Adrian Popovici [alte articole din rubrica Historia Universalis]

Motto: “Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decat altele” (Precept din Ferma animalelor, romanul scriitorului englez George Orwell, care descrie alegoric societatea sovietica).

“Ajungeau, din lumea celor care petreceau, sfidatoare ecouri… Cei care se intorceau povesteau cu zambete sarcastice de orgia nesfarsita a strazii Lapusneanu, de graba celor care se indreptau spre Odessa, lasand toti in munti o armata desculta…fara tunuri, fara mitraliere, dar cu ordin de sus sa se agate de muchiile dealurilor Trotusului si sa ramana acolo.” (Camil Petrescu, Insemnari de razboi, 1917)

Razboi sau Pace ?

La sfarsitul Marelui Razboi, situatia nu se anunta prea roza pentru blocul Antantei. In martie 1917, Puterile Centrale detineau controlul pe mai toate fronturile din Europa, desi aliatii dezvoltasera noi mijloace de lupta performante precum aviatia si utilizarea pe scara larga a tancurilor. Razboiul a fost pierdut pentru Puterile Centrale datorita unor cauze majore care de cele mai multe ori, tratate sumar, scapa atentiei specialistului.

Orientandu-ne privirea in Est, vedem ca gigantul Imperiu al tarilor s-a prabusit sub loviturile Revolutiei Bolsevice din 24 octombrie/6 noiembrie 1917, lipsind Antanta de un aliat pretios in noile conditii impuse, deplasand centrul de greutate al Puterilor Centrale spre fronturile vestice si ingreunand astfel eforturile de razboi ale comandamentelor aliate. Semnarea Armistitiului de la Brest-Litovsk, de catre puterea bolsevica, in decembrie 1917, a fost urmata de o pace separata cu Puterile Centrale la 3 martie 1918.

Dar, la mijlocul anului 1918, sperantele centralistilor s-au spulberat prin intrarea in razboi a Statelor Unite ale Americii. Ecourile Revolutiei Sovietelor in intreaga Europa au grabit declinul si prabusirea regimurilor monarhice centraliste de la Viena si Berlin. Credem ca aceste revolte populare, agravate de miscarile pacifiste, au determinat incapacitatea monarhilor central-europeni de a mai tine situatia sub control, fapte ce au condus la disolutiile acestor state gigant. Observam ca teoria conform careia marile imperii s-au prabusit de la interior spre exterior ramane valabila. Istoricii marxisti au ajuns la o alta concluzie, pe care noi am preluat-o si de care, din pacate, refuzam sa ne debarasam, anume ca popoarele dublei monarhii austro-ungare doreau sa se constituie in state autonome. Cat de adevarata este aceasta teorie ?

Merita sa o analizam, inainte de a ne muta atentia in Orientul Mijlociu, deoarece multe situatii sunt similare. Intr-o lucrare aparuta la Leipzig in 1906, intitulata sugestiv Statele Unite ale Austriei Mari, Aurel C. Popovici demonstreaza prin prisma documentelor de epoca ca nimeni nu isi dorea eminamente o disolutie a dublei monarhii, instituita la 1867. Acelasi lucru avea sa-l sesizeze si presedintele Wilson, mai tarziu, care a dorit sa pastreze acest imperiu intr-o definitie geografica noua, federativa. Romani, slovaci, poloni si alte neamuri vechi ale Europei traiau intr-o deplina armonie intre granitele Imperiului Austro-Ungar si singurele nemultumiri erau generate de anumite elemente turbulente, destabilizatoare din Parlamentul de la Budapesta, care cereau drepturi inadmisibile pentru minoritatea maghiara, in detrimentul altor minoritati, fapte valabile si in prezent, repetandu-se ciclic asa cum am vazut recent in Ungaria. Prin urmare, nici un document de epoca nu lasa sa se inteleaga fatis sau citit printre randuri, ca un oarecare grup etnic isi dorea solvarea sau disolutia dublei monarhii, asa cum incearca, din pacate, sa demonstreze unii istorici romani, retardati in idei, dintr-un patriotism maladiv.

La 11 Noiembrie 1918, se semneaza Armistitiul de la Rethondes, in apropiere de Compiegne, intr-un vagon de tren abandonat intr-o padurice si care ulterior va fi distrus de catre genistii SS din ordinul lui Adolf Hitler, spre a se sterge rusinea infrangerii. In ceea ce priveste sistemul Tratatelor de Pace de la Versailles (1919-1922), acestea vor pregati si netezi calea urmatorului razboi mondial si a altora prelungite pana azi. La masa tratativelor de pace, fostii aliati ai Antantei si-au uitat peste noapte promisiunile, semanand germenii discordiei.

Orientul Mijlociu, in urma destramarii puternicului Imperiu Otoman, a cazut pe mana Marilor Puteri, care si-au impartit felia de tort. Din Europa, conflictele interzonale se vor prelungi peste mari si tari, in lumi alta data desprinse din basmele Celor o mie si una de nopti, frumoase, exotice, mirifice taramuri ale focurilor vesnice care se aprindeau din cauze necunoscute, anticipand era petrolului. Franta si Anglia se implica activ in Orientul Mijlociu, in timp ce oameni curajosi din asa zisa lume a treia, supusa colonizarii, dau frau liber expresiei cuvantului, precum celebrul Benhazin, regele din Dahomey :

“Fac apel la natiunile lumii pentru ca ele sa nu permita ca o mare persoana ca Franta, posedand armele moderne cele mai distrugatoare, sa calce in picioare si sa extermine un popor care nu i-a facut nimic si a carui singura crima consta in faptul de a fi ignorant si slab.”

