Adrian Popovici

Ca să înţelegem de unde a început aventura marilor descoperiri geografice, trebuie să mergem, cel puţin imaginar, spre capătul continentului, în Portugalia, şi să contemplăm întinsul nesfârşit al Atlanticului de pe Cabo da Roca sau, într-o traducere liberă, de pe Capătul Stâncii, punctul cel mai vestic al Europei.

Capătul Stâncii, scăldat veşnic de valurile spumegânde ale Atlanticului, îndulcite prin împreunarea cu apele Fluviului Tejo, în Golful Plăcut sau Alis Ubbo, traducere a denumirii feniciene a estuarului, care va da în cele din urma numele capitalei portugheze Lisabona sau Lisboa, era, cu cinci sau şase secole în urmă, într-adevăr, capătul lumii cunoscute… De aici, un contemporan al slăvitului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, nobilul Bartolomeu Diaz (1450-1500), plecă spre zări necunoscute pentru ca „lumi noi să aducă lumii”, după înduioşătorul vers al marelui Camoes, şi ajunse, în 1488, la Capul Bunei Speranţe sau Capul Furtunilor în Africa de Sud, luptând acolo cu stihiile Oceanului…

Departe, spre Răsărit, în acelaşi an, se ctitori, din îndemnul lui Ştefan, la porţile Creştinătăţii, o biserică frumoasă, un naos (navă, caravelă – n.a.) al credinţei, un gest pentru Sfântul Daniil Sihastrul şi un albastru de Voroneţ la fel de consistent ca apele fluviului Tejo. Bartolomeo Diaz luptă cu apele învolburate ale Oceanului, în timp ce Ştefan şi duhovnicul său cel sfinţit luptară, unul cu sabia, celălalt cu îndemnul, cu stihiile Semilunei. Unul aducea lumi noi, ceilalţi doi o păzeau nealterată pe cea veche. Dincolo, o caravelă pe Ocean, din lemn, purtată de ape, dincoace o navă a credinţei strămoşeşti statornică…