dr. Aurel Kareţki

AU TRECUT SASE DECENII de la instaurarea in Romania a unui guvern condus de dr. Petru Groza, moment deosebit de discutat in istoriografie. Se cuvine precizarea ca martie l945 a constituit obiect de dispute politice in cadrul partidului comunist: in timp ce unii dintre marcantii conducatori ai partidului comunist (Ana Pauker, Vasile Luca, T. Georgescu, Leonte Rautu, Walter Roman s.a.) sustineau ca revolutia comunista in Romania a inceput cu 6 martie, alta grupare (Gh. Gh. Dej, Gh. Apostol, N. Ceausescu s.a.) sustineau ca revolutia a inceput la 23 august 1944, 6 martie 1945 fiind doar consecinta actului comunist. In esenta, disputa se ducea in cadrul luptei pentru cucerirea parghiilor de conducere in cadrul PCR. Daca se admitea ca revolutia a inceput in 6 martie, atunci rolul principal revenea grupului aflat in exil la Moscova si revenit in tara, deci meritele ii apartineau in exclusivitate, dar comunistii aflati in tara – in inchisori sau in libertate – isi arogau rolul de conducator si de initiator al actului de a 23 august, fara nici un aport din partea celor aflati in afara granitelor. Cum Gh. Gheorghiu Dej a fost ales in fruntea partidului, este evident ca a triumfat punctul sau de vedere.

In ceea ce priveste lumea istoricilor, se pot distinge doua curente diametral opuse: pe de o parte, istoriografia occidentala – romaneasca si straina – afirma fara echivoc ca guvernul dr. Petru Groza a fost nelegitim, impus de armata si puterea sovietica, punct de vedere la care s-au raliat toti istoricii post-decembristi, pe de alta parte, istoricii din Romania predecembrista au sustinut rolul hotarator al factorului intern in instaurarea guvernului.

Dupa parerea noastra, ambele puncte de vedere pornesc de la o idee preconceputa, careia ii sunt subordonate concluziile: atitudinea fata de regimul politic existent, adica procomunist sau anticomunism. Este un punct de vedere simplist, care nu analizeaza fenomenul in intreaga lui complexitate, selectandu-se numai acele fapte si date pe care sa se ridice edificiul dorit.

Analizand, sine ira et studio, situatia creata in Romania dupa 23 august 1944, ne surprinde o atmosfera extrem de contradictorie, cu ingerinte externe directe sau indirecte si cu forte politice aliate in anumite probleme pe pozitii ireconciliabile. Se cuvine precizarea ca orientarea Romaniei spre Natiunile Aliate si participarea ei la razboiul impotriva Germaniei hitleriste au capatat un sprijin neconditionat din partea tuturor fortelor politice, realizandu-se consensul national.

Asupra evolutiei interne a Romanie isi exercitau influenta factori de maxima insemnatate: factorul extern, cu componentele sale rezultate din Conventia de Armistitiu (septembrie 1944) si intelegerea dintre Marile Puteri privind impartirea sferelor de influenta, conform careia Romania era la discretia Uniunii Sovietice in proportie de 90 la suta. Inca o data se adeverea ca soarta tarilor mici era hotarata nu de vointa lor, ci de decizia marilor Puteri, conform intereselor lor imediate sau de perspectiva. Sa mentionam ca aceste interese erau secrete, din care cauza creau in interiorul tarii sperante desarte sau nedumerire. In acest context remarcam increderea paguboasa a liderilor taranisti si liberali in eventualul sprijin capatat din partea puterilor occidentale pentru lupta anticomunista, fara a sti ca demersurile lor disperate nu trezeau nici un ecou in capitalele apusene. De acelasi tratament se bucura insusi Regele Mihai. Orbirea acestor lideri a fost alimentata de rasturnarea regimului-comunist din Grecia, fara a lua in calcul ca pentru aceasta tara Moscova si-a declarat dezinteresul – in schimbul interesului “primordial” in Romania si in alte tari din regiune.

Factorul intern, de importanta majora era determinat de profundele schimbari ale regimului politic: repunerea in vigoare a Constitutiei din 1923, asigurarea unui climat politic democratic, pluripartidismul, libertatile cetatenesti, eliberarea detinutilor politici etc. Lucru deosebit de important era reorganizarea partidelor politice si angajarea lor in lupta pentru cucerirea puterii politice. In Romania s-a pastrat traditia democratica perioadei interbelice, dovada fiind aparitia pe esicherul vietii politice a partidelor politice, activitatea carora a fost ani indelungi interzisa (PCR din 1924, PNT si PNL din 1938).