Legenda focului din adancuri

O lume a padurilor luxuriante, mlastinilor intesate cu organisme de tot felul, intr-un microclimat mondial uniform. Aceasta pare a fi definitia plastica a Carboniferului, una dintre primele ere geologice ale planetei Pamant. Nimic nu se pierde, totul se transforma, chiar prin moartea lumii vii, a celei vegetale si a celei animale sau ceea ce numim generic paleo-flora si paleo-fauna. Ferite de contactul cu aerul, sub straturi de sedimente nisipoase, materiile organice se acumuleaza, se incing si se descompun. In continuare, la presiuni mari, sub actiunea microbilor anaerobi ele se transforma incet in mase vascoase sau gazoase de hidrocarburi. Ce sunt aceste substante inrudite cu apele raurilor si lacurilor, cu pietrele de pe campii si din munti si totusi atat de diferite ? E parca o lume moarta din adancuri adusa la suprafata. Cu siguranta ca asemenea intrebari firesti macinau cugetele popoarelor Anticului Orient. Iata de ce un loc aparte in cultul fortelor naturii i-a revenit focului din adancuri, care in anumite regiuni se aprindea din cauze naturale, necunoscute, iar arderea sa era perena. Aceste fenomene inexplicabile omului Orientului Mijlociu i-au facilitat in schimb imaginatia religioasa. S-au nascut legende, temple si culte ale focului…

Daca un zeu al focului se regaseste la Akkad in zorile civilizatiei, persanii il vor transforma in obiect suprem al cultului. Focul izgoneste demonii si devine chezasie a indeplinirii legamintelor. Aria de raspandire a focului sacru este situata intre Marea Caspica, Caucaz, Eufrat, Podisul Iranului si Golful Persic, regiuni fierbinti ale globului care ascund in subteran un El Dorado al aurului negru : petrolul. Focul sacru s-a aprins dupa Potop si nu se va stinge decat la sfarsitul lumii, spun legendele. In Peninsula Asperon, ca si de-a curmezisul Persiei, secolele trec, fara ca focurile din adancuri sa se stinga. La Susa, o inscriptie a regelui Darius ne informeaza despre zelul sau pios : Eu, pers si fiu de pers, mostenitorul lui Cirus, ahemenid ca si el, am recladit stravechile sanctuare ale focului.

Alexandru cel Mare, ajungand la Qum, acolo unde Podisul Teheran se invecineaza cu desertul, zareste din departare flacara eterna a templului de la Kuris. Cuceritorul se fereste sa se atinga de ea si sa o stinga, citeaza cronicarii vremii. Nu s-a nascut Mithra insusi in spatele unei stanci invaluite in flacari ? Persia intreaga se minuneaza. Ne mutam atentia spre indepartatul Vest al Orientului Mijlociu…

Strabon, geograful lumii vechi, ne informeaza, cu referire la o alta zona bogata in zacaminte de hidrocarburi:

Asfaltul se gaseste in lac in cantitati foarte mari. Din cand in cand, la intervale neregulate, vezi aceasta substanta tasnind din adancurile lacului cu atata forta incat suprafata apei clocoteste. Asfaltul este o substanta pamantoasa care, lichefiata de caldura, tasneste si se dilata, dar isi schimba imediat starea, pentru ca, in contact cu apa rece, se solidifica, formand o masa dura…Asfaltul pluteste pe apele lacului , iar oamenii din partea locului, urcati pe plutele lor, se indreapta catre locul unde s-a produs eruptia, taie asfaltul si iau cate bucati pot duce. Datorita proprietatilor descrise mai sus, grecii si romanii vor numi Marea Moarta, Lacul Asfaltit. La rasaritul acesteia, se inalta un munte numit de catre arabi Tur el Homar sau Stanca de Asfalt…

Semitii, adoratori ai zeului Baal, sunt sensibili la prezenta focului. Locuitorii orasului Tyr, fenicienii sau filistinii, amintiti in Vechiul Testament, au asezat in fruntea panteonului lor, ca divinitate, pe zeul Melkart sau Moloch. Acestuia i se aduceau ofrande sangeroase, cu precadere copii nou nascuti…Daca Biblia ignora total petrolul, petrolul nu o ignora pe ea. Paradisul terestru, astfel dupa cum am remarcat intr-un episod precedent, era situat catre Mosul, iar unii teologi au afirmat ca fertilitatea solului edenic s-ar datora uleiului de piatra care a umectat si a hranit solul. Dumnezeu ii porunceste lui Noe :

Fa-ti o corabie de lemn de salcam. In corabie sa faci despartituri si smoleste-o cu smoala pe dinauntru si pe dinafara. (Fac.Cap. VI, vers. 14).

Autorul textului sus citat se referea in mod evident la bitumul de Iudeea, un produs solid care se confunda adesea cu asfaltul. In opozitie, bitumul lichid poate evolua spre petrol. Povestea se muta apoi in Mesopotamia, locul de care ne ocupam si unde oamenii inalta turnul Babel. Iata relatarea : Haide sa facem caramizi si sa le ardem cu foc ! Si au folosit caramida in loc de piatra, iar smoala in loc de var. (Fac. XI, vers. 3). Acestea sunt numai cateva exemple de folosire pe scara larga a produselor petroliere inca din Antichitate, fara ca oamenii din vechime sa banuiasca adevaratele proprietati ale aurului negru, ce foloase si ce sacrificii umane va aduce in viitor exploatarea sa.

(Va urma)