extras din almanahul istoric “Sfânta Rusie”, 2000

ŞI PENTRU ISTORICII OCCIDENTALI, şi pentru cei sovietici, denumirea este echivalentă cu cea de “antisemiţi ruşi”. Este adevărat că, în ediţiile sovietice, “ciornosotnicii” erau caracterizaţi mai aproape de realitate, ca “membri ai unor organizaţii monarhiste responsabile de pogromurile împotriva evreilor din Rusia, la începutul sec. XX, activitatea cărora era îndreptată spre lupta cu mişcarea revoluţionară”.

Printre aceste organizaţii se numărau “Partidul monarhist rus”, “Uniunea poporului rus”, purtând numele de legiune a arhanghelului Mihail, “Uniunea cetăţenilor ruşi”, “Drujina sfântă” şi altele, care se formaseră stihinic după revoluţia din 1905.

Ce însemna denumirea “Ciornaia Sotnia” – “Sotnia Neagră” (sotnia – escadron). Denumirea respectivă se întâlneşte în letopiseţele ruseşti, începând cu secolul al XII-lea. Istoricul Kliucevski observă în acest context că societatea rusă era împărţită în două categorii de cetăţeni: “slujivîie” (funcţionari aflaţi în slujba statului) şi “ciornîie”, numiţi şi “zemskie”, între care se numărau ceilalţi orăşeni, cât şi ţăranii liberi. În vremurile tulburi, când autorităţile oficiale se dovedeau a fi neputincioase, aceste “sotnii” organizate din proprie iniţiativă au jucat un rol preponderent în păstrarea statalităţii monarhiste.

Kojinov, cercetătorul acestui fenomen, în cartea “Rusia Secolului XX”, demonstrează, folosind un vast material, că intitulându-şi organizaţiile lor cu numele de “Ciornaia Sotnia”, ideologii de dreapta în anii primei revoluţii ruse (1905), năzuiau să reînvie caracterul popular al rezistenţei împotriva forţelor inamice care înaintau.

“Ciornaia Sotnia” era un calificativ aplicat de către duşmanii autocraţiei poporului rus, oamenilor de rând, care în timpul răscoalei armate din 1905 s-au ridicat în apărarea Ţarului.

“Ciornaia Sotnia” este oare o denumire onorifică? Da, cu adevărat aşa este. “Ciornaia Sotnia” din Nijni-Novgorod, adunată în jurul lui Minin, a salvat Moscova şi întreaga Rusie de la invazia polecilor şi de trădătorii ruşi. Lozinca ciornosotnicilor era: “Ortodoxia, Autocraţia, Poporul”. Apărarea autocraţiei de revoluţionari – era o sarcină cât se poate de firească pentru toţi ruşii pravoslavnici. Iată de ce, la începutul secolului XX, milioane de oameni simpli, din popor, au luat parte la mişcarea ciornosotnicilor. Mişcarea lor a fost sprijinită de numeroase personalităţi ale culturii şi clerici, ca, de pildă, viitorul patriarh Tihon, arhiepiscopul Antonie (Hrapovţki), prot. Vostorgov, ideologul monarhist L. A. Tihomirov, istoricul D. I. Ilivaiski, academicienii A. I. Sobolevski, K. I. Grot, N. P. Kondakov ş.a. Cu toate că unii dintre ei, formal, nu făceau parte din organizaţiile ciornosotnice, toţi aceştia erau uniţi în cuvinte şi fapte, având aceleaşi opinii.

Poziţia revoluţionarilor (sub comanda comisarilor evrei) faţă de ciornosotnici era extrem de dură. În fapt, ciornosotnicii erau consideraţi principalii inamici, deşi ei nu se ocupau cu altceva decat să menţină ordinea. De exemplu, la 16 ianuarie 1905, evreica M. Spiridonova l-a asasinat pe consilierul de gubernie Lujenovski pentru că acesta organizase la Tambov o “sotnie”, drept răspuns la decretarea stării de război în regiune.

Iată şi un exemplu concret de “jertfă a ciornosotnicilor” – renumitul caz al lui Bauman (la Moscova, până în zilele noastre, îi poartă numele fosta stradă Nemţească, o staţie de metrou, Institutul Politehnic ş.a.). Bauman era de profesie revoluţionar, evreu din Ţările Baltice. Pe data de 18 octombrie 1905, Bauman se afla în fruntea demonstranţilor antiguvernamentali. După aceea s-a urcat într-o birjă, cu steagul roşu în mână şi striga: “Jos cu Dumnezeu, jos cu ţarul! - eu vi-s şi ţar şi dumnezeu”. Auzind aceste cuvinte, muncitorul Nicolai Teodorovici Mihailov (originar dintre ţăranii guberniei Tambov) l-a ameninţat pe hulitor cu o bară de fier. Înspăimântat, Bauman a sărit din birjă şi a încercat să scape cu fuga. Mihailov l-a ajuns din urmă şi l-a lovit de câteva ori cu bara de fier în cap, din care pricină Bauman a decedat.

Mihailov a venit de bună voie la secţia de poliţie, recunoscându-şi vina, şi explicând că, indignat de comportamentul lui Bauman, a vazut în el un duşman al Ţarului. Mihailov a fost arestat şi, mai târziu, la intervenţia ministrului de justiţie Scheglovitov, a fost achitat.

În 1922, bolşevicii care nu uitau nimic, l-au gasit pe Mihailov, care între timp îşi schimbase numele în Mihalciuk, l-au arestat şi l-au asasinat*. Au fost asasinaţi şi cei care au arestat-o pe Spiridonova. Numeroşi activişti ai mişcării ciornosotnice au plătit cu viaţa pentru fidelitatea lor faţă de monarhia pravoslavnică.