Adrian Popovici [alte articole din rubrica Historia Universalis]

Motto:”Fiecare compozitor cunoaste suferinta si disperarea provocate de uitarea ideilor pe care nu a avut timp sa le noteze.” (Hector Berlioz)

Aratam ca raporturile lumii barbare cu civilizatia tarzie romana pot fi urmarite si din operele scriitorilor bisericesti, cu precadere cele de natura istoriografica, care tocmai vin sa completeze acea imagine de ansamblu pe care ne-am format-o uneori pe anumite tipare din diverse surse istoriografice ale lumii profane despre agonia Imperiului, finalizata prin episodul cuceririi Cetatii Eterne, de catre regele herul Oduacru, in 476 d.H. Se cuvine sa adaugam, pentru a evita orice confuzie, ca Imperiul Roman continua sa-si prelungeasca existenta in Apus, ca si in Rasarit, sub diverse coloraturi politice: Imperiul Carolingian sau Sfantul Imperiu Romano-German. Cele mai destructive invazii, ce au creat drama asaltarii limes-urilor romane, cu precadere in Apus, sunt ale lumii germanice, in ansamblu. Acesti germani vor anihila conceptul de Imperiu Roman Universal, ca rol civilizator, inlocuindu-l cu cel de stat national, idee ce va fi dezvoltata in Germania secolului al XIX-lea. Multi sefi de stat din Evul Mediu Timpuriu s-au dorit a fi continuatorii fideli ai Caesarilor Romani, ca de pilda Carol cel Mare, incoronat ca imparat al Occidentului in ziua de Craciun a anului 800 la San Pietro. Aceste aspecte particulare au fost succint abordate in cartea istoricului belgian Henri Pirenne, Mahomed si Carol cel Mare. Daca Fericitul Augustin ramane fara indoiala cel mai prolific scriitor al Bisericii, opera sa istorica nu dezminte calitatea autorului crestin.

De Civitate Dei

Ca apologist, principala sa scriere si capodopera literara este De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu) în XXII de volume. Cauza ei a fost ocuparea Romei de catre Alaric (410), cu care ocazie paganii au început din nou sa-i acuze pe crestini ca ar fi fost cauza ruinarii imperiului. Sf. Augustin le raspunde scriind între 413-426 aceasta opera care se împarte în doua parti: prima, primele 10 carti, stabileste ca prosperitatea imperiului nu este legata de politeism, pe care-l critica atât din punct de vedere religios, cât si moral. În a doua parte, care cuprinde ultimele 12 carti, autorul pune fata în fata cele doua cetatii: a binelui si a raului. Prima este reprezentata de adevarata religie (monoteism, iudaism si crestinism), iar a doua de greseala si de paganism. Arata originea lor, progresul si scopul lor, spunând ca, prin crestinism, Providenta divina a condus o parte din omenire, acea parte care, prin iubire fata de Dumnezeu, se înscrie în rândul cetatenilor buni ai cetatii, spre scopul sau ultim. Ce importa atunci prabusirea imperiilor si relele ce se abat asupra regatelor si indivizilor, rele ce se întâlnesc în toate timpurile, daca omul câstiga cetatea lui Dumnezeu? Scrierea, care este o adevarata filosofie a istoriei, fiind scrisa în decurs de 13 ani, nu prezinta prea multa legatura între diferitele carti, caci în fiecare carte gasim multe digresiuni. Cu toate acestea, ea a avut o mare influenta si mare importanta în Evul Mediu cu privire la raportul dintre Biserica si Stat.

Aurelius Augustinius, cunoscut lumii ca Sfântul Augustin, avea vârsta de 50 de ani si era episcop de Hippo, în Numidia când vizigotii au cucerit Italia si au devastat Roma – veste care a exagerat extinderea violentei vizigota. Augustin i-a vazut pe refugiatii care fugeau înspre nordul Africii, inclusiv familiile nobile din Roma, si a auzit acuzatii precum ca distrugerea Romei era rezultatul neglijarii închinarii la zeii traditionali ai orasului.