Problema care trezeste vii controverse este numarul membrilor de partid, mai cu seama cei ai Partidului Comunist, despre care se afirma ca la 23 august n-ar fi avut mai mult de 800-900 membri, in timp ce in partidele “istorice” erau incadrati sute de mii de membri. Trebuie avut in vedere adevarul consemnat de experienta istorica potrivit careia calitatea unui partid nu este determinata de numarul de membri inregimentati, ci de calitatea acestora de a atrage un numar tot mai mare de aderenti, de simpatizanti. Una din metodele larg folosite era publicarea si raspandirea ideilor, intentiilor respectivului partid pentru rezolvarea gravelor probleme ale tarii, concretizate in programe. Daca analizam cu atentie ideile programatice ale fiecarui partid constatam deosebiri de esenta: PNT si PNL au trecut cu vederea faptul ca in perioada interbelica s-au compromis prin promisiuni fara acoperire, demagogie si politicianism.

Dovada cea mai concludent a constituit-o severa infrangere in alegerile din decembrie 1937. In noile conditii ele si-au pierdut simtul realitatii, s-au inchistat in formule depasite. De pilda, in acuta chestiune a improprietaririi taranilor, rezolvarea ei era preconizata a fi facuta dupa incheierea razboiului. Dar taranii – (atat cei din tara, cat mai cu seama cei din linia frontului) voiau pamant. Partidul Comunist, aparut ca un partid necompromis, deoarece nu fusese la guvernare in perioada interbelica, a lansat lozinca improprietaririi imediate. Evident ca masele de tarani (fara a fi comunisti) au sprijinit acele partide care le satisfaceau cerintele lor vitale. Mii de muncitori trimisi in lumea satelor, ajutorul acordat le intareau convingerea ca partidul comunist, ca partid nou, le va da pamant, masura lnfaptuita la inceputul anului 1945.

Dupa 23 august, principalul obiectiv al partidelor politice existente era cucerirea puterii politice. Lupta politica devenea tot mai acerba; cum politica nu se duce cu mijloacele cele mai ortodoxe, s-a dovedit si in Romania – ca si in alte timpuri sau in alte locuri – ca politica este imorala.

Cucerirea puterii politice, exercitiu democratic recunoscut, putea fi facuta numai prin asigurarea unei largi sustineri populare, realizarea unei baze de masa. Comunistii, care fiind timp de doua decenii inlaturati din vita politica a tarii, au reusit sa fie sprijiniti nu numai la sate, ci si in orase, mai cu seama in randul muncitorilor. Crearea sindicatelor a lost un rasunator succes pentru PCR, ceea ce nu se poate spune despre partidele “istorice”. La mitingurile si demonstratiile care au culminat la inceputul anului 1945, au participat zeci si sute do mii de persoane. Au fost adusi cu forta, cum sustine o anumita istoriografie? Greu de presupus, atata vreme cat parghiile economice (institutii, intreprinderi etc.) nu apartineau comunistilor. Oamenii ieseau in strada pentru a-si capata libertatea aveau constiinta ca erau o forta care nu putea fi neglijata.

Intr-adevar, strada facea legea (istoricii anticomunisti condamna asemenea actiuni, din anul 1945, dar sunt solidari in aprecierea actiunilor de strada din decembrie 1989!). Ocuparea sub presiunea strazii a diferitelor verigi ale aparatului de stat (primarii, prefecturi) era un aspect al actiunilor pornite de “jos”, impotriva regulilor rigide ale democratiei clasice. Dar, ne intrebam, atata vreme cat nu exista un organ legislativ (imposibilitatea organizarii unor alegeri libere in conditiile participarii la razboi), a pastrarii structurii vechii administratii antonesciene, nu era firesc sa se gaseasca mijloacele pentru curatarea aparatului de stat? Legitimitatea era conferita de masele nemultumite de tergiversarea luarii unor masuri radicale.

Indiscutabil ca s-au comis si greseli sau abuzuri. Dar puteau fi invinuiti cei care infaptuiau masurile de curatire, atata vreme cat in guvern se duceau aprige dispute in problema epurarilor, inclusa si in Conventia de Armistitiu? Daca PCR se situa pe pozitia inlaturarii elementelor fasciste, vinovate de dezastrul tarii, PNT extindea epurarea cat si pedepsirea celor care au colaborat cu puterea in perioada 1938-1940 (deci toti cei care au tradat “linia” Maniu si s-au alaturat lui Carol al II-lea). Era aceasta o doleanta de purificare a societatii romanesti sau o razbunare? Inclinam spre a doua varianta.

In ceea ce priveste rolul trupelor sovietice de ocupatie in evenimentele din Romania se cuvine precizarea ca documentele de arhiva nu dovedesc participarea acestora la luptele politice. Este drept ca in unele orase (Craiova) in timpul asaltului asupra prefecturii au avut loc pe strazile laturalnice unele marsuri, fara insa a se apropia de prefecturi sau primarii. Consilierii sovietici sau Comisia Aliata se aratau ingrijorate de eventualitatea izbucnirii unui razboi civil, cu consecinte grave pentru operatiunile de pe campul de lupta impotriva Germaniei. Nu este de mirare ca ele au sprijinit fortele prosovietice, mai ales ca aveau acest drept, rezultat din impartirea sferelor de influenta cu aliatii occidentali.

