, in cea mai memorabila si tulburatoare autobiografie, De Confesiones (Marturisirile), compuse catre anul 400. Ingrijorata peste masura de fiul ei ratacit, mama sa Monica, din indepartata cetate Tagaste, incearca sa gaseasca ajutor la un episcop din zona, care, o asigura ca: “Nu se poate sa piara fiul atator lacrimi.” Trebuie sa precizam cititorilor ca nu atat viata de moravuri usoare o ingrijora pe mama Fericitului Augustin, ci mai degraba alunecarea religioasa a acestuia catre secta maniheilor. Aceasta grupare separata de invatatura autentica crestina prolifera o invatatura dualista despre doua imparatii, a luminii si a intunericului, iar aderentii ei, printre care s-a numarat o perioada si Fericitul Augustin, duceau intr-adevar o viata imorala.

In renumita cetate a Cartaginei el preda artele liberale ca “profesor universitar” si este interesat de problemele filosofice. Pe la anul 383 se muta la Roma, unde se decide sa deschida o scoala de retorica, fara succes insa. Il regasim apoi la Milano, predand la marea universitate retorica sau ceea numim in mod curent arta discursului, disciplina extrem de solicitata in epoca imperiala clasica. Aici il va cunoaste pe Sfantul Episcop Ambrozie de Milano. Atras fara indoiala de predicile acestuia si de liturghia sa, care pana azi se oficiaza in Biserica Romano-Catolica, Fericitul Augustin sufera o transformare launtrica profunda, care-l va face sa se caiasca de viata sa usuratica ce o dusese pana atunci, iar in august 386 sa demisioneze din functia de profesor universitar, iar un an mai tarziu, de Sambata Mare, sa se boteze.

Vom urmari pe larg in episodul urmator destinul acestui om unic.

(va urma)