Crestinii raspundeau la aceste declaratii cu incertitudine. Ei credeau ca dumnezeul lor îi proteja pe oameni, si evident era ca Roma nu a fost protejata. Ei credeau, asa cum a facut-o si Eusebiu, ca Dumnezeu a legat Roma si Crestinismul. Si de dezastrul decaderii Romei, ei aveau nevoie de o perspectiva noua aspra legaturilor lui Dumnezeu cu Roma si Crestinismul. Augustin a oferit aceasta, deducând din vechea asociere a raului cu lumea prezenta si din obiceiul de a pune lucrurile în forma alegoriei.

Într-o serie de predici, Augustin a spus multimii demoralizate sa nu se îngrijoreze, ca ei nu erau cetateni ai Romei sau încetateniti ai pamântului ci ca ei erau cetateni ai orasului ceresc al Ierusalimului. De la caderea lui Adam, a spus Augustin, loialitatile rasei umane au fost împartite între cele doua mari orase simbolice. Un oras, orasul ceresc al Ierusalimului, îl slujea pe Dumnezeu alaturi de îngerii sai loiali. Celalalt oras, Babilon, reprezentat de Roma, slujea îngerilor razvratiti: diavolul si demonilor lui. El a spus ca desi Ierusalimul si Babilonul pareau amestecate ele aveau sa fie separate la Ultima Judecata. Cei neprihaniti, spunea el, se vor întoarce în orasul ceresc al Ierusalimului asa cum au prezis profetii despre întoarcerea evreilor în tara lor.

Raspunsul lui Augustin fata de acuzarea Crestinismului pentru caderea Romei a aparut în anul 413 în lucrarea De civitate Dei in care el a argumentat faptul ca desi Roma a suferit de o mare navlosire, Dumnezeu era de fapt prezent în istoria umana, ca Roma nu era vesnica asa cum au crezut unii, ci mai degraba era destinata decaderii. Augustin a revendicat faptul ca Roma a fost atât influentata de Dumnezeu cât si de demoni, încât desertaciunea lumeasca, pofta dupa bunurile materiale si violenta erau înradacinate în impuls si au facut din Roma o nelegiuita. Roma, scria el, era bazata pe dragostea de sine, furtul, violenta si frauda. Romanii erau “cei mai de succes borfasi din istorie”. Privind cultura romana, Augustin a descris sclavia si proprietatea privata nu drept creatii ale lui Dumnezeu ci ale pacatului. Crestinismul nu putea salva Roma, scria el, deoarece aceia care erau la putere, inclusiv împaratii crestini, nu puteau sa stearga pângarirea pacatului omenirii. Roma trebuia sa piara asa cum a fost si cu orasele nelegiuite ale Vechiului Testament.

Istoria, spunea Augustin, schimba lumea vizual, ca un caleidoscop, dar este legata, asa cum spuneau profetii evrei, de întelepciunea lui Dumnezeu – un proces pe care omenirea nu putea sa-l înteleaga deoarece nu putea sa vada întregul. Dumnezeu a ordonat toate evenimentele; fara venirea lui Iisus Hristos istoria ar fi fost fost fara nici un sens. Augustin i-a descris pe pagânii cum ar fi platonistii ca “esuând sa înteleaga secventa istoriei sau sfârsitul ei desemnat: Armaghedonul”.

Primele dinci volume din De civitate Dei vorbesc despre aceia care s-au închinat lui Dumnezeu pentru fericirea de pe pamânt, urmatoarele cinci volume, despre cei care s-au închinat lui Dumnezeu pentru fericirea vesnica, iar douasprezece volume trateaza despre originea si destinele oraselor-simbol ale Ierusalimului si Babilonului. Aceasta a fost o lucrarea care l-a facut pe Augustin un Aristotel al aluziilor si al metafizicii.

(Sfarsit)