Intr-o asemenea conjunctura, Regelui ii revenea la sfarsitul lunii februarie 1945 dificila misiune de a desemna, conform Constitutiei, primul ministru si ministrii noului Cabinet. Se vorbeste mult despre vizitele lui A. Vasinski in România. Si despre gestul brutal de a tranti usa (deocamdata nu sunt prezentate alte documente in afara marturiilor regelui). Normal ar fi fost ca Mihai sa-si anunte abdicarea, dar, se spune ca n-a facut-o la rugamintea lui Maniu si Bratianu. In aceste conditii l-a desemnat pe dr. Petru Groza sa formeze gurvernul. Dar unii istorici nu iau in consideratie ca regele nu putea numi discretionar guvernul. Exista un precedent: in anul 1931 Carol at II-lea, mult mai inteligent, abil politician, n-a putut sa-l desemneze pe N. Titulescu prim-ministru. Ca urmare a refuzului partidelor politice a fost nevoit sa-l investeasca pe N. Iorga. In noile imprejurari, Mihai n-a reusit sa-l impuna pe Barbu Stirbei si a fost obligat sa-l numeasca pe dr. Petru Groza, in urma refuzului Frontului National Democrat (F.N.D), cea mai puternica forta politica a tarii, de a accepta o alta personalitate.

Daca Dinu Bratianu si Constantin Titel Petrescu au acceptat guvernul Groza in conditiile unei repartizari echitabile a portofoliilor ministeriale, Iuliu Maniu se opunea catogoric, sustinând ca normele constitutionale impuneau ca formarea guvernului sa se dea partidului cu ponderea popularä cea mai larga, care era PNT (sic!), iar primul ministru sa fie dr. N. Lupu. In fata acestor deziderate dr. Petru Groza a propus lui I. Maniu ca in guvernul condus de el sa fie nominalizati 2-3 ministri PNT, oferta insa respinsa. In aceasta situatie a fost alcatuit noul guvern care, prin compozitia sa era un guvern democratic, incluzand un spectru larg al fortelor politice si democratice dispuse sa isi concentreze eforturile pentru redresarea tarii. Dintre cei 18 ministri, 4 reprezentau Partidul Comunist Roman, 3 – Partidul Social Democrat, 3 – Frontul Plugarilor, 1 – Uniunea Patriotica, 1- Confederatia Generala a Muncii (sindicatele), 1 – Uniunea Preotilor Democrati, 3 – Partidul National Liberal (aripa Gh. Tatarascu), 1 – Partidul National Taranesc (Anton Alexandrescu), 1 – Armata.

Iuliu Maniu (cea mai controversata figura politica a vremii, caracterizat fie “fascist”, “hitlerist” de Gh. Gheorghiu-Dej, “un nebun care vorbeste prostii” de vicemaresalul Aerului Stevenson din cadrul Comisiei Aliate de Control, sau “om politic care se bucura de un respect desavarsit in tara” de Burton Berry) si Dinu Bratianu isi pregateau strategia pentru rasturnarea guvernului Groza cu sprijinul Angliei, dar Londra a respins un asemenea plan, limitandu-se du-se in acordarea azilului pentru generalul N. Radescu, dar refuzand un tratament similar pentru negele Mihai.

In aceasta ordine de idei, se cuvine a fi amintite actiunile intreprinse de dr. Petru Groza si de Partidul Comunist Roman (nucleul de fibra nationala, care a activat in tara in anii interbelici, pentru reinstaurarea administratiei romanesti in Transilvania de Nord (9 martie) si legiferarea reformei agrare prin care au fost improprietariti 918.000 de tarani cu 1.448.000 ha, masuri care au condus la cresterea increderii populatiei in noul guvern si i-au consolidat autoritatea.

In concluzie, instaurarea guvernului dr. Petru Groza – la 6 martie 1945 – a fost rezultatul unor profunde prefaceri interne. Fara a nega in totalitate factorul extern, constatam, pe de o parte, neimplicarea Angliei si a SUA, iar pe de alta parte, interesul crescut al URSS de a avea in Romania un guvern aliat. Ca sa-i satisfacem totusi pe istoricii care “rescriu” istoria Romaniei de pe pozitii anticomuniste, putem afirma ca documentele de prima mana n-au fost inca date la iveala, asa ca trebuie sa cedeze si sa admita ca in Romania a avut loc un fel de lovitura de stat sovietica “nedovedita